În ziua de 1 august 1964, ultimii deținuți politici din România comunistă erau puși în libertate. Mulți dintre ei zăceau în penitenciare și lagăre din 1947-1948, dar existau și unii care fuseseră condamnați în perioada dictaturii antonesciene. Intraseră adolescenți sau foarte tineri, iar acum aveau părul alb.
Trei decrete consecutive, emise de regimul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, aveau să reglementeze eliberarea tuturor deținuților politici care umpleau închisorile și lagărele de muncă forțată ale României comuniste. Este vorba de Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964. Ele fuseseră precedate la 3 ianuarie 1963 de un alt decret, cu numărul 5, care însă era foarte selectiv, excluzând persoanele „care au încercat sau săvârşit infracţiuni care periclitează securitatea statului“ (cf. Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000). Totuși, primele grațieri ale unor
Având caracter secret, decretele nu au fost publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele lor rămânând necunoscute zeci de ani. Nu sunt singurele acte normative adoptate în România comunistă care să fi rămas secretete publicului. Publicarea lor ar fi oferit dimensiunile reale ale gulagului românesc, creind o impresie puternică în societate.
Grațiați, dar nu liberi
Decretele au fost de graţiere, și nu de amnistie, cum greșit se crede. Comuniştii nu ar fi amnistiat sub nici o formă grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Securităţii, aveau să rămână pentru totdeauna „duşmani“, inclusiv după eliberare. Fapt dovedit de monitorizarea agresivă și permanentul tratament de intimidare la care acești oameni au fost supuși de Securitate până în decembrie 1989. Grațiați doar, adică iertați condiționat de executarea restului unor pedepse primite pentru anticomunismul lor, foștii deținuți politici rămâneau prizonierii regimului opresiv, putându-se întoarce oricând în temnițe dacă ar fi acționat împotriva regimului.
Oricum, toți cei eliberați atunci au constatat în curând că ieșiseră dintr-o închisoare într-o altă închisoare, mai mare, numită Republica Populară Română. Cu toții, dar mai ales cei care nu au acceptat compromisurile oferite de Securitate, au cunoscut marginalizarea profesională și socială, monitorizarea intensă și alte umilințe, care se extindeau uneori și asupra urmașilor lor.
Eliberarea, în schimbul reeducării
În ceea ce privește numărul real al celor eliberați în perioada 1962-1964, acesta rămâne unul controversat, dat fiind că până și documentele oficiale ale regimului comunist sunt umbrite de o anumită îndoială izvorâtă din secretomania care caracteriza sistemul. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni «împotriva securității statului» era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când numărul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În următoarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, 2001).
Ultimele mii de deținuți politici ai regimului comunist românesc au fost eliberați nu din sentimente umanitare nutrite de liderii comuniști. Adevăratul motiv l-a constituit nevoia imperioasă a regimului de deschidere în relațiile cu puterile occidentale, dar mai ales presiunile acestora care condiționau inclusiv rămânea României în ONU de eliberarea tuturor prizonierilor politici.
Dar chiar și în aceste condiții, autoritățile comuniste aveau să condiționeze eliberarea adversarilor politici. Acestora avea să li se ceară, în schimbul libertății, acceptarea așa numitei reeducări comuniste. Aceasta presupunea participarea la o serie de acțiuni colective în cadrul cărora să dea declarații prin care să-și renege convingerile politice anterioare și cele religioase, recunoscând în același timp supremația ideologiei comuniste la care trebuia să-și declare adeziunea.
Aiud. “Domnilor, ați învins!”
O fotografie din arhivele Securității prezintă un grup de ofiţeri din conducerea Penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa unei uriaşe lozinci arborate în timpul reeducării desfășurate în această închisoare între 1962 și 1964: „Legionarismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”… Celor care au trăit ca deţinuţi politici în Aiudul acelor ani, amintirea acelei inscripții le trezește spaime rămase îngropate în subconștient.
Reeducarea a fost o luptă inegală, în care călăii au folosit cele mai perfide mijloace, încercând să folosească orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate la discreția lor. În mai bine de doi ani, cât a durat diabolicul experiment al reeducării de la Aiud, foarte mulţi au căzut, rând pe rând, sub presiunea, şantajul şi condiţiile de exterminare utilizate de comunişti. Alții au rezistat, sancționați în terifiantul izolator numit Zarka, un veritabil spațiu de exterminare, în condiții limită de supraviețuire. Iar dintre aceștia, mulți au murit, din lipsa asistenței medicale, a foamei și frigului.
Presat de Occident să elibereze toţi deţinuţii politici, regimul comunist din România era nevoit să dea drumul și acestor ultimi rezistenţi asediaţi în citadela intimă a sufletelor lor. Lipsiți de orice legătură cu lumea de dincolo de sârmele ghimpate, deținuții politici nu aveau cunoștință de evoluțiile internaționale favorabile lor. Torționarii le-au pus înainte fie posibilitatea eliberării și întoarcerii la familiile lor, desigur, în schimbul apostaziei, fie perspectiva putrezirii între zidurile Aiudului. Nici unul dintre ei nu știa că eliberarea avea să vină oricum. Și a urmat o moară a dracilor, care a măcinat și a cernut, timp de mai bine de doi ani. Savantul George Manu și scriitorul Constantin Gane sunt doar două dintre personalitățile culturii românești care, asemenea multor altora, au rămas „sub zidurile Troiei”, cum frumos se exprima poetul Radu Gyr.
Şi totuşi, la 1 august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, slabi, palizi, subnutriți sau devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!” Între aceste cîteva sute de rezistenți se număra și părintele Arsenie Papacioc. Ei refuzaseră constant să participe la mascarada cluburilor de reeducare, să citească ziare și cărți comuniste, să-și renege în scris sau oral convingerile. Unii dintre ei refuzau până și semnarea acelor declarații prin care orice deținut politic eliberat se angaja să nu spună nimănui ce a trăit și a văzut în universul concentraționar comunist, afirmând în declarațiile lor că preferă să rămână în temniță, decât să facă vreun compromis.
Ion Mihalache. Ucis pentru a nu fi eliberat
Lider al Partidului Național Țărănesc alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache se afla în închisoare din 1947, când comuniștii arestaseră întreaga conducere a PNȚ, în urma diversiunii de la Tămădău. În 1963, când se pregătea intens punerea în libertate a deținuților politici, Maniu era mort de mult timp. Practic, Ion Mihalache era unul dintre cei mai reprezentativi lideri politici ai opoziției anticomuniste. Deținut în cumplita „închisoare a tăcerii”, cum era cunoscut penitenciarul Râmnicul Sărat, la începutul anului 1963 Ion Mihalache a cunoscut o bruscă înrăutățire a regimului de detenție și așa deosebit de dur. Lipsit de orice asistență medicală, deși era grav bolnav, supus înfometării și violențelor sistematice, el a murit în februarie 1963. Există indicii că acesta ar fi fost exterminat tocmai pentru a nu fi pus în libertate, deoarece regimul se temea de influența lui.
O fi fost o diferenta intre cele doua perioade de comunism, dar de aici si pana la a-i scoate pe Dej si Ceausescu „martiri si sfinti” e cale lunga. Ori aveti o gandire tare ciudata ori pesemne veti fi facut parte din politia politica a defunctului regim de il aparati asa patimas…