Cuviosul Dimitrie cel Nou, sfântul cel mult preţuit al bucureştenilor

De 250 de ani, în preajma zilei de 27 octombrie, credincioşi din toate colţurile ţării vin în Bucureşti să se roage Sfântului Dimitrie pentru vindecarea trupului şi sufletului lor. Indiferent că este frig sau plouă, credincioşii stau ore în şir, ziua şi noaptea, mânaţi de dorinţa de a-L găsi pe Dumnezeu, pentru a simţi şi a păstra cât mai mult harul Lui, revărsat peste Sfinţii Lui.

După marea sărbătoare din Cetatea Moldovei, prilejuită de prăznuirea Cuvioasei Parascheva, în Cetatea lui Bucur încep pregătirile pentru sărbătorirea ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. De când Sfântul Dimitrie cel Nou a poposit în mijlocul credincioşilor din Muntenia, el a devenit mângâietorul lor în clipele de deznădejde. De-a lungul vremii, când s-a întâmplat ca bucureştenii să nu aibă acces la sfântul lor cel scump, ele fiind ascunse, de teama păgânilor, sau când au fost furate de către soldaţii bulgari, mare tristeţe cuprindea sufletele oamenilor când se vedeau lipsiţi de ceea ce aveau ei mai de preţ. De peste două secole, sfântul îi aşteaptă pe cei care au evlavie la el şi îşi pun nădejdea prin el la ajutorul Bunului Dumnezeu când sunt împresuraţi de necazuri şi nevoi.

Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost aduse în Bucureşti în urma Războiului ruso-turc din 1769-1774, când generalul rus Petru Saltîcov, ocupând o regiune în care se afla şi localitatea Basarabov, a aflat acolo moaştele sfântului, pe care le-a adus pe 13 iulie 1774 în Catedrala mitropolitană, cu scopul de a fi păstrate aici până se va întoarce în Rusia. Dar la rugămintea mitropolitului Grigorie al II-lea şi a boierului Hagi Dimitrie, biv vel sluger, moaştele au rămas la noi în ţară, binecredinciosul general rus luând cu el doar o mână a Sfântului Dimitrie. Astfel, mitropolitul Ţării Româneşti a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an pe 27 octombrie, iar pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, prăznuit la 26 octombrie, Sfântul din Basarabov a fost numit „cel Nou”. Mai târziu, mitropolitul Ungrovlahiei, Filaret al II-lea, l-a numit pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Catedralei mitropolitane şi al oraşului Bucureşti, după cum arată Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului, în studiul „Schiţe din viaţa Mitropolitului Ungrovlahiei Filaret al II-lea (1792) şi ale altoru persone bisericesci cu cari elu a fostu în relaţiuni de aprope”.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ziua de 27 octombrie, se organiza o procesiune cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. În ziua de pomenire a sfântului se făcea mare alai la mitropolie, adică pelerinaj cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de sărbătoare, se urca pe Dealul Mitropoliei şi era întâmpinat în uşa bisericii de mitropolit, cu Evanghelia şi Crucea, înconjurat de arhierei, preoţi şi diaconi. Liturghia era săvârşită de mitropolit, împreună cu arhiereii şi cu stareţii mănăstirilor din Bucureşti. După Liturghie, Vodă se întorcea la curtea domnească cu acelaşi alai cu care venise la mitropolie şi împărţea caftane şi slujbe la boieri, îi ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Izbăvitor de ciumă, secetă şi holeră

Sfântul Dimitrie cel Nou de nenumărate ori, în chip văzut sau nevăzut, şi-a arătat dragostea sa faţă de cei care prin el cinstesc harul lui Dumnezeu, se roagă şi-L slăvesc. În timpul domniei lui Caragea Vodă, în anul 1812, ciuma s-a răspândit şi la noi în ţară. Vestita „ciumă a lui Caragea” decima până la 300 de oameni pe zi şi se pare că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Astfel, la cererea lui Vodă, călugării de la Catedrala mitropolitană au scos în procesiune moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi împreună cu călugării, preoţii şi credincioşii au mers împrejurul Bucureştiului. Rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou i-au scăpat pe bucureşteni de teribila plagă.

