Telefonul închis cu o seară înainte, lucru care nu se obişnuia la dumnealui, mi-a spus că ceva nu-i bine. Apoi, a doua zi, mi s-a confirmat.
L-am aflat într-un salon al Spitalului Militar. Şedea pe marginea patului, drept, rezemat de noptiera pe care vegheau o icoană şi o lumânare aprinsă… Şi aştepta Moartea. Cu firescul cu care aşteptăm noi, zilnic, tramvaiul, să zi-cem… Ştia că mai e vorba de ore, cel mult zile… De altfel, trăia doar datorită tuburilor care-i oxigenau plămânii făcuţi fărâme.
Şi totuşi, cu excepţia suferinţei pe care o presupunea fiecare inspiraţie şi expiraţie, era acelaşi pe care îl cunoşteam cu toţii. Puternic, plin de optimism, capabil să-ţi dea ţie, om sănătos, lumină şi pace.
Mi-a mărturisit că vrea să moară zâmbind… Să facă un rol frumos. Ultimul rol, dar cel mai greu, după cum însuşi spunea…
De unde puterea aceasta de a fi viu, de a fi tânăr şi plin de lumină, într-un salon al muribunzilor, „morţi cari umblă”, după cum îmi spunea, arătând la cei care-şi trăiau, la rându-le, ultimile ore, în paturile din jur. De unde găsea puterea de a glumi cu personalul medical, cu prietenii, uluitor de tineri, care veneau să-l vadă?
„Mă’ tată, io-s mort di la pai’şpi ani!… În lagăr, la Vaslui, în ‘39, în faţa me i-o vinit rându’ la unul să-l împuşte, săracu’…”
„Să salvaţi ţara!… Să organizați Legiunea… Cât va mai hi un băţ di catarg, sî nu lăsaţi steagu’ din mână !”
Vroiam să plec şi pare că ceva nu mă lăsa. Mă temeam că e ultima oară când îl văd. Şi, cu firea omului păcătos, nu concepeam să pierd, aci, pe pământ, pe cel care tânjea atât de senin la Împărăţia în pragul căreia se afla. Avem noi, oamenii – reflex al boldului cărnii noastre – sentimentul acesta, într-un fel egoist, de a ne lega, morţiş, de cei dragi, aici, în trup. Adeseori însă, povara firii noastre nu ne lasă să vedem seninul cu care sufletele drepţilor primesc această taină a desfacerii de cele trupeşti.
Bădia a trecut la Cele Veşnice dimineaţă, pe la ora 5. Într-unul din acele rare răgazuri pe care boala i le dădea spre câte-o geană de somn. Lin şi senin, ca un amurg de Mai presărând zefiri peste Lunca Siretului.
Am plecat în acele seri, de la spital, plin de lumină şi uşurare, de optimismul pe care întâlnirile cu dumnealui mi-l dădeau totdeauna. Măcar că sufletul mi-era greu de iminenţa a ceea ce trebuia să se petreacă.
După primirea veştii, m-am liniştit. Cred că oricare din cei care l-au cunoscut s-a simţit atunci mai puternic. Moartea acestor oameni binecuvântaţi de har este adeseori un Testament. Înarmat cu el, şi purtând în suflet mereu legătura cu cel plecat, nimic nu te mai poate opri în lumea asta.
Bădie, acolo unde eşti, îţi mulţumim că ai fost o vreme, aici, printre noi!
(Articol apărut în „Buciumul”, nr. 23/decembrie 2006, sub pseudonimul Mihai Mazilu)
_____________________________
SPRE VEŞNICĂ MĂRTURIE…
(Notă apărută în Buletinul Parohiei SFÂNTUL ILIE-GORGANI, An. IX, Nr. 72, oct.-nov. 2006)
„Cu aproximativ o săptămână înainte de a trece în veşnicie, Bădia a venit într-o seară la Biserica Sf. Ilie Gorgani, de care se simţea mult ataşat sufleteşte, urcând greu scările, dar ajutat cu dragoste fiască de câţiva tineri ucenici, pentru a se spovedi la părintele paroh. A treia zi, de dimineaţă, după ce în prealabil s-a pregătit cu toată cuviinţa, părintele paroh l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, în rezerva de la Spitalul Militar, unde era internat. Avem, astfel, mângâierea că acest minunat actor român, om adevărat şi creştin adevărat, a pornit pe drumul veşniciei cu cea mai preţioasă Merinde: Sfânta Euharistie, Leacul Nemuririi – cum spun Sfinţii Părinţi. Dumnezeu să-l odihnească în latura celor drepţi şi veşnică să-i fie pomenirea !”
DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE PE ACEST MARE ACTOR ROMAN,O PUTERNICA PERSONALITATE CRESTIN ORTODOXA!
RIP Bădia, respect!
Oare spiritul Legionar se stinge odata cu stinderea brazilor cu radacinile adanc infipte in glia neamului romanesc?Nenorocirea este ca romanilor li se inoculeaza tot mai mult si pe nesimtite ideologia globalistilor care au pus stapanire pe tara.Acum are loc o lupta tacuta si de cei mai multi romani neinteleasa,intre national si colonial.Majoritatea romanilor nu vad,nu simt ca sat opresati de colonialistii iudaici,perfizi de profesie si fara mila fata de cel oprimat.Iudaicii dau tare.Vasnicul cavaler al Miscarii Legionare,badia Matei ne
spunea sa organizam Legiunea,adica asa salvati tara.Cine ia aminte la aceste vorbe?Cine le mai aude oare?
De ce plângi în Ceruri, frate?
Că acolo ai de toate
Sfinții mari, vitejii verzi
Sau nu iți vine să crezi?
O, aicea totu’i bine
Multe desfătari divine
Frumuseți fără pereche
Plâng că văd cumplita streche
Ce ucide omenirea
Și vrea să distrugă firea
Frați Români , sculați la luptă
Bătălia va fi cruntă!
Stimate domnule DObrescu, va rog sa nu va suparati, dar va fac o precizare numai pentru tinuta ziarului la care scrieti. „Anticamera” de forma careia se feresc destul de multi romanofoni in ultimii ani, poate decenii este forma corecta. Din 2 motive : 1. asta este etimonul si 2. prefizul vine din greaca, unde, diferit de latina, „anti” inseamna, atat impotriva, cat si inainte. De aceea, poate din imixtiunea fanariota, forma corecta a viitoarei :marchize: sau a hall-ului locuibil era anitcamera.
Folosirea celuilalt prefix este, din acest motiv, o sarja.