Vasile Voiculescu – un rugător și mărturisitor
A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său.
Poezia lui a urcat pe cele din urmă trepte ale liricii româneşti şi este candidată la primul loc. În Sonetele după Shakespeare poetul a ajuns la miezul expresiei creştine înfăţişată în dimensiunea ei mistică şi umană. A scris şi proză. A participat activ la mişcarea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă. Vasile Voiculescu nu a fost publicat. Despre Vasile Voiculescu nu se vorbeşte. Despre Vasile Voiculescu se va vorbi în viitor. Doctor, poet şi mistic – Vasile Voiculescu.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 309-310)
Vasile Voiculescu – un om de o bunătate și o blândețe serafică
Ce fel de om era Vasile Voiculescu?
Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i-au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n-ai dreptul nici să mănânci”. Şi l-au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame.
Nici aceea n-au vrut să i-o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr-a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să-i dăm lui. El nu voia şi eu l-am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.
(Pr. Adrian Făgețeanu – Viața mea. Mărturia mea, Editura Areopag/Editura Meditaţii, Bucureşti, 2011, p. 49)
Un medic cu intuiție afară din comun
Părintele Matei mi-a vorbit despre o femeie greu bolnavă cu patru copii și doi părinți bătrâni pe lângă ea. (…) Spre marea mea bucurie, părintele Matei a început s-o viziteze și dânsul, nechemat, ca și mine. Mergeam o zi eu, o zi el. Femeia s-a făcut bine, dar nu știu nici azi de ce a suferit. Vestea s-a dus în sat1 unde lume destulă era bolnavă. Am început să fim luați cu asalt pentru fel de fel de boli, la care nu ne pricepeam nici unul. (…)
Exprimându-mi regretul că n-aveam măcar o carte de medicină populară, fata popii zice: mi se pare că avem noi una în pod. A cotrobăit peste tot și s-a coborât cu ea. Era cărțulia de medicină empirică a bunicilor noastre de la țară, alcătuită de doctorul Vasile Voiculescu, genialul nostru scriitor și răspândită prin căminele culturale de pe vremuri. În prima lui tinerețe Vasile Voiculescu a fost medic de plasă prin ținutul Buzăului și a verificat atent puterea eficientă a ”leacurilor băbești” care alcătuiesc farmacopeea milenară a poporului. Cartea lui e simplu și ingenios făcută, încât imediat găsești boala și în drepturile ei leacurile. În lipsă de medic, cum eram noi, e o carte providențială. N-am avut prilejul, când l-am revăzut, peste 20 de ani, să-i fac o mare bucurie spunându-i aceste lucruri. Marele poet, care a fost și un medic cu intuiție afară din comun, era în agonie.
(Nichifor Crainic – Memorii, Vol. II, Editura Muzeul Literaturii Române, București, pag. 121-123)
1. Acțiunea se petrece într-un sat din Transilvania, situat între Luduș și Târgu-Mureș, în timp ce autorul era fugar.