Arhimandritul Grigorie Băbuş în ghearele Securităţii comuniste

La începutul anului 1958, autorităţile comuniste, prin Securitate şi Departamentul Cultelor, începuseră o campanie de defăimare şi intimidare la adresa Bisericii Ortodoxe Române pentru a o determina să aplice planul de limitare drastică a fenomenului monahal. Monahismul era considerat de regimul comunist o reală ameninţare la construcţia socialismului în România, pe considerentul că în interiorul său se duce o „intensă activitate legionară sub mască religioasă”. Printre cei vizaţi se aflau mai ales clericii de încredere din jurul Patriarhului Justinian Marina, precum Bartolomeu Anania și Grigorie Băbuş. Cel din urmă a constituit un obiectiv al Securităţii, deoarece era considerat o verigă din aşa-zisa conspiraţie legionară de la vârful Bisericii Ortodoxe Române.

Grigorie Băbuş s-a născut la 3 iunie 1915, în localitatea prahoveană Teişani. Încă de la vârsta de 13 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Cheia, din zona natală, stăreţită de unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, fiind coleg cu Teoctist Arăpaşu şi Sofian Boghiu. După absolvirea seminarului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, apoi pe cele de doctorat. În această perioadă a avut ascultarea de cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală, pentru ca la 22 februarie 1948 să primească darul preoţiei. La puţin timp a fost numit stareţ al mănăstirii de metanie, unde a vieţuit puţin, deoarece Patriarhul Justinian Marina l-a chemat la Bucureşti. În 1950 a primit rangul de protosinghel, iar la 25 martie 1956 pe cel de arhimandrit.

Din punct de vedere politic, încă de pe băncile seminarului, părintele Băbuş, ca şi alţi colegi, în 1936 a fost înscris în Frăţiile de Cruce de către profesorul de limba latină, Paul Gălăşeanu, care milita în rândurile Mişcării Legionare… În octombrie 1943 este arestat de la Mănăstirea Antim (căminul studenţilor teologi), împreună cu un alt frate, Ilie Bărbărie, pentru deţinere de material legionar. În fapt, după „rebeliune”, tânărul Băbuş predase câteva cărţi legionare cu semnătura sa stareţului Nicodim Ioniţă, pe care nu le-a dat autorităţilor statului, ci le aşezase în podul mănăstirii. La o percheziţie a Siguranţei, cărţile au fost găsite şi astfel Grigorie Băbuş a ajuns în arestul de la Malmaison. După o detenţie de o lună şi jumătate a fost achitat de Curtea Marţială Bucureşti şi eliberat.

La revenirea în Bucureşti, în 1948, inevitabil a intrat în legătură cu prietenul său din timpul studenţiei, Bartolomeu Anania, care şi el purta nefericitul stigmat de „legionar” în evidenţele Siguranţei. Colaborează la constituirea Bibliotecii Patriarhale şi slujesc la Catedrala Patriarhală. În 1957, profesorul P. Gălăşeanu, din perioada seminarului, îl cercetează pe părintele Băbuş, căruia i se mărturiseşte. În aceeaşi perioadă, poetul Radu Gyr cere lui Bartolomeu Anania un duhovnic pentru soţia sa. Anania îl recomandă pe părintele Băbuş, care devine astfel duhovnicul soţiei lui Gyr. De asemenea, împreună cu Anania, părintele Băbuş a ajutat material şi financiar soţia unui deţinut politic, prieten din perioada studenţiei. Toate acestea, în contextul campaniei de arestări declanşate de Securitate, au condus la arestarea părintelui Băbuş în noaptea de 13 spre 14 martie 1959. În anchetă, chiar şi în confruntarea cu Radu Gyr, părintele Băbuş a refuzat să recunoască activitatea legionară care se imputa de către anchetatori. Cu toate acestea, „ca vechi membru al organizaţiei legionare”, a fost învinuit că „a restabilit legătura criminală cu Valeriu Anania pe linia activităţii organizaţiei legionare”, că a întreţinut „activitate de ajutorare a elementelor legionare” şi „acţiuni de agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. La proces a negat orice activitate de natură politică, iar martorii acuzării i-au susţinut cauza. Totuşi, prin Sentinţa nr. 750 din 29 iulie 1959 a primit o condamnare de 7 ani închisoare corecţională pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”. La recurs, părintelui Băbuş i s-a mărit condamnarea la 20 de ani muncă silnică. A cunoscut penitenciarele de la MAI (august 1959), Jilava (august 1959),Aiud (noiembrie 1959 şi lagărul de muncă de la Ostrov (octombrie 1963). A fost eliberat la 29 iulie 1964 din lagărul de la Ostrov.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina, ediția electronică din 13 noiembrie 2015)

