„Încercăm să-L vestim pe Hristos cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfinţenia şi martiriul, aici mărturisitorii şi-au dăruit viaţa pentru credinţă.”
L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.
Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune independentă în viitor.
Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.
În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.
Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.
În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.
La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.
Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.
Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.
Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu:”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu”. (…)
Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.
Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.
loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.
Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.
La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.
(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid – Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)
„Prețuiți libertatea, nu vă vindeți sufletele, întoarceți-vă la Hristos!”
Primii ani de viaţă duhovnicească
M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.
Relaţia cu Iisus era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind inimaginabilă fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal din mine.
Nu am avut o educaţie religioasă şi cu atât mai puţin o instrucţie teologică, ba chiar creştinii şi preoţii pe care i-am cunoscut atunci, cu mici excepţii, puteau deruta şi pe un convins credincios. Pe mine însă nu m-a tulburat nimic, ci mai vârtos am tins spre sfinţenia pe care o simţeam plutind pretutindeni şi care încălzea sufletul meu de copil şi de tânăr. Atmosfera spirituală în care am trăit pruncia a fost eficace în religiozitatea mea de o viaţă întreagă, căci nu instrucţia este esenţială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună.
Îmi dau seama că pe atunci chipul lui Iisus era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens şi greu în trăire lăuntrică. El era bucurie, era tot ce poate fi frumos, bun şi adevărat şi cuprindea toate năzuinţele mele.
Deci până la majorat am fost un creştin tradiţionalist dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele.
Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 28)
„Am pornit de la credința în Dumnezeu și am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoțită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă.”
Începuturile pătimirilor
Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm – abia mai târziu am învăţat – ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt.
Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.
Duba a fost decuplată şi lăsată în gara Aiud. Temnicerii au apărut şi au ordonat să coborâm. Aveam bagaje multe – parcă presimţeam că prigoana aceasta va fi îndelungată – şi erau grele, căci purtam cărţi multe pentru a studia. Vedeam în temniţă o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi prilej de studiu şi meditaţie. Cu greu am sărit din dubă, aruncându-ne unii altora bagajele.
Nămeţii erau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat. „Încărcaţi arm’!”, a răsunat comanda şi am auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp.
La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când nici unul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să poarte? În afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos.
Ostaşii erau tineri ca şi noi, dar uniforma militară depersonalizează. Temnicerii îşi făceau datoria fiecare conform sufletului său. Excela însă Maiorul Magistrat – atunci era numai căpitan, dar avea să devină curând maior – care purta cu emfază frumoasa uniformă albastră a magistraturii militare.
Maiorul Magistrat era un bărbat cam de 40 de ani, bine făcut, voinic, remarcându-se prin părul lui alb, care îi dădea o falsă nobleţe. Era nedormit, acru şi nebărbierit, încât am avut senzaţia că vine din prima linie a frontului. Privea la noi, la ostaşi şi la public cu severitate. Dădea impresia că exercită o misiune atât de importantă, încât va decide destinele omenirii.
Noi ne-am încrucişat privirile şi am zâmbit la grosolana lor înscenare. Maiorul Magistrat a strigat cu voce de tunet răguşit:
– Ascultă comanda la mine! Din acest moment vă găsiţi sub comanda mea. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Ostaşii vor trage din plin dacă veţi încerca să faceţi dezordine. Vom porni în convoi către penitenciar. Voi reprima orice indisciplină. Fiţi gata, pornim!
Convoiul s-a pus în mişcare cu greu, căci înotam în nămeţi de zăpadă, împovăraţi de bagaje şi înlănţuiţi la mâini şi la picioare. Ne-am luat rămas bun de la gara libertăţii. Am privit cerurile, apoi casele cu livezi şi chipurile îngrozite de bărbaţi, femei şi copii, oprindu-ne cu sfâşieri de inimă la fetele ce ne zâmbeau pentru ultima oară, căci de aici înainte lumea era distanţată de noi prin zăbrele şi zăvoare şi ziduri înalte. Eram flămânzi dar adânci forţe lăuntrice ne dădeau senzaţia căţărării către ideal. (…)
Maiorul Magistrat a anunţat:
– Fiecare deţinut are dreptul la un singur costum de haine, la trei schimburi de rufărie, o singură pereche de încălţăminte, un săpun şi pasta de dinţi. Toate cărţile vor trece prin cenzură şi vi se vor da în funcţie de comportarea voastră. Aveţi voie să primiţi o singură scrisoare pe lună şi să scrieţi tot câte una, trecând prin cenzură. Aveţi voie să primiţi un singur pachet de alimente de maximum 10 kilograme pe lună. Sunteţi condamnaţi de drept comun şi veţi începe executarea pedepselor prin regim celular sever. Fiecare va fi condus la o celulă. O oră pe zi veţi fi scoşi la aer în curte. Nu se admite nici o legătură cu paznicii. Se pedepseşte orice abatere de la regulament. Nu aveţi voie la nici o activitate organizată. Orice plângere mi se adresează mie personal, căci aici numai eu decid. Ne găsim în stare de război şi se aplică legea marţială. Dacă încercaţi să evadaţi veţi fi împuşcaţi pe loc, dacă veţi provoca conflicte cu paznicii veţi fi aspru sancţionaţi. Să vă intre bine în cap aici sunteţi deţinuţi. Legea nu vă iartă. Dacă vă opuneţi destinelor ţării, armata este decisă să vă extermine. Cer disciplină fără murmur şi fără şovăire. Când întâlniţi un paznic ori vă vizitează cineva, staţi în picioare în poziţia de drepţi cu căciula scoasă de pe cap şi înainte de a aştepta să vi se spună bună ziua, veţi saluta cu: „Să trăiţi domnule grad!”; iar dacă va fi civil cu: „Să trăiţi domnule inspector!”. Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi.
Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur.
Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud. Ordinele erau severe. La percheziţia efectuată am fost lăsaţi golaşi, dar cel mai greu ne era să suportăm umilinţele aşa-zis regulamentare. (…)
Suferinţele pe care le-am îndurat ulterior ne-au maturizat, am găsit răspunsurile cuvenite, ne-am definit conştiinţa creştină, dar chiar atunci, în tinereţea aceea tumultuoasă, am fost animaţi de cele mai frumoase idealuri. Târziu vom înţelege şi fenomenul politic dar îl vom părăsi, întrucât ne vom dedica religiosului. Un dram de nebunie sfântă a rămas în noi şi astăzi, căci Hristos este în continuare prigonit, batjocorit, discreditat şi rău înţeles. Forţele anticreştine din lume sunt colosale iar un Hristos deplin, aşa cum ni s-a descoperit nouă, nici creştinii nu sunt pregătiţi să primească.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 30-39)
„Rog pe toți oamenii să ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie să trăiască creștinește. Cine vrea veșnicia trebuie să înceapă acum.”
Nașterea din nou în temniță
Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.
Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.
Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.
Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.
Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.
Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.
Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 39-40)
Grija lui Ioan Ianolide față de un deținut bolnav
La Aiud, Radu1 s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954 într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpirațiile, o stare de profundă oboseală, nu s-au mai lăsat plecate. (…) Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. (…) Febra-i era mare. Mircea-i lua repede termometrul și nu-i spunea mai mult de ”38-38 cu…” (…)
După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe-un cot. Forța vederea. Nu distingea bine ceea ce îl înconjura într-un fel de semiîntuneric cețos. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ținând în mâna stângă un flacon.
– Stai liniștit. Stai liniștit. Deschide gura. Așa, sorbește din lingură. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoști?