În luna martie a anului 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti, racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mutată din Catedrala mitropolitană şi depusă sub pază în Biserica „Sfântul Dumitru” de pe uliţa Ilişcarilor (Sfântul Dumitru Poştă), mutarea fiind cauzată de ravagiile „zavergiilor, carjaliilor şi altor lifte păgâne”. Când s-a restabilit liniştea, „Sfântul a fost întâmpinat la capul podului Mogoşoaiei de Grigore Vodă Ghica, de mitropolit şi episcopi, preoţi şi călugări, de beizadele, de boierime, de neguţătorime şi de toată obştea bucureşteană şi a fost însoţit de acolo, de jos, cu capetele goale, de toţi bucureştenii, cu Domnul în frunte, până sus pe colină, unde a stat trei zile sub cerul liber să i se închine şi să-i sărute mâna toţi bucureştenii, de s-au îngrozit şi nemţii. S-au făcut rugăciuni de mulţumire la intrarea în biserică, după care racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie a fost aşezată la locul de unde, cu trei zile în urmă, cu necinste a fost luată. A urmat un mare pelerinaj al bucureştenilor, care a durat o lună”, se arată în Memoriul Dârzeanului, publicat în „Trompeta Carpaţilor” din anul 1865.

Mai târziu, în 1827, în timpul domniei lui Grigore Ghica, o secetă a lovit ţinutul Munteniei. S-a făcut o procesiune cu moaştele ocrotitorului Bucureştiului, care, purtate pe umeri de către preoţi, au fost duse pe câteva străzi ale oraşului. „Când sosiră în capul podului Mogoşoaiei, începu să plouă. Vodă şi boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi”, se arată în istoria fondării oraşului Bucureşti colonelul Dimitrie Papazoglu. De asemenea, şi în alte vremuri de necazuri şi de nevoi, moaştele sfântului au fost purtate în procesiune, precum în 1831, când a apărut holera şi mulţi bucureşteni au fugit din Bucureşti, lăsându-l aproape pustiu. La porunca generalului Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Româneşti, moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost duse pe Câmpia Filaret, unde mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru încetarea molimei, în prezenţa generalilor şi ofiţerilor ruşi, a boierilor, clerului şi poporului care mai rămăsese în oraş. „Din ziua aceea şi până la începutul lunii octombrie a scăzut repede numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi”, arată în memoriile sale colonelul D. Papazoglu.

Ocrotitorul Bucureştilor, furat de soldaţi bulgari

În timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, un grup de soldaţi bulgari a răpit în noaptea dintre 17 şi 18 februarie moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. „A doua zi, dis de dimineaţă, a năvălit la mitropolie toată lumea ca să vadă jefuirea bisericii. Bătrâni, femei şi copii plângeau cu mare jale că li s-a furat singura lor mângâiere în aceste clipe de desnădejde”, relatează ieromonahul Teofil Ionescu, de la Catedrala mitropolitană, opt ani mai târziu, când a scris cartea „Sfântul Dimitrie cel Nou. Viaţa, minunea săvârşită de Sfântul Dimitrie cu ocazia furării lui de bulgari în timpul ocupaţiei”. În prefaţa acestei cărţi, de asemenea, arhimandritul Iuliu Scriban relatează cum acea teribilă veste „i-a zguduit pe toţi”. „Am rămas ca muţi, fiindcă noi atunci, în vremea asupririi străine, nu aveam de ce ne lipi inima decât de puterile credinţei creştineşti, şi acum iată că ne vedeam izbiţi şi în ce aveam noi mai scump.” În acel moment, mitropolitul primat Conon mărturisea arhimandritului Scriban: „Ne-a părăsit Sfântul Dumitru!… Am rămas singuri şi fără ajutorul lui…” După câteva zile de deznădejde, furii au fost prinşi, iar ocrotitorul bucureştenilor a revenit în mijlocul lor. Mitropolitul, arhierei, preoţi, călugări şi numeroşi credincioşi s-au dus la bariera Bellu-ului pentru a-l întâmpina pe sfântul lor cel mult preţuit. „Am fost martori ai alaiului şi a veseliei cu care Sfântul Dumitru a fost adus îndărăt şi aşezat cu cinste în locul său de la Mitropolie. Tot poporul a fost într-o tresăltare de mare bucurie, care a minunat şi pe nemţi de iubirea şi cucernicia poporului către moaştele Sfântului. (…) Ce de lume apoi la Sfânta Mitropolie şi ce mai închinări la moaştele Sfântului! Dealul Mitropoliei furnica de lumea care venea să-şi arate în genunchi bucuria şi cucernicia. Săptămâni întregi a dăinuit această izbucnire a veseliei poporului creştinesc şi am fost destul plătiţi de amărăciunea zilelor dintâi”, mărturiseşte arhimandritul Iuliu Scriban.