Dialog cu Părintele Grigorie Băbuş de la Mânăstirea Cheia

Arhimandritul Grigorie Băbuş, bibliotecarul Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, acum se află retras la Mânăstirea Cheia. Părintele Grigorie are venerabila vârstă de 90 de ani. A fost colegul de bancă al Părintelui Sofian Boghiu şi coleg de clasă cu Prea Fericitul Teoctist. A trecut prin închisorile comuniste, şi încă este un om hotărât şi puternic. De copil a intrat în mânăstire. Tot la Cheia, unde îşi petrece acum şi senectutea.

– M-am născut în comuna Teişani, jude­ţul Prahova, al treilea copil din zece. La vâr­sta de 13 ani terminam clasa a V‑a.

La mânăstirea Cheia am avut bătrânul nostru, unchiul tatălui meu, care era stareţ. A cerut tatălui meu un băiat pe care să îl ia la chilie ca ajutor. Tata s-a gândit la mine pentru că fratele cel mare intrase într-o şcoală şi deci nu putea să o întrerupă. Într-o bună zi, plec cu mătuşă-mea, la Cheia, ca să fim de Hramul mânăstirii – Sf. Treime. Am intrat în casa moşului, ne-a primit foarte bine. Era un om riguros, un om aspru, aspru cu el, în primul rând cu el şi apoi aspru cu obştea. A fost un stareţ de vârf, nu permitea slăbiciuni, cine nu era pentru, îl poftea în altă parte. Aşa că la vârsta de 13 ani, m-am mutat în mânăstire. E un moment important pentru mine. Încă nu terminasem clasa a V-a şi am mers la râul Teleajen să ne scăldăm. Eram cu alţi doi colegi şi venind de la apă – casa noastră e în câmp, nu este legată de sat – am văzutpoştalionul ieşind de pe poartă. „Aoleu, măi băieţi, zic, ăsta-i unchiul meu, Stareţul de la Cheia, a venit să mă ia!” Şi aşa a fost. Iese pe poartă şi ne întâlnim: „Sărut mâna, sărut mâna”. „Ei, vii?”. „Da”. N-am stat pe gânduri o clipă.

– Care era numele de botez al Sfinţiei Voastre?

– Gheorghe. Şi ne-am întâlnit, i‑am sărutat mâna. „Hai, mergi?”. „Da, merg”. M-am întors şi m-am dus în casă, m-am îmbrăcat şi eu ca omul, şi m-am aşezat lângă dânsul, în poştalion şi am plecat la Cheia. Ce ştiam, eram copil! Ha­bar n-aveam ce e treaba asta, ce e mânăstirea… Dar, s-a prins. După încă vreo două săptămâni a început să îmi arate: fă asta, fă asta, şi-mi arăta ce să fac. După vreo două săptămâni moşul, Stareţul, pleacă la vale cu poştalionul. Nu erau maşini, nu era alt mijloc; era căruţa mânăstirii, pe care o folosea, şi cu leagăn ca să nu zdruncine. Şi m-a luat la Izvoarele unde era metocul mânăstirii: „Dacă vrei, te duci acasă şi vii mâine dimi­neaţă. Te duci?” „Mă duc”. M-am dus aca­să, bucurie pe toţi că mă văd, şi am stat o noapte. A doua zi, trebuia să mă duc, m‑aştepta moşul. Din casă intru printr-o grădină ca să ies şi-am început să plâng: plecam de acasă.