– Nu… mul… mulțumesc. E ta… tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!? (…)
Radu auzea, înțelegea bine ceea ce i se spunea. Memoria i se trezea puțin câte puțin, dar când încerca să alcătuiască vorbe, propozițiuni, ce îi încleia limba, îi încleșta gura, iar privirea i se străduia să pătrundă straturi de pâclă ce amestecau totul în jurul lui.
– A! Uitați-vă băieți, zâmbește. S-a trezit. Ia pune tu din nou capul pe pernă. (…) Așa. Mai primește o lingură din tonicul pe care ți-l oferă, cu atâta grijă, dl. Ianolide și după aceea ai să mai dormi, că-ți face bine.
Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce îl înconjura. (…) Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră, l-a recunoscut pe Ion Ianolide, studentul care-și deșira anii prin închisori încă din 1941. Pentru că îndrăznise a ridica glasul împotriva dictaturii de pe acea vreme, primise o condamnare de 25 ani muncă silnică, cifră care depășea vârsta lui de atunci. Următoarea dictatură instaurată în martie 1945, deși tuna și fulgera împotriva celei precedente, pentru că Ion n-a înțeles să-și însușească noua ordine comunistă, n-a înțeles nici noua dictatură decât că sentința din 1941 era legală în continuare.
(Mihai Pușcașu – Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pag. 78,79-81)
1. Radu este chiar memorialistul Mihai Pușcașu
„La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!”
Ioan Ianolide – omul cu înfățișare de sfânt
În una din seri1, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:
– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!
– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:
pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!
– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.
După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.
Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece.2 Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. În una din zile, fiind cu patul vis-a-vis de el, îmi zice:
– Domnule Ungureanu, tremur, nu pot să-mi țin echilibrul, trebuie să stau în pat. Am fost dus la Sighetul Marmației, la o anchetă, să depun mărturie pentru unul cu care am stat cândva într-o celulă de închisoare. Un om nevinovat. Eu n-am putut să spun minciuni, să-l apăs pe bietul om, n-am vrut să mă încarc cu păcate și pentru asta am fost bătut peste cap.3 De atunci tremur și nu pot să-mi țin echilibrul. Eu nu sunt supărat pe nimeni, îi mulțumesc lui Dumnezeu și îl rog să mă ajute, să le pot suporta pe toate, până mă voi duce4 la prietenul meu Gafencu, mort la Târgu Ocna… Gafencu, un tânăr extraordinar, care în spitalul T.B.C. al închisorii Târgu Ocna, se găsea grav bolnav, împărțea mâncarea și medicamentele cu ceilalți. A fost un adevărat sfânt. Credința, comportarea, gesturile lui, toate îl așează în rândurile sfinților…
În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc. (…)
[La Aiud], în aceeași celulă în care a murit Constantin Gane, a fost adus într-un timp Ion Ianolide, omul care a executat peste douăzeci și trei de ani de închisoare, omul cu înfățișare de sfânt.
(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 139-140, 151)
1. Acțiunea se petrece la Jilava, în vara anului 1960. Ioan Ianolide a a fost transferat la Jilava la începutul lunii aprilie 1960 și apoi comutat la Aiud la sfârșitul lunii august 1960.
2. Memorialistul subliniază aici o trăsătură care este defapt generală pentru noii martiri trecuți prin prigoanele secolului XX, dar una aparte față de mucenicii primelor veacuri: anume că cei din urmă au fost supuși la cazne mult mai mari și mai îndelungate decât cei dintâi. Iată cum limitele de îndurare ale martiriului au fost depășite prin depășirea bestialităților inventate de ighemonii secolului XX. Dar cum același Duh Sfânt i-a întărit pe toți mucenicii de-a lungul veacurilor, de la primii până la ultimii, înțelegem că odată cu înmulțirea supliciilor și bestialităților prigonitorilor, înmulțește și Dumnezeu harul, pentru a întări credincioșii spre mărturia cea bună.
3. Bătaia cu palmele, pumnii sau chiar cu bastonul peste cap era un tip de tortură frecvent utilizat de anchetatori Securității, dar aceste metode avea rolul nu doar de a înfricoșa ci mai ales pentru a destabiliza judecata coerentă a celui anchetat.
4. ”până mă voi duce”, cu sensul de ”până voi muri”, ceea ce arată că fericitul Ioan era deprins cu marea înțelepciune de a cugeta tot timpul la moarte, lăsându-se totodată în deplina grijă a Domnului pentru a-L trece cu bine peste toate caznele martiriului.
”Purtați-vă crucea” – Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide
LaAiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.
Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.
Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (…)
După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru:”Purtaţi-vă crucea!”
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 185, 375)
Eliberarea
Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic.
Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred.
Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine.
Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare.
Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!
În camion oamenii au început să dea frâu liber gândurilor:
– Nu ne eliberează comuniştii, ci americanii! a zis un democrat.
– S-a terminat cu ei, sunt pe drojdie. Vor urma alegeri libere şi-i facem zob! căuta să mă convingă un altul.
Ascultam cu îngăduinţă aceşti oameni care trăiau din iluzii.
-Nu din slăbiciune ne eliberează, le-am spus, ci din putere. Nu le mai este frică de noi. Nouă ni s-a luat chiar şi şansa de a muri ca martiri!
Atunci foarte aproape de mine cineva a şoptit o vorbă care m-a cutremurat:
– Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers!
Peste vreo zece ani aveam să-l întâlnesc pe acest om în Bucureşti. Când m-a văzut s-a speriat, s-a schimbat la faţă şi a vrut să fugă, dar fiind prea aproape a bâiguit ceva şi s-a făcut nevăzut! Ce se întâmplase? Oare reeducarea, oare azilele psihiatrice? Ce metodă diavolească sfărâmase acest munte de caracter?!
Dar să revin la ziua eliberării. Urcasem într-un tren muncitoresc. S-a dus vestea că suntem într-un compartiment şi veneau bieţii oameni să ne vadă. Unii cutezau să intre în vorbă, alţii ne întindeau un codru de pâine şi toţi participau la marea noastră durere, deşi nu realizau faptul că noi nu avem un ban de tramvai în buzunar.
Când am coborât în Gara de Nord am cerut unei femei nişte mărunţiş şi ea mi-a dat tot ce avea în buzunare. Era o femeie de serviciu pe undeva. Pe peron aşteptau familiile deţinuţilor. Am întâlnit o mamă cu doi copii mărişori, toţi plini de groază, care ne-a întrebat:
– Nu cumva aţi auzit de X? Este soţul meu şi tatăl acestor copii. Toţi vin, numai de el nu aflu nimic. Chiar dacă ştiţi că a murit, spuneţi-mi deschis, căci nesiguranţa în care tremură de zece ani inima mea m-a distrus!
– Doamnă, mamă scumpă, i-am răspuns, iartă-ne dar nu-ţi putem uşura suferinţa, căci nu-l cunoaştem pe soţul dumitale. Dar dacă în două-trei zile nu va sosi, poţi să nu-l mai aştepţi!
Plângea ea, înotau în lacrimi cuvintele noastre.
Căutam pe peron să văd silueta logodnicei mele dar nici ea şi nici nimeni din familie nu mă aştepta. Am ajuns la tramvai dar nu mai ştiam cum circulă. Am vrut să dau un telefon dar nu ştiam cum mai funcţionează. În cele din urmă am ajuns la rudele mele. Nu mă înşelasem, erau tot acolo. Numai că în locul vilei lor muncite cu trudă era acum o grămadă de cărămizi, amintire a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane. Prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă. O femeie grăsună, cam lălâie, s-a repezit şi m-a sărutat plângând în hohote. Era o muncitoare activistă de partid care făcuse mult rău în jurul ei, ameninţând, lovind, denunţând dar care ajunsese să vadă în cele din urmă realitatea crudă şi mincinoasă căreia îi slujise. A avut faţă de mine o răbufnire a sufletului ei mediocru, contradictoriu şi confuz.
