Costache Oprișan – stâlpul de rezistență împotriva reeducării

„Să nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri Când duhul tău te minte. Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai inainte! Căci drumurile-n spirit nu suferă intoarceri.”

În aceeaşi seară a intrat în cameră¹ un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:

– Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoşteam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită.

Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului.

Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.

La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operaseră până atunci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:

– Drepţi!

Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde „Prezent!”, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.

– Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ.

S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.

– Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!

Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:

– Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!²

– Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.

Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!”

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: „Culcă-te!”

Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

– Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.³

Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine:

„Doamne! Doamne!”

Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pag. 272-274) via Fericiti cei Prigoniti

1. Acțiunea se petrece la închisoarea Gherla, experimentul de reeducare prin tortură de la Pitești întrând în faza de ”exportare”.

2. Uneori și slujitorii diavolului grăiesc adevărurile pe care nu le mai suportă. În Sfânta Scriptură, demonii care îi posedau pe cei doi îndrăciți din ținutul Gadarei, la vederea mântuitorului Hristos, exclamă: ”Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Ev. Matei 8:29). Prin această afirmație, demonii recunoșteau defapt că Iisus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu și că va fi o Judecată de Apoi a întregii lumi, în urma căreia diavolii vor fi trimiși în chinurile veșnice. Iată cum diavolii au putut rosti adevăruri pe care arhiereii și cărturarii iudei le negau cu vehemență.

Revenind la episodul nostru, observăm că acest ”să taci, că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare”, este spus ca un reproș, ca o acuză. De aici deducem că avem de-a face cu o profundă frustrare pe care Țurcanu o refulează din neputință. Prin acest reproș, Țurcanu recunoaște practic că Oprișan era stâlpul de rezistență împotriva reeducării de care el, ”marele” și ”atotputernicul” Țurcanu, se împiedicase și nu putea trece.  Deși fericitul mărturisitor Constantin căzuse temporar în efectele reeducării, totuși,  îndelunga răbdare și sfânta încăpățânare de a se împotrivi torționarilor l-au făcut un reper de rezistență, un model care a arătat că iadul reeducării putea fi învins. Astfel, Constantin Oprișan a devenit icoană a birunței iadului comunist.

3. Iată barbaria lui Țurcanu în toată desăvârșirea ei. Nici măcar moartea nu mai era o poartă de scăpare din iadul torturilor ci ea însăși era ”oferită” de torționar ca un iad prelungit până la paroxism.