– De dorul casei?

– Păi da, plecam din casa părintească. Şi nu ştiam ce viitor o să am. Parcă am fost sortit pentru treaba asta.

– Părinte Grigorie, cum credeţi că tre­buie să ajungă un om la mânăstire? Am văzut că Sfinţia Voastră aţi ajuns de copil. Care trebuie să fie hotărârea unui om când păşeşte spre mânăstire?

– Dragă, aici e altă treabă. Când se în­tâm­plă cum a fost cu mine e una, dar pe par­cursul vieţii cuiva, se hotăreşte altfel. De exem­plu, ajunge la majorat. N-a contractat o că­sătorie şi atunci e în cumpănă: ce să facă? Sunt persoane care se gândesc la treaba asta şi atunci caută mânăstirea. Unde se prinde, se prinde, unde nu, nu.

– Trebuie să fie o hotărâre foarte puter­nică sau e bine să dai ascultare şi unui imbold aşa, lăuntric?

– Poate, hotărârea aşa puternică se for­­mează pe parcurs. Pentru că necunos­când regimul, necunoscând atmo­sfe­ra, oamenii, sigur că nu oricare se li­­peş­te ime­diat. Eu am fost ca şi „copilul mânăstirii” şi niciodată n-am zis: „Nu mai vreau”.

– Nu v-aţi simţit nici­odată în plus în mânăstire?

– Nu, din contră, eram omul casei.

– La vârsta aceea parti­cipaţi la slujbe?

– Sigur.

– Ce program aveaţi?

– Aveam programul de gospodărie care era al casei permanent şi nu lipseam de la biserică. Eram la strană unde urmăream şi eu acolo ce se zicea, ce se cânta.

– Înţelegeaţi?

– Păi trebuia să înţeleg. Aveam un părin­te diacon acolo care avea o voce foarte bună – şi de la care am învăţat eu muzica psaltică.

– V-aţi păstrat încă vocea şi la vârsta aceasta…

– Da, sigur. Şi la strană cântam. Dam şi eu drumul la voce, dar părinţii îmi spuneau: „mai încet, mai încet, că ne întreci pe noi!”. Că vocea lucra, ştii.

– Unde vă spovedeaţi în mânăstire? La „moşul”?

– Nu, aveam un alt bătrân care era fostul ucenic al Stareţului, un bătrân…

– Om aspru şi el sau avea grijă de Sfinţia Voastră că eraţi copilaş?

– Era bun duhovnic. Era un duhovnic foarte bun!

– Certăreţ?

– Oh, duhovnicul nu mă certa. El îşi făcea datoria şi era foarte blajin. „Moşul” meu era mai aspru. Ei, câteodată mai fă­ceam şi eu ceva, „Moşul” îmi spunea atunci răspicat: „ei, ce ai, nu te‑astâmperi?”

– Părinte Grigorie, nu duceaţi niciodată dorul de prietenii de acasă?

– Nu, nici vorbă. După o altă lună de zile, iar m-a luat; fiind „moşul” un foarte bun psiholog, şi-a dat seama că să mă rupă dintr-o dată de familie, nu era un lucru uşor. Nu mi-am dat seama că „moşul” avea în gând acest lucru, să nu forţeze lucrurile, şi asta a fost foarte bine.

– Mai erau copii în mânăstire? Ti­neri?

– Nu mai erau. După un an de zile a venit părintele Macarie. Nu prea erau tineri.

– A trecut timpul, aţi lăsat şcoala deoparte?

– Şcoala am terminat-o, şcoala primară, regimul de mânăstire începând de la 1928 până la 1936, am făcut în mânăstire toate ascultările. Am învăţat repede să gătesc, să spăl, să ţin curăţenia casei.

– Ăsta era un lucru elementar pentru un călugăr.

– Da, pentru „moşul” eram o binecu­vân­tare că n-avea nevoie să mai aducă pe cineva, toate le făceam eu. Până şi vaca pe care o aveam acolo, mă duceam şi o mul­geam. Şi veneam cu laptele. Ştiam să bat putineiul, să scot untul. Făceam totul cu plăcere.