Rudele m-au primit cu milă şi lacrimi. Simţeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinţi, de fraţi.
– Da, da, Petrică e bine, locuieşte în Bucureşti. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puţin bolnav, dar o să-i treacă, e uşor!
– Mama?
– Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!
Mi-am adunat atunci ultimele puteri:
– Dar logodnica?
– Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!
– S-o văd? Dar ce face?
– Te-a aşteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toţi am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aştepte optsprezece ani!
– Şi? am întrebat eu.
– Şi şi-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!
M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.
M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.
(Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 217-220)
„Doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt”
Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.
L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismu…
Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.
Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.
Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.
Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…
Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.
Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei Creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.
Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.
Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.
Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)
Scrisoare către duhovnicul meu
Aseară am avut senzaţia că mă sting. Nu ştiu de unde exact provenea răul acela, căci mai toate organele îmi sunt afectate. Viaţa mi se stinge încet în viaţa veşnică.
Am avut o noapte odihnitoare şi m-am trezit oarecum refăcut, deşi se simte o undă a morţii în trupul meu. Duhul însă e viu şi treaz. Mai am încă de dat ceva lumii acesteia. Dăruirea de sine este bucuria mea.
Gândul mi-e concentrat în mine însumi. Am senzaţia că lumea e vis, descoperire şi miracol. E splendidă întruchiparea asta firavă şi trecătoare a lumii!
Mi-e dragă lumea, mi-e tare dragă. Merită să te jertfeşti pentru mântuirea unei astfel de minunate alcătuiri! Spre a o înţelege pe ea şi a-mi descifra propriul meu rost, am clar în minte realitatea satanică şi păcătoasă, cu sensul apocaliptic al istoriei. Aşa se face că nu sunt tulburat de cumplita dramă a vieţii personale şi nici de adâncul abis al lumii moderne. Văd bine cum o iconomie providenţială veghează şi dă sens lumii de oameni, lumii de îngeri şi lumii de materie.
Un dat armonios şi robust se desfăşoară în univers şi se oglindeşte în conştiinţa mea. Mă simt frate cu toţi oamenii şi legat de tot ce se petrece în creaţie, căci în toate, totul este Dumnezeu. Îi simt prezenţa în adâncul nemărginit din duh, cât şi în adâncul nemărginit din materie. Prin nemărginirea duhului se deschide poarta spre Iisus Hristos, Logosul care a creat lumea şi apoi a coborât şi în sufletul omenesc, îndumnezeindu-l. La acest gând mă cutremur, căci nu sunt vrednic să-l înţeleg, dar cunosc prin credinţă taina lui. Taina mântuirii lumii mă preocupă.
După ce m-am trezit, am privit cum răsare soarele şi păsărelele încep să ciripească. Primăvara asta este secetoasă şi mă umple de griji. Apoi am cercetat, puţin melancolic, chilia camerei mele. Am pipăit masa de lucru, hârtia şi stiloul. M-am aşezat pe scaun şi am stat o vreme dus pe aripi de gând. Chemând Numele de foc mistuitor, mă aşez în Duh Sfânt, supus, cuminte şi mulţumit. Aştept veghind, gata de slujire. Aşa am început aceste pagini.
Sunt câţiva ani de când doresc să am o lămurire cu duhovnicul meu; se pare că azi s-a plinit acest soroc. Pun faţă-n faţă viaţa mea voită de Dumnezeu cu viaţa lumii voită de Dumnezeu, căci numai aşa pot să-i spun iscusitului meu duhovnic ceea ce mă frământă şi am datoria a-i mărturisi.
Citind adâncurile fiinţei mele, găsesc că trăsătura definitorie a personalităţii mele a fost comuniunea cu Dumnezeu, prin necesitatea credinţei, printr-o mare capacitate de dăruire şi prin puterea de mărturisire a Adevărului. Pe aceste trei valori s-a realizat în mine bruma de om ce sunt azi, la bătrâneţea anilor şi la maturitatea duhului. Tot în adâncurile sufletului sunt şi multe trăsături negative, cum ar fi umplerea de sine, nestăpânirea simţurilor şi puţinătatea memoriei. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cele negative le-am supus celor sfinte din mine.
Pronia cerească mi-a împărţit viaţa în jumătate pe la mijlocul secolului 20. Cum această epocă a fost excepţional de tensionată, iar eu am intrat în focarul ei cel mai intens, suferindu-i toate contorsionările şi abisurile, am avut ce învăţa. Căci nu e simplu să iei parte activă la tensiunea dintre Stalin, Hitler şi Reagan, ori să treci din burghezie în fascism şi din fascism în comunism, sau lucru uluitor de grav – să vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stăpânirea islamică sub stăpânirea talmudică. Aşa se explică tumultul vieţii mele, deşi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaşte decât temniţa.
Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr, cu un aer de arhanghel ce vesteşte o minune, mi-a zis: „Tu crezi în Dumnezeu?”. Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: „Cred!”. „Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: „Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. „Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, m-a avertizat el pe un ton profetic. „Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. „Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!”.1…
Acel tânăr nu era un arhanghel, ci un flutură-vânt, un mic aventurier peste care bătuse Duhul Sfânt pentru câtva timp. A dispărut pentru totdeauna din viaţa mea şi n-am mai auzit de el. Eu însă am făcut din credinţă un concept sincer de viaţă nouă, propunându-mi înnoirea mea personală, cât şi înnoirea lumii în care trăiam. Formarea mea pe această cale n-a avut un îndrumător încercat, ci s-a făcut din prisosul de dar şi har ce mi l-a dat Duhul Sfânt. Aşa m-am trezit angajat în lupta cu păcatul din mine şi din lume.
La început erau nişte generalităţi conform cărora mă orientam. Şi aşa am intrat în conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste şi cu orgoliul rasismului fascist. Tuturor acestora L-am opus pe Hristos, deşi la vârsta aceea nu eram prea clar în ideile mele. Cu părere de rău mărturisesc că preoţii de atunci şi literatura ce mi-o serveau ei nu au fost suficiente pentru setea ce ardea inima mea. Totuşi, bruma de educaţie creştină ce s-a făcut în şcoli, cât şi atmosfera evlavioasei noastre naţiuni au dat primii germeni ai credinţei din mine.
Un rol important în formarea conştiinţei mele l-a avut bunica mea, care era analfabetă şi mama, care ştia puţină carte; amândouă erau personalităţi puternice, echilibrate şi impresionante.
Societatea de dinainte de al doilea război mondial era în descompunere prin abuzuri, crime, dezmăţ şi lăcomie. Tineretul era dezorientat şi frământat. Aşa se face că şi tinereţea mea a fost pigmentată cu unele vicii ale epocii şi vârstei.
Eram nemulţumit de mine şi de lumea în care trăiam. Fiind condus mai mult de sentiment decât de raţiune, mi-am exprimat, aşa cum puteam să o fac la vârsta aceea, refuzul meu faţă de o astfel de lume. Consecinţa a fost că m-au întemniţat burghezii2, apoi fasciştii3 şi la urmă comuniştii, în ordinea în care ei s-au perindat la putere.
Dar nici în temniţă nu am fost prea înţelept şi m-am luptat cu morile de vânt. Un criminal odios şi libertin pătimaş m-a chinuit până ce m-a înfrânt, silindu-mă să recunosc public că el este un om de onoare, iar eu un calomniator şi un bandit. Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: „Sunt un ticălos!”. Acesta a fost momentul crucial al vieţii mele lăuntrice: conştiinţa păcatului, mai precis, umilinţa.