Apoi, racla cu moaştele sfântului a fost aşezată la locul ei, „în lacrimile de mulţumire ale credincioşilor”. „Înturnarea moaştelor Sfântului Dimitrie ni s-a părut tuturor ca un început de îndurare dumnezeiască, şi prin toate inimile au trecut fiorii cucerniciei şi ai bunelor speranţe. Toată lumea exclama în acele zile: „Dumnezeu nu le-a ajutat. Sfântul Dimitrie n-a voit să ne părăsească, ci a voit să rămână cu noi””, mai relatează ieromonahul Teofil Ionescu. Şi într-adevăr aşa s-a întâmplat, deoarece cei care

l-au furat pe Sfântul Dimitrie au făcut ocolul capitalei până la venirea zorilor, iar când au aflat drumul, de trei ori li s-a stricat automobilul până când au fost nevoiţi să-l poarte într-o căruţă.

Prezenţa moaştelor Sfântului Dimitrie s-a arătat a fi providenţială şi în timpul regimului comunist. În primul rând, acest lucru s-a arătat în hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Românească Ortodoxă începând cu ziua de 27 octombrie 1955. De asemenea, în anul 1984, autorităţile vremii, deranjate de prezenţa zilnică şi în număr mare a credincioşilor pe Dealul Patriarhiei, la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, au plănuit mutarea sfintelor moaşte la una din mănăstirile din afara oraşului, deodată cu închiderea şi demolarea catedralei şi mutarea Reşedinţei patriarhale de pe actualul loc. Dar rugăciunile credincioşilor depuse la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie au zădărnicit planurile reprezentanţilor autorităţilor comuniste.

De 237 de ani, în fiecare an pe 27 octombrie, credincioşi din toate colţurile ţării vin la Sfântul Dimitrie să se roage pentru vindecarea trupului şi sufletului lor, indiferent că este frig, plouă sau stau ore în şir ziua şi noaptea pentru a se închina la racla lui.

Pelerinul conştientizează că osteneala pentru cele sfinte îi aduce mai multă putere duhovnicească, că sufletul lui fiind însetat după Dumnezeu, prin pelerinaj Îl regăseşte. Pelerinul trebuie să se asemene cu Sfântul Dimitrie cel Nou, să fie lucrător în răbdare, trezvie şi iubire jertfelnică, precum l-a arătat Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prezent anul trecut la sărbătorirea ocrotitorului Bucureştilor: „Cuviosul Dimitrie s-a caracterizat prin răbdarea în tăcere, privegherea în rugăciune şi spiritul de sacrificiu în dumnezeiasca sihăstrie”.

Viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ilustrată pe raclă

Viaţa sfântului este prezentată în ilustraţii pe racla unde se păstrează odoarele sale sfinte. Pe capacul raclei este reprezentat chipul sfântului, în mărime naturală, cu camilafcă şi schimă. Pe părţile laterale ale raclei sunt opt iconiţe realizate în relief, care înfăţişează scene din viaţa Cuviosului Dimitrie cel Nou, despărţite de câte un stâlp de argint. Multe minuni s-au săvârşit la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Aşa s-a întâmplat când două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.

Altădată, un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat. Din această pricină, în 1879, moaştele sfântului au fost mutate într-o raclă din argint masiv, confecţionată din iniţiativa şi cheltuiala episcopului Ghenadie Petrescu al Argeşului.

Sursa: www.ziarullumina.ro