Constantin Noica s-a născut în anul 1909, în comuna Vitănești, județul Teleorman și moare la 4 decembrie 1987, în localitatea Păltiniș din județul Sibiu
Începe gimnaziul în București și obține bacalaureatul în 1928. Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”. Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
În perioada 1932 – 1934 frecventează societatea culturală „Criterion”.
În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În 1938, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, se înscrie oficial în Mișcarea Legionară.În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”.
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie. În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu.
În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.
Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe viitorul Mitropolit Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.
Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic … Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.
Istoria românească și România vie
Există o Românie pe care nu trebuie în nici un caz s-o retrăim: e România istoricilor, România viziunii istorice. Începând de la cronicari și până la oricare, sau aproape oricare, cercetător de azi al trecutului nostru, istoricul român s-a speriat.
S-a speriat pur și simplu! Așa a făcut Miron Costin când și-a propus, în De neamul moldovenilor, să se ridice, cu istoria românească, până la Traian: se sparie gândul-spune textual cronicarul-să știe că ne putem ridica până acolo. Așa a făcut Mihail Kogălniceanu când, în prefața Letopisețelor, se minună că am putut rezistă de-a lungul timpurilor și că, ori de câte ori păream aproape de pieire, un noroc fără seamăn ne scotea la lumina. Așa face, fără greș aproape, istoricul zilelor noastre: se minunează, se închină și se sperie.
Nu pretindem că istoria României trebuie intreprinsă de oameni care să nu se mai sperie: de vreme ce cărturarii mai de seamă și neînfricații au găsit că trecutul nostru e providențial, așa trebuie să fie. Dar credem că o asemenea viziune a României este bună numai pentru cărturar, iar adoptarea ei de către omul care vrea să construiască românește, iar nu numai să contemple, reprezintă păcatul de care viață noastră publică trebuie să se dezbare.
Când faci bilanțul vieții publice românești de pe la 1848 încoace, te întrebi dacă au comandat vreodată înăuntrul ei alte tipuri de oameni decât avocatul și istoricul. Avocatul-adică profesionistul formelor, al prefacerilor care nu prefac, al soluțiilor care nu dezleagă, al progreselor care nu înnoiesc; pașoptistul de totdeauna; insul sterp pentru că nu crede în substanță lucrurilor. Și istoricul-adică insul sterp tocmai pentru că respectă prea mult substanță lucrurilor; omul care se sperie, omul care se minunează, omul care n-are nimic de adăugat, dat fiind că realitatea a avut prea multe de spus.
Așa ne-a găsit veacul al XX-lea, veacul tuturor revolutiilor: cu avocați (sau inși cu mentalitate de avocați), pentru care o revoluție înseamnă o simplă schimbare a textelor de legi; și cu istorici (sau inși cu mentalitate de istorici), pentru care o răsturnare de lucruri era o afacere a lucrurilor înseși, iar nu a bieților oameni puși să le guverneze.
Despre prima atitudine-pașoptista, imitatoare și sterilă prin formalismul ei-s-a vorbit poate mai mult decât trebuie. Despre cealaltă, atitudinea istorică, sterilă prin respectul opus, față de materia românească, nu s-a vorbit aproape deloc. Ea e totuși încă mai vinovată decât cea dintâi. Căci e mai neaoșă, mai autentică; și e mai cinstită.
Ea, această amăgitoare, în înțelepciunea ei, atitudine istorisită, ne îndeamnă pe toți să „fim cuminți”, să „stăm linistiti”; să ”asteptam”; să credem în ”timpuri rele și timpuri bune”; și mai ales să nu ne facem iluzia că putem noi, de la noi, aduce timpuri bune. Nu, noi suntem niște paznici, niște caraule ale propriului destin. Istoria românească s-a făcut singură; te și sperii, te minunezi foarte când vezi cum s-a făcut. Iar dacă te-a pus soartă în slujbă acestui neam, păstrat peste veacuri și închegat într-o unitate că prin minune, nu te îngâmfă și nu te apucă să schimbi ce crezi tu că e de schimbat; căci țara ta e rod minunat, e întâmplare preafericită; e-vorba francezului despre Anglia-une reussite du bon Dieu. Nu umbla prea nepăsător cu asemenea obiecte gingașe, căci s-ar putea să-ți scape din mâini și să se spargă, nefericitule, să se spargă!
Și atunci te sperii de-a binelea. Ce să mai spui, ce să mai faci la ține? Cel mai mic gest poate să fie o catastrofă. Pune-ți lacăt la gură și cătușe la mâini. Nu vezi ce miracol-că există România Mare? Închipuiți-va, domnilor: o țara mititica, un neam de orfani, aruncat aici, între atâtea imperii și năvăliri și interese! Ce poți decât să te faci mititel, să te ascunzi bine de tot, așa că nimeni să nu te vadă, și să lași istoria, atât de darnică cu ține, să se facă singură, de tot singură.
-Așadar să fii vierme, nu? Să fii viermele istoriei. Dar uiți, prietene îmbolnăvit de istorie, îmbolnăvit de cumințenie, de cumsecădenie și de toate virtuțile negative de care ți-a plăcut să ai parte, uiți că vierme nu ești decât în fața lui Dumnezeu. Ești vierme în fața celui raport prin care ești făptură. În fața altui neam, cum ai să fii vierme? Ești neam și tu, adică afirmație de viață în fața altei afirmații de viață; conștiință de sine în fața altei conștiințe de sine, voință față de voință. Aceasta ești. Iar când, la sfârșitul veacului-după cum ți-am s-a spus de atâtea ori -, neamul tău va număra cincizeci sau șaizeci de milioane de inși, care nu se vor mai simți viermi, cum te vor judeca, ființă nerodnica și temătoare ce ești?
Uită istoria, de nu poți să fii viu prin ea. Uită și crede.
Constantin Noica, Universul literar, nr. 31, iulie 1940
O emblemă a românismul, o piesă importantă din cea mai frumoasă parte a istoriei noastre, atunci când intelectualitatea a răsărit.