Deşi credeam şi mă rugam ore întregi pe zi, făceam rugăciuni şi de noapte, citeam zilnic Sfânta Scriptură şi studiasem teologia şi literatura creştină, totuşi nu ajunsesem la o viaţă lăuntrică. Continuam să studiez dreptul, filozofia, politica, sociologia şi pedagogia, informându-mă din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii bune despre mine însumi şi nu reuşeam să-mi înfrâng orgoliul. Cu toate acestea aveam conştiinţa unor păcate general omeneşti, dar nici pe acelea nu puteam să le spovedesc din cauza aceluiaşi amor propriu amestecat cu ruşine. Mai târziu aveam să aflu că satana îi dă omului ruşinea pentru virtute şi neruşinarea pentru păcat.
Deci eu ascundeam de mai înainte în mine o intimitate pe care singur o reprobam. Acum însă, prin înfrângerea suferită, îmi fusese distrus nu numai orgoliul, ci mă desfiinţasem pe mine însumi în ochii mei, încât îmi devenisem insuportabil4. Şi fiindcă nu ştiam cum să ies dintr-o astfel de situaţie, am deznădăjduit. S-a făcut o beznă cumplită într-un fel de degringoladă interioară. În hăul acela se manifesta un orgoliu rănit şi o minte dezorientată. Satana mă împingea spre cel mai cumplit dezastru. Moartea îmi apărea ca unica alternativă. Şi ştiam că mor ca un neom. Mai ştiam că nu sunt vinovat şi că moartea este o prăbuşire ultimă a sufletului meu. În împrejurarea aceea eram singur şi chiar de aş fi fost cu cineva, aş fi fost incapabil să-i cer ajutor, poate chiar aş fi refuzat intervenţia unei persoane ce ar fi sesizat drama mea, căci în mod pervers încă era mai tare în mine orgoliul decât smerenia. Au fost zile de beznă orientată spre neant.
În împrejurarea aceea, izbăvirea mi-a venit de la milostivirea dumnezeiască, ce mi-a fost vestită de un preot. Preotul respectiv ţinuse în temniţă o conferinţă în care vorbise despre muntele Athos ca exponent al spiritualităţii ortodoxe, spiritualitate în centrul căreia se află isihia, adică rugăciunea liniştirii. Vorbise de închiderea duhului în materie, a minţii în inimă, prin repetarea unei rugăciuni foarte scurte, cu ajutorul căreia se ajunge la o deplină pace interioară, până ce mintea îşi vede propria ei lumină şi în ultimul stadiu, iluminarea, ajunge să fie inundată de lumina taborică. Împărtăşirea de lumina taborică înnoieşte lumina duhului omenesc, în aşa fel încât şi cel mai păcătos om, omul tuturor dezastrelor, se poate naşte din nou, curăţit şi înnoit în demnitatea cea dintâi a firii.
Cam atât îmi aminteam, dar esenţial pentru mine, în starea în care mă aflam, a fost faptul că am crezut că Dumnezeu poate curăţa şi înnoi sufletul meu. Atunci s-a deschis un licăr de lumină în întunecatul meu suflet. Am hotărât să mă încredinţez deplin lui Dumnezeu pentru toată viaţa. Cum însă nu ştiam nici măcar formula acelei rugăciuni5, am luat drept model cuvintele cu care se încheierugăciunile tipicului ortodox şi am început să le repet pe acelea.
O făceam cu disperată speranţă şi duhul meu era plin de râvnă, dar nu aveam experienţă. În curând aveam să descopăr că nu merge chiar aşa de simplu şi am combinat cu acatiste şi alte rugăciuni. Nici o altă preocupare nu-mi doream, deşi gândurile năvăleau în cugetul meu. Trupul îşi cerea şi el unele drepturi. Lumea mă urmărea cu imaginile din amintire şi cu idealurile pe care le nutrisem. Concentrarea în duh se dovedea dificilă şi nu reuşeam să pun ordine în mine însumi. A rămas însă nestrămutată credinţa în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii.
Celula se dovedeşte a fi, pentru oamenii atraşi de Dumnezeu, un mediu mai dur şi mai prielnic chiar decât chilia, numai că solicitarea credinţei e cu mult mai severă. Câteva luni am trăit în izolarea aceea deplină, orientat numai de inima mea credincioasă, dar fără o orientare a minţii. Aveam mare nevoie de unduhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ.
Şi a venit şi ziua în care s-a terminat izolarea. Eram tot în temniţă, dar printre deţinuţi erau şi preoţi. Cu toate deciziile şi dorinţele mele, când a fost să trec la fapte, am simţit din nou opreliştea amorului propriu de a mă spovedi, numai că de data asta am înfrânt-o. Căci nu m-am jucat nici cu cuvântul, nici cu viaţa şi nici cu cele sfinte. Tot ce am făcut a fost sincer, chiar atunci când, dezorientat fiind, am greşit. De aceea înţeleg prea bine de ce apostolii puneau pe primul plan învăţătura Domnului; căci omul auzind, ştie, şi va veni şi momentul prielnic ca să rodească sămânţa aruncată cu generozitate. Aşa s-a întâmplat cu mine şi e bine aşa.
Am ales pe cel mai cuvios dintre preoţii de acolo şi i-am cerut să mă spovedească. El m-a întrebat:
– Eşti pregătit de spovedanie?
Contrariat, i-am răspuns: – Da!
– De când nu te-ai spovedit?
– De mult.
– Ai făcut vreodată o spovedanie adevărată, sinceră, care să-ţi schimbe viaţa?
Preotul pusese degetul pe rana sufletului meu. I-am răspuns:
– Acum doresc să fac acest lucru, pentru asta am venit aici.
El m-a scrutat şi mi-a zis:
– Pentru că te cred sincer, consider că datoria mea de preot este să-ţi spun că nu eşti pregătit de spovedanie.
– Ce trebuie să fac pentru asta?
– Poţi face ce-ţi spun eu?
– Pot! am răspuns categoric.
Preotul s-a recules puţin şi apoi mi-a făcut o destăinuire care m-a impresionat.
– Ştii, a zis el, eu sunt iconomul Tainelor lui Dumnezeu, dar nu am ajuns să fiu un bun duhovnic. Nu cunosc bine sufletul omenesc, fiindcă nici eu nu am o experienţă sufletească pe măsura misiunii sfinte ce o împlinesc. Altădată nici nu se dădea voie oricărui preot să fie duhovnic, ci numai celor cu har şi cu experienţă în duhovnicie. E o răspundere imensă să umbli în sufletul omului, răspundere cum nu există nici una, nici în domeniul tehnic, nici în cel biologic, social, medical şi nici în filozofie. Aici lucrezi cu sufletul omului, îndrumându-l să se orienteze între Dumnezeu şi satana, între duh şi materie, între veşnicie şi vremelnicie. De aceea mă socotesc nepriceput pentru o astfel de lucrare, iar o simplă formalitate îndeplinită evlavios nu mă mulţumeşte.
– Atunci ce-i de făcut?
– Sunt două căi: ori să-ţi dau o anumită lectură să o faci şi singur să te lămureşti, ori să te trimit la un mare mântuitor de suflete omeneşti, care ştie să vindece toate rănile. Şi eu tot lui îi datorez puţintica viaţă duhovnicească de care m-am învrednicit. Ce alegi? Am stat şi am reflectat, apoi am zis:
– Cred că cea mai înaltă cale e îmbinarea acestor două căi. Prin urmare, primesc să fiu îndrumat de acel doctor de suflete, fiindcă strădaniile mele de a mă orienta de unul singur prin lecturi nu m-au mulţumit.