Părintele Grigorie a trecut prin închisorile comuniste

– Dragă, în ’58-’59 eu am plecat „la plimbare”. M-a ridicat Securitatea şi am făcut puşcărie 5 ani de zile. După 5 ani de zile am revenit. Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate mi-a spus: „Bine ai venit, măi băiete!”. Eram emoţionat de primire. M-a primit excepţional. La Catedrala Patriarhiei numai pe mine şi pe Benedict Ghiuş ne-a reprimit. A făcut nu ştiu câte „Cereri” la Departamentul Cultelor, ca să ne confirme ca ieromonahi. Şi în sfârşit, a dat Dumnezeu, şi ne-a confirmat. Patriar­hul ieşise la plimbare în parc: „Băbuş…” – eu mergeam la vecernie seara – „trebuie să vă duceţi la Departamentul Cultelor”. „Da, Preafericirea Voastră, zic, mâine ne-am hotărât să ne ducem”. Ne-am dus la Departamentul Cultelor, unde era şef Dogaru; foarte preţios, plin de el, îl ştiam de la Patriarhie, de la Palat. Dar de data asta era aşa: încruntat şi băţos. Benedict Ghiuş colo, eu dincoace pe scaun: „Ce vă sfătuiesc?! Să uitaţi!”. Adică condamnări de ani şi ani de zile de puşcărie, trebuia să uităm.

– Să uitaţi aceste condamnări…

– Da… am uitat şi gata. Bun. O dată. A doua: „Când vă adunaţi, când sunteţi îm­preună să fie şi al treilea”… Sistem comu­nist, dragă. În sinea mea am râs. „Ce naivitate şi prostie”, m-am gândit. Bun. Am terminat. Benedict Ghiuş avea harul vorbirii, a vorbit şi i-am mulţumit şi eu. Am plecat. De aici am venit la treburile mele.

– Dar de unde v-a ridicat securitatea? De de la biblioteca Antim?

– Nu, de acasă. De la chilie, de la Pa­triar­hie. Păi să vezi că…eu am fost ultimul. Într-o seară oarecare a venit şi l-a luat pe Anania.

– Bartolomeu?…

– Da, mitropolitul de acum de la Cluj. După 10 minute l-a ridicat şi pe arhi­man­dritul Benedict Ghiuş, care, trebuie să mă crezi, a fost o figură rară, rară… Un om excepţional, din toate punctele de vedere. Cu studii frumoase. Mă rog, era căutat de lume să asculte cuvântul lui.

– Vă era teamă să nu ajungă securitatea şi la bibliotecă?

– Păi de ce?! Nu era nevoie, era cineva acolo de care mă temeam eu, că mă spune, mă pârăşte. Era secretară de organizaţie de bază pentru muncitorii de la Tipografie; era unul Dănescu, membru de partid – şi erau destui să spună: „Uite ce a făcut Băbuş”. Era deajuns. Şi poate mă arestau din nou. Aveam motive să mă tem. Eram în ´65 când am preluat biblioteca de la mânăstirea Antim.

– Garanta Patriarhul Iustinian pentru dumneavoastră?

– Dragă, aici a fost salvarea noastră…Personal, din închisoare, îmi făceam soco­teala, – pentru că ştiam că nu putem reveni la posturile noastre – şi m-am gândit: măcar cântăreţ la o biserică, să fiu şi eu slu­jitor acolo. Când am venit, Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate: „Bine ai ve­nit, măi băiete!”. Eram bărbierit, numai mustaţă mai aveam.

– Şi n-aţi mai avut probleme după aceea cu securitatea?

– Nu. Pe alţii am mai auzit că i-a mai sâcâit, i-a mai întrebat, i-a mai urmărit…Chiar mulţi au mai fost urmăriţi. Probabil, cei care au fost mai activi în treburile politice. Am fost luaţi aşa, la grămadă…

(Revista Lumea Monahilor, anul I, nr. 3, septembrie 2007)