Articol de Florin Dobrescu
Aflu din presă că două concerte extraordinare sunt organizate de Federația Comunităților Evreiești, la Bucureşti, pentru a marca momentul în care primul evreu a primit cetăţenie română, acum 145 de ani. Televiziunea Română le transmite în direct, două seri la rând. E vorba de un recital susținut de Orchestra Filarmonicii din Israel, condusă de Zubin Mehta.
Este incredibil cum directorul muzical al filarmonicii israeliene reușește iar să inflameze opinia publică românească, deschizând răni vechi și nevindecate. Dl Mehta a declarat că semnificația acestor concerte depășește rememorarea acordării primei cetăţenii române pentru un evreu. „Ocazia pentru acest concert e şi ce s-a întâmplat în război. În război, muzicienii evrei au fost ucişi de militari nazişti români. Asta comemorăm aici”, a completat dl Mehta.
Desigur că nu exista nici o legătură între cele două evenimente istorice. Dar dl Zubin Mehta nu a vrut să rateze ocazia de a înfige încă o țepușă în inimile românilor, reamintindu-le că sunt urmașii unor criminali. Că trebuie să se simtă vinovați pentru asta. Dacă se poate, în fiecare clipă.
Domnului Mehta suntem datori a-i răspunde că, da, militarii români au ucis evrei. Dar doar după ce, anterior, ostași români au fost uciși de evrei, la sfârșitul lui iunie 1940, cu ocazia retragerii din Basarabia. E adevărat că, în câteva incidente izolate, militari români s-au răzbunat pe etnici evrei, aflându-se sub imperiul traumelor pricinuite de teroarea la care fuseseră supuși, în Basarabia, de grupurile de evrei constituiți ad-hoc în detașamente armate ce atacau, fără motiv, armata și administrația românească în retragere, dar și pe localnicii români din satele și orașele basarabene, mulți dintre aceștia fiind uciși cu sânge rece. Ulterior, etnicii evrei s-au regăsit într-o pondere covârșitoare în comitetele sovietice locale și în conducerea unităților NKVD, participând cu zel la arestarea, torturarea și executarea ori deportarea în Siberia a zeci de mii de români care fuseseră funcționari ai Regatului României ori făcuseră politică în timpul când Basarabia aparținuse acestuia. Toate aceste atrocități sunt consemnate în rapoartele serviciului secret și Armatei Române, dar și in jurnalele personale, din acele zile, ale unor personalități precum Nicolae Iorga, Carol al II-lea și alții. Ele au determinat în rândul armatei și populației românești o stare de spirit caracterizată de resentimente și frustrare, care a răbufnit în câteva locuri prin răzbunări față de etnicii evrei, așa cum a fost în acele zile la Dorohoi, ori un an mai târziu, în iulie 1941, când armata română a trecut Prutul, eliberând Basarabia.
Fiecare crimă împotriva civililor este condamnabilă, indiferent din ce parte vine.
Dar Istoria se scrie și se judecă „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), prezentând întregul context și toate circumstanțele în care s-a produs un anumit eveniment. Nu este vorba aici de a găsi justificări unor crime. Ele nu se pot justifica. E vorba de analiza onestă și de înțelegerea circumstanțelor care au generat, la nivel individual și colectiv, o stare psihologică ce a dus la asemenea acte. Nu poți decupa din Istorie doar anumite filmograme care îți convin, prezentându-le în lipsa contextului.
Orice acțiune generează o reacțiune. Este nu doar o lege a fizicii, ci și una a societății umane. Excesele izolate ale unor militari români sunt condamnabile. Dar ele nu s-ar fi produs în lipsa atmosferei generate de crimele comise de numeroși etnici evrei în Basarabia. Ca să nu mai vorbim de simpatia manifestă în favoarea Rusiei Sovietice, dusă până la acte de colaboraționism, în condițiile în care URSS amputase teritoriul României, desfășurând deja un genocid în Basarabia și nordul Bucovinei.
Și, da, dincolo de unele scăpări de sub control a nervilor unor ostași, au fost nenumărate cazurile de represalii de război, aplicări ale legislației marțiale, cărora le-au căzut victime – nu inocente! – evrei implicați în acte de sabotaj și terorism împotriva armatei noastre.
Din păcate astăzi se vorbește pretutindeni, inclusiv în manualul de “Istoria evreilor. Holocaustul”, doar despre o jumătate din această istorie mult prea dureroasă și traumatizantă, atât pentru români, cât și pentru evrei. Jumătatea cealaltă, care nu convine, este cu totul trecută sub tăcere.
De altfel, domnul Mehta păcătuiește și atunci când folosește sintagma “militari naziști români”. Iarăși un neadevăr istoric strident. Dar și o jignire adusă armatei române.
Nu a existat așa ceva! Armata română a intrat în război alături de armata Celui De-al Treilea Reich, în iunie 1941, pentru a-și elibera teritoriul național de la est, anexat prin forță de sovietici, cu un an înainte. Cu colosul bolșevic în față, nimeni altcineva nu ne garantase securitatea și reîntregirea teritoriului național. Franța practic nu mai exista. Marea Britanie era preocupată de propria ei supraviețuire. Românii au continuat ofensiva și peste Nistru, căci un război se încheie doar atunci când inamicul este învins. Este o axiomă a războiului. Rusia sovietică trebuia neutralizată pe teritoriul ei. De altfel, așa am procedat și după august 1944, în vest, ajungând până în Munții Tatra (despre asta însă nimeni nu are nimic de zis). Dar faptul că au fost aliați cu Germania lui Hitler nu i-a făcut niciodată pe ostașii armatei române să fie naziști.
Ar trebui ca dl Metha să adreseze oficial scuze românilor și Armatei Române pentru această afirmație. Și dânsul și conaționalii săi ar trebui să înțeleagă că falsificarea sau escamotarea adevărului istoric nu servește la promovarea păcii sau prieteniei. Reconcilierea (și este vorba inclusiv de reconcilierea dintre evrei și români, care – să fim obiectivi – nu s-a realizat niciodată sincer, dovadă ieșirile de acest gen) nu se poate realiza decât în duhul adevărului și prin asumarea adevărului, inclusiv celui istoric. Cu bune și rele. Cu lumini și umbre. Cu ceea ce ne place sau nu.