– Gândeşte-te încă o dată ce hotărâre capitală este aceasta! Poţi să asculţi de altul, să te supui altuia cum te-ai supune lui Dumnezeu? E o smerenie de care puţini oameni sunt capabili!…
Simţeam şi eu că se deschide o cale foarte îngustă şi severă, dar fierbintea dorinţă de a mă afla în harul dumnezeiesc m-a îndemnat să răspun dafirmativ. Preotul a continuat:
– Asta e propunerea mea, rămâne să văd ce zice şi Arsenie, fiindcă el nu se angajează decât cu oamenii care iau în serios mântuirea şi cele sfinte. El nu e omul jumătăţilor de măsură, ci merge numai pe calea împărătească. Dacă va socoti că nu eşti pregătit pentru un astfel de drum înalt, s-ar putea să trebuiască să-ţi găseşti alt îndrumător.
Arsenie [Papacioc] era cu câţiva ani mai mare decât mine. Eram prieteni, dar nu exista o afinitate între noi tocmai din cauza unei intransigenţe pe care o sesizam la el, după cum şi el era nemulţumit de o anume superficialitate a mea. Având învedere aceste relaţii, mi-a fost greu să înving împotrivirile ce au apărut imediat în inima mea: Tocmai lui? De ce nu la altul, de care sunt apropiat sufleteşte? Să recunosc deci că el are dreptate? Să dovedesc că sunt inferior lui? Ba chiar să mă supun lui?… Astfel de porniri năvăleau din adâncimile sufletului meu, dar au fost zăgăzuite de hotărârea mea de a mă smeri cu orice preţ, găsindu-mă vrednic de tot dispreţul.
Preotul mi-a cerut să trec a doua zi pe la el spre a-mi da răspunsul lui Arsenie. Şi Arsenie m-a primit. În mine însă s-au produs reacţiile negative şi dureroase ale eului care se simţea jignit. Pornisem însă pe această cale şi eram hotărât s-o continui până la capăt, de aceea m-am dus la Arsenie.
Colac peste pupăză, la Arsenie îl găsesc pe Virgil [Maxim]6, un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu care nu eram apropiat sufleteşte, fiindcă era ucenic al lui Arsenie. Surpriza de a-l găsi acolo mi-a căzut rău la inimă. El a vrut să se retragă, dar Arsenie l-a reţinut, spunându-mi:
– Cred că nu ai nimic împotrivă ca Virgil să fie de faţă. Dar dacă vrei să plece, va pleca.
– Nu, am zis eu, îl rog să rămână!
Şi în mine s-a născut dorinţa de a birui asupra mea însumi. Era o umilinţă în plus pe care mi-o impuneam şi care mi-a prins foarte bine. I-am spus lui Arsenie că am venit să intru în ascultarea lui, ca să mă spovedesc. Arsenie e un om mai mult mărunt, roşcat, ager, energic, autoritar şi direct. El reduce repede lucrurile la esenţa lor dintre bine şi rău, afirmă binele şi nu face nici o concesie răului, din care cauză pare rigid şi necruţător, poate prea simplist. Înainte de a-mi da un răspuns, m-a invitat la o discuţie generală care s-a concretizat în întrebarea:
– Ce te leagă pe tine de Dumnezeu?
– Credinţa, am răspuns eu.
– Credinţa cu fapte ori fară fapte?
– Credinţa cu fapte. Şi nu numai cu fapte, ci cu toată viaţa, m-am descărcat eu.
– Frumos ce spui, dar nu-i suficient să crezi. Altceva ce te uneşte de Dumnezeu?
– Dragostea. Îl iubesc. Îl iubesc mai mult decât pe mine însumi. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru El.
– Din câte te cunosc eu, eşti capabil de jertfă, dar nu ai înţelepciunea jertfei, însă asta e o problemă prea profundă ca să o abordăm acum. Să continuăm deci să vedem ce te uneşte cu Dumnezeu.
– Nădejdea, am răspuns eu, nădejdea mântuirii, nădejdea curăţirii şi nădejdea vieţii veşnice. Ştiu că El le poate toate, deci mă încredinţez Lui.
– Şi altceva? m-a întrebat.
Am stat un pic pe gânduri şi i-am înşirat toate virtuţile de care îmi aduceam aminte: milă, iertare, bunătate, dreptate, cinste, smerenie, ascultare,râvnă, răbdare, îngăduinţă faţă de alţii, putere de jertfa, sfinţenie… El mă asculta, dar nu se dădea convins.
– Îţi lipseşte ceva, ceva esenţial!
Simţeam un nod în stomac şi un val de mânie era gata să mă facă să ţâşnesc în nemulţumire şi revoltă. Îmi spuneam în sine: „Ce vor oamenii ăştia de la mine? Se cred prea deştepţi! Vor să mă umilească? Ori poate chiar îmi lipseşte ceva şi eu nu ştiu ce?! Dar ce să-mi lipsească, doar sunt tobă de teologie!”.
În timp ce cugetam astfel, uitam că în urmă cu câţiva ani un prieten mi-a pus în mână Patericul, îndemnându-mă călduros să-l citesc. Citisem o pagină şi închisesem cartea, găsind-o minoră pentru un intelectual ca mine. Îmi părea slinoasă, învechită, medievală, deşi teoretic aveam o părere bună despre evul mediu. Dacă aş fi citit-o, poate că ar fi deschis în mine încă o punte de legătură cu Dumnezeu, dar n-o făcusem şi acum sufeream această umilitoare situaţie. În cele din urmă a învins totuşi gândul bun din mine şi am spus:
– Acesta sunt. Nu ştiu ce-mi mai lipseşte. Spuneţi-mi voi!
Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut şi mai mult, dar mi-a sporit şi interesul, apoi mi-a zis:
– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu! Atunci s-a deschis un ochi în mintea mea şi am văzut o strălucire nemăsurată.
– Aveţi dreptate! am zis, dându-mă învins. Nu există în mine frica de Dumnezeu, ci doar nişte modalităţi minore de frică omenească, aproape superstiţioasă.
A urmat un moment de reculegere reciprocă. Arsenie se dovedea un excepţional vier al sufletului omenesc. În timp ce eu mă gândeam ce trebuie să fac pentru a dobândi frica de Dumnezeu, el înţelegea că merită să se ostenească totuşi cu mlădierea sufletului meu. În încheiere mi-a zis:
– Bine, voi da ascultare dorinţei tale. Dar să fiu sigur pe fermitatea acestei hotărâri!
– Te rog să mă crezi că este definitivă şi integrală, l-am asigurat eu.
Zarurile erau aruncate şi deci porneam împreună să intrăm în Ierusalimul ceresc, dar bătălia a fost de mare amploare şi profunzime. Era greu să renunţ la a mă conduce după propria-mi voinţă chiar şi-n gândurile cele mai intime. Aveam senzaţia că mă autodizolv, dar ştiam că de fapt îmi căutam identitatea. De cele mai multe ori nu vedeam finalitatea acestui experiment, dar continuam să cred în ea.
Ne întâlneam zilnic şi discutam. Am citit cărţi care m-au ajutat enorm: „Patericul”, „Urmarea lui Hristos”, „Filocalia”, „Carte foarte folositoare pentru suflet”. De asemeni i-am recitit pe Dostoievski şi Papini.
Eliminam preocupările lumii, fie ele bune sau rele şi mă concentram numai la buna rânduială lăuntrică. Am început să disting tot mai bine raportul dintre suflet şi trup, dintre minte şi inimă, dintre conştient şi inconştient. Începeam să înţeleg lumea materială, lumea oamenilor şi lumea îngerilor ca pe o minunată plăsmuire a Duhului. În Duhul Sfânt mă adunam cu tot duhul din mine. Efortul de voinţă era ajutat de râvna mântuirii. În duh am descoperit că se află lumea întreagă, dar nu m-am oprit la ea, ci m-am orientat spre partea cea mai dinăuntru a duhului, acel loc sfânt în care omul se întâlneşte cu scânteia dumnezeiască din el. Aceasta era esenţa lucrării: cunoaşterea lumii prin îndepărtarea de ea, căci trăirea în Hristos umple sufletul omenesc de adevărata cunoaştere. Lumea mi se descoperea într-un orizont curat şi armonios. Eu muream zi de zi şi se năştea în mine Hristos. Puţinele clipe în care am avut această iluminare mi-au fost de ajuns spre a mă atrage tot mai profund în schimbarea ce se producea în sufletul meu.
În vremea aceea n-am lucrat, n-am întreţinut alte relaţii, nu m-a interesat ce este în jurul meu. În vremea aceea nu simţeam foamea, nici temniţa şi nici teroarea apocaliptică. Aveam senzaţia unei eliberări necontenite.
Procesul de ruptură faţă de conceptele vechi, de vechii prieteni şi de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.
Tot ce citeam mergea direct în inimă şi devenea act viu de viaţă interioară. Cât despre discernământ, pe acela îl încredinţasem lui Arsenie, căci mereu îi destăinuiam ce se petrece în mine, cum gândesc şi cum înţeleg, iar el facea operaţia fină de estetică sufletească. Se întâmpla ca uneori să nu fiu prea încântat de spusele lui, dar mi le însuşeam cu smerenie şi cu încrederea copilului faţă de părinţi.
Aveam mare pace lăuntrică, încât şi somnul îmi era plin de vise frumoase. În fiinţa mea pătrunsese un simţământ de uşurare curăţitoare.
Majoritatea zilei o petreceam în celulă, căci numai două-trei ore pe zi uşile erau deschise, or viaţa de celulă are proprietatea de a comprima timpul, de a da consistenţă materială evenimentelor spirituale şi de a tensiona omul din te miri ce lucruri mărunte. Comportamentul obişnuit al oamenilor din societate beneficiază de spaţiu şi de timp larg, care absoarbe o parte din conflictele sufleteşti dintre oameni, încât ei pot, cu oarecare uşurinţă, să convieţuiască. Temniţa însă înghesuie suflet în suflet şi fiecare „eu” intră în conflict cu celelalte pentru un cuvânt oarecare, pentru o dorinţă, un gest, o părere, pentru o tăcere şi pentru micile probleme ale convieţuirii, încât aici, dacă oamenii nu au o bună armătură spirituală, cu multă greutate îşi găsesc pacea dintre ei. Conflicte dure apar din banale întâmplări, iar explicaţia constă în faptul că fiecare om simte material duhul celuilalt. Aşa am observat că nu aspectul material al existenţei e conflictual, ci încărcătura spirituală ce i-o dau oamenii. Pentru investiţia intenţională a oamenilor pusă în cuvinte, idei, fapte şi obiecte, se intră în conflict.
Eu însumi făcusem această experienţă şi abia acum îi desluşeam mecanismul, ba, mai mult, descopeream cheia păcii dintre oameni, adică pacea interioară. Numai ajungând la o cunoaştere şi stăpânire a sinelui, vei cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii.
Dar eu nu conlocuiam atunci cu oameni spiritualizaţi, încât lupta era grea, căci era unilaterală. Zi de zi se iscau fel de fel de situaţii la care trebuia să aplic disciplina interioară pe care o experimentam. Contrar aşteptărilor, am observat că cele mai multe conflicte nu decurgeau din interese egoiste, materiale şi lacome, ori dacă ele apăreau, erau foarte uşor de îndepărtat. Dacă de exemplu, cineva se lăcomea la bucata cea mai mare de mămăligă, era suficient să mă fac că nu observ şi să-l las să-şi satisfacă această mică slăbiciune. Şi mi-a fost dat să văd oameni lacomi care cu timpul au plâns, căindu-se pentru gestul lor şi au încercat să se îndrepte.
Aspectul acesta material beneficia şi de raţiunea evidenţei lucrurilor, care ne obliga la un comportament corect. Dacă dormeam, de pildă, trei oameni într-un pat îngust de o persoană, se puneau probleme dificile de împărţire a spaţiului, care se dovedea mai dur decât spaţiul vital pretins de unele politici. Noi însă găsisem rezolvări care erau atât de corecte, încât nu puteau fi negate. Totuşi, mi-a fost dat să stau cu careva7 care se lăbărţa în pat peste limitele lui de drept, iar dacă era corectat devenea violent şi o dată chiar a ridicat bocancul cu cuie pe tălpi, ameninţându-mă că-mi sparge capul. Mi-a trebuit multă răbdare, umilinţă şi putere de jertfă pentru a putea convieţui cu un astfel de om.
Şi totuşi, nu aceste conflicte erau mai grave, ci acelea iscate din orgoliu. Îmi amintesc de un alt om, cult, inteligent şi talentat, ba chiar un om cu un caracter frumos, care însă refuza categoric viaţa spirituală, nu pentru că ar fi fost ateu, ci pentru că era plin de sine însuşi şi foarte orgolios. Nu putea suporta la mine tocmai smerenia, lepădarea de sine şi umilinţa. De aceea mă batjocorea pentru orice cuvânt şi gest. Nu-i plăcea interiorizarea mea adâncă şi strădania mea de trăire creştină. Îmi spunea că sunt ipocrit, fals şi orgolios. Un orgoliu pervers socotea el că se află în mine. Mai târziu am cunoscut tentaţia şi formele acestea de orgoliu travestit în smerenie, dar atunci inima nu-mi sângera când mă acuza de astfel de necinste.
Încercările mele de a-l lămuri l-au îndârjit şi mai mult, căci nu puteam să-i dovedesc bunele mele intenţii decât arătându-i indirect că el greşeşte, ori asta l-a întărâtat atât de mult, încât mă ura de moarte şi-mi facea viaţa iad. Am încercat să mă umilesc şi să-mi cer iertare de la el, chiar atunci când aveam dreptate, dar zadarnic. În împrejurarea aceea am înţeles importanţa îndelungii răbdări. Trecuse la invective, pe care le pronunţa cu fineţe inteligentă şi sarcasm. Nu mai era nici o cale de ostoire (încetare) a acelui orgoliu, decât timpul. Căutam să dispar din ochii lui, dar în spaţiul acela îngust el se concentrase numai asupra patimii împotriva mea, încât nu mai putea fi nici raţional şi nici obiectiv. Dacă tăceam era rău, dacă vorbeam era rău. Reţin câteva vorbe grele cu care îmi ţintuia sufletul: „Eşti un diavol!”, „Eşti un fariseu!”, „Laş incompetent şi incapabil!”,„Secătură perversă!”, „Te dispreţuiesc, eşti orgoliul întruchipat în minciună!”. Ajunsese să se înfurie pe mine şi când era tăcere în celulă şi nu ne uitam unul la altul, căci era tensionat mental de persoana mea în aşa măsură încât devenise obsesie şi nu-şi mai putea stăpâni reacţiile. Probabil că descoperise în mintea lui alte faţete, considerate de el perverse, ale mele şi nu se stăpânea să nu mi le toarne cu nemiluita şi fără cruţare. Răbdam eu, dar mă costa mult neputinţa de a stabili pacea cu acest om. Este cel mai neostoit orgoliu pe care l-am întâlnit şi care nu a cedat niciodată. Acel om a murit fără a putea să mă împac cu el, deşi am dorit-o. Am întâlnit în viaţă orgolii mai mari, în sensul unor aspiraţii uriaşe şi al unor orizonturi foarte largi; pe lângă ele, orgoliul acestui om era minor, însă atât de înrăit, încât n-a putut să se ostoiască niciodată8. […]
Cum duhovnicul este arhitectul subţirimii duhovniceşti din om şi ştie să facă vizibil şi real nevăzutul şi duhul, sub îndrumarea lui Arsenie intram, încetul cu încetul, în materialitatea spirituală a existenţei şi priveam materia propriu-zisă ca pe o aparenţă miraculoasă, în care eu deveneam stăpân. De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos. El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.
Cu Iisus mă desfătam pretutindeni.
Zi de zi eram tot mai plin de bucurie şi Arsenie a remarcat creşterea mea duhovnicească. Deşi ascultarea o suportam mai uşor, totuşi încă se manifestau în mine oprelişti şi praguri greu de depăşit, dar mergeam înainte, căci lucrarea duhovnicească trebuie să aibă continuitate: ea nu e un moment, ci o viaţă. Într-o bună zi Arsenie mi-a spus că pot merge la spovedanie, atrăgându-mi atenţia asupra continuităţii vieţii duhovniceşti.
– Eşti numai la început, a zis el, de aici înainte te vei descurca singur, dar de ascultarea Bisericii vei avea nevoie toată viaţa.
M-am pregătit pentru spovedanie consultând câteva îndreptare, unul pe criteriul grupelor de păcate şi altul pe criteriul Crezului, Decalogului şi Fericirilor, ambele punând cele mai nuanţate întrebări pentru o analiză cât mai corectă a sufletului şi a vieţii. Am citit şi canoanele care se dau şi m-am speriat foarte. Păcatele le-am scris pe o hârtie. Uitasem că mă aflu în faţa unui om, ci mă simţeam în faţa lui Dumnezeu, primind cuvântul preotului ca pe însuşi glasul Domnului. Mă temeam de un canon sever, dar el s-a limitat la un an de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, răstimp în care aveam câteva îndatoriri ce-mi păreau uşoare în raport cu râvna şi strădaniile mele. M-am bucurat la sfârşit şi am făcut încă un gest care avea să influenţeze tot viitorul meu. Am ales doi prieteni9 cu preocupări duhovniceşti şi cu care aveam vădite afinităţi sufleteşti. M-am dus la ei în celulă, le-am dat hârtia cu păcatele spovedite şi le-am zis:
– Vreau ca voi să mă cunoaşteţi pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine şi de puteţi, să mă ajutaţi! Cei doi prieteni au fost impresionaţi şi drept răspuns s-au mărturisit şi ei mie. Ne-am mutat în aceeaşi celulă. Era o atmosferă de trăire intensă. Ne rugam zi şi noapte împreună. Citeam şi comentam împreună lecturi sfinte şi ne ţineam în deplină încredere sufletească unul faţă de altul. […]
Iubindu-ne cu sinceritate, am început să ne înţelepţim şi să învăţăm cum să ne comportăm spre mântuire. Dragostea dintre noi a rămas sfântă şi ne-a unit pentru toată viaţa, angajându-ne ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. În această mică comunitate ne-am aflat sprijinul necesar în lupta năpraznică a veacului. Dar modul nostru de vieţuire se distanţa tot mai mult de lume şi de realităţile ei.
De două veacuri omenirea fusese acaparată de materialismul burghez. Putreziseră de mult în pământ martirii Revoluţiei franceze şi nimeni nu le făcuse dreptate, căci istoria s-a scris după conceptele burgheziei triumfătoare. Preluând puterea, burghezia păstrase ce-i convenea din creştinism şi iluminism, spre a servi ideilor ei plutocratice. Libertatea devenise sinonimă cu exploatarea săracilor de către bogaţi. Amoralitatea pătrunsese în economie, în politică, în justiţie, în familie, măcinând societatea. Dispăruseră elita morală şi valorile tradiţionale. Sub masca democraţiei se introducea o nouă tiranie, a plutocraţiei. Bisericile se descompuseseră în confesiuni tot mai mici şi mai neînsemnate. Creştinismul era calomniat şi tolerat numai ca un corectiv popular pentru bunele moravuri, căci burghezii se închinau viţelului de aur şi adesea lui satana. Creştinătatea nu se distanţase de burghezie şi capitalism, ci ajunsese la un modus vivendi. Biserica fusese secularizată. Societatea fusese desacralizată. În cultură sufla descompunerea. De la romantism nu mai apăruse nici un curent cultural vrednic de lăudat. Ştiinţa era văzută ca lege absolută ce înlocuia dogma creştină. Explozia tehnicii cucerise omenirea până la posedare, fără ca cineva să mai poată controla fenomenul. Societatea era sfâşiată de conflicte. Se dezlănţuiau cele mai cumplite şi inumane războaie. Tirania înspăimânta omenirea.
În aceste condiţii a apărut Revoluţia comunistă. După mai multe convulsii nereuşite, Revoluţia bolşevică a fondat statul sovietic şi a organizat politic şi militar revoluţia internaţională. Europa era străbătută de strigoii revoluţiei, activişti care criticau toate racilele capitaliste şi le identificau cu creştinismul.
Între capitalism şi comunism s-a ridicat fascismul lui Mussolini şi Hitler, care nu avea însă o fundamentare spirituală şi nu cunoştea decât violenţa ca metodă de lucru. Totuşi, popoarele au avut intuiţia că acesta poate fi o salvare între capitalism şi comunism. Dar capitalismul s-a aliat cu comunismul şi au biruit fascismul.
La sfârşitul războiului s-a făcut un tribunal care a discreditat ideea de justiţie, căci n-au fost chemate în faţa instanţei oarbe toţi inculpaţii10, spre a fi judecaţi, ci au fost condamnaţi, în faţa unei instanţe cu ochelari capitalişti-comunişti, numai cei învinşi. În lumina tribunalului de la Nurenberg, crimă a fost numai cea făcută de învins, iar crima triumfătorilor a devenit lege a omenirii. Nu justiţia, ci puterea a judecat la Nurenberg, iar lumii i s-a prezentat un adevăr fals, o dreptate nelegiuită şi o concepţie amorală, inumană.
Conceptele noii epoci instaurate după război au devenit antropocentrismul, umanismul, evoluţionismul, iluminismul, raţionalismul, scolasticismul, materialismul, liberalismul, ateismul, drepturile omului, democratismul, pacifismul şi O.N.U, cu Charta sa semnată de Stalin, Churchil şi Roosevelt.
Omenirea declarase astfel libertate ateismului internaţional.
Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Din experienţa noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteşteană, fenomen de chintesenţă a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creştin.
Hristos a stat faţă-n faţă cu antihrist. Deşi acolo au avut de suferit şi alte religii ori neamuri, cele două duhuri, Hristos şi antihrist, au dominat. Un evreu, colonelul Zeller, a condus11 aşa-zisa reeducare marxist-leninistă din temniţa Piteşti, prin jurul anului 1950, când revoluţia mondială era în plină ofensivă.
În Piteşti erau tineri studenţi anticomunişti. Erau credincioşi şi oameni de înaltă ţinută umană şi etică. Experienţa reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase şi entuziaste.
Zeller a găsit repede între deţinuţi cozile de topor şi casapii care să-i execute ordinele. El era un iniţiat. Venise cu un plan dinainte stabilit şi deja experimentat, care se constituia ca o metodă ştiinţifică fără greş. Şi cu adevărat, nici nu se poate rezista, omeneşte vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo.
Nimeni, în condiţiile de acolo, nu poate să-şi salveze sufletul.
Se cerea sufletul acelor tineri, iar de nu, vor fi torturaţi fără drept la moarte, până ce vor ceda şi se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat. […]
Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.
Eu am trecut prin Piteşti, dar microbii trimişi de Providenţă m-au ferit de „tură” şi am fost transferat într-un spital. Cunosc deci fenomenul piteştean şi pot vorbi ca din mijlocul lui, şi totuşi cu distanţa pe care mi-o dă faptul de a fi fost şi în afara lui, încât am o vedere obiectivă.
Am fost confidentul multora dintre cei ce au trecut pe acolo şi mărturisirile lor m-au copleşit. Le simt ca pe o povară ce trebuie să o mărturisesc.
Am văzut sfinţi şi am văzut demoni. Am fost în rai şi am fost în iad. Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acele împrejurări. În aşteptarea „turei”, mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat şi aşa am ajuns până la bătrâneţe.
Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.[…]
Victimele Piteştiului se împart în trei: unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori. Chiar şi aceste rânduri se datorează, în mare parte, experienţei piteştene.
„Reeducarea” de la Piteşti a creat monştri şi nu oameni. N-am crezut nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Piteşti. Opacitatea mentală a omenirii mă umple de grijă pentru viitorul ei, căci de nu va înţelege ce o aşteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.
Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.
Istoria nu poate fi explicată ca o înşiruire de idei, ca un fenomen de sine stătător. Aşa ceva nu e conform cu realitatea. Ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt insuflaţi de un duh. Istoria modernă a încăput deci pe mâna unui duh satanic, antihristic, ateu, materialist, mincinos şi tiranic, căci anumiţi oameni au aderat la el cu scopul de a stăpâni lumea.
Oamenii moderni au cedat la ispita cu care fusese ademenit Hristos, încât satana a ajuns dumnezeul lor, unii dintre ei declarându-se antihrişti, iar alţii numindu-se încă creştini, deci fiind hristoşi mincinoşi.
Omenirea s-a lăsat obsedată de progresul tehnic ca metodă a fericirii omeneşti. Progresismul şi-a propus să stăpânească natura şi chiar să o schimbe, cu mijloacele tehnicii.
Omenirea e dominată de tehnică. Tehnica oferă o falsă şi tiranică omnipotenţă politico-tehnicizată în lume. Tehnica a schimbat radical modul de a gândi al oamenilor, aspiraţiile lor, comportamentul lor şi structura societăţii, dându-le falsa senzaţie a fericirii eterne pe pământ, rupându-i de cer şi golindu-i de duh.
Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii.
Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.
Atomii îşi declanşează energiile şi se pot transforma în armă a tiraniei universale. Cosmosul este cercetat, iar sistemul solar se vrea a fi populat, prin mijloace tehnice, de oameni, care vor duce cu ei toate viciile unei lumi alienate.
Un evreu m-a întrebat odată de ce nu ne-a revelat Iisus toate minunile tehnicii. El nu înţelesese că tehnica n-ar fi fost posibilă fără a fi fost înscrisă ontologic în noi de către Hristos. Dar tehnica scoasă din ordinea firească a ei nu numai că nu ne este folositoare, ci este nimicitoare.
De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.
Armele nucleare dovedesc realitatea acestei perspective. Armele spaţiale defensive ameninţă cu tirania universală. Tehnica, dacă se dezvoltă în ritmul actual, în curând va ucide lumea pe cale paşnică. Lumea e deja alienată. Natura se răzbună. Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci noi ne nefericim cu propriile noastre nesăbuinţe, în cazul de faţă tehnica. Tehnica nu poate fi folositoare decât în lumina şi perspectiva libertăţii şi a desăvârşirii omeneşti. Nu există mântuire în afara lui Hristos.
Istoria modernă a acumulat ideile şi forţele materialiste, culminând cu materialismul ateu-revoluţionar. Nu se crează numai o ideologie, ci şi instrumentul de putere care să o aplice, dovedind existenţa unei acţiuni conştiente care urmăreşte dominarea omenirii.
Evreii vor să iudaizeze lumea, proletarii vor să proletarizeze lumea, capitaliştii vor să aservească lumea. În faţa acestor tendinţe mijeşte speranţa renaşterii creştine, care să pună un început nou istoriei şi să încreştineze lumea, redându-i comuniunea cu Dumnezeu. De aceea S-a întrupat Hristos, de aceea ne-a dat Duh Sfânt şi de aceea va veni a doua oară. Triumful Mielului asupra fiarei apocaliptice va veni prin oştirea creştinească.
Cândva am făcut acest tur de orizont împreună cu prietenii mei, acum îl fac însoţit de rugăciunile lor. Temniţa a rămas în urmă. Cugetul meu e ancorat în viitorul omenirii. Mântuirea lumii este problema apostolatului – şi noi facem apostolat. Această vocaţie s-a cristalizat în calvarul secolului 20. Creştinătatea a dat sfinţi şi martiri. Odată cu ei, omenirea întreagă a dat zeci de milioane de victime. Acesta este tragicul holocaust al acestui veac şi e regretabil că nu este cunoscut, recunoscut şi cinstit.
Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit. Am dorit să merg în Occident, dar nici aceia nu m-au vrut şi nici aceştia nu mi-au permis. Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic.
În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?
Iată întrebări profund tulburătoare. Pentru a le răspunde, trebuie să ştim foarte bine ce este Hristos şi ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii, dacă nu cunoaştem corect raportul dintre Hristos şi istorie.
Mă voi strădui să fac acum un portret al lui Hristos, reieşit din Noul Testament şi insuflat de Duhul Sfânt, aşa cum a lucrat în istorie şi lucrează până la sfârşitul veacurilor.
Pornesc de la cunoscuta formulă din teologie că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi mă opresc asupra aspectului omenesc, căci pe cel dumnezeiesc îl consider încheiat. Despre Iisus ca om am a spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupării lor; filozofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră.
Spre deosebire de toţi aceştia, eu voi face creştinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos. Căci Hristos, fiind Creatorul a toate, este şi Mântuitorul a toate, deci El este prezent şi lucrător în toate. Hristos este Stăpânul vieţii, fară a se confunda cu viaţa, dar dând sens vieţii; este Stăpânul Universului, fără a se confunda cu Universul, dar dându-i un sens; El este Domnul oamenilor, fără a fi redus la om, dar mântuind oamenii. El este atât interioritatea oamenilor, cât şi lucrarea lor din afară. El este deopotrivă în cer şi pe pământ, în om şi în transcendent. Numai prezenţa Lui ne face să nu ne simţim singuri şi ne defineşte rostul nostru de oameni. Iisus în oameni potenţează personalitatea umană până la desăvârşire. Omul fară Dumnezeu este haos, neant şi alienare.
El a venit în lume ca trimis al Tatălui, ca Mesia şi ca Hristos. El a descoperit oamenilor o lume nouă, pentru care ne-a dat o învăţătură, dar şi Duh Sfânt spre a o putea realiza. Lumea nouă este Împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este o lucrare integrală, căci are trei locuri în care se construieşte concomitent şi solidar: în inimi, în lume şi în ceruri. Viaţa şi natura umană trebuie înnoite în Hristos.
Unii Îl văd numai Dumnezeu, iar alţii numai Om, dar El este deopotrivă Dumnezeu şi Om. El este şi Luminătorul, şi Păstorul, şi Mântuitorul şi Împăratul lumii, căci El e Hristosul. El a apărut în lume în chip minunat şi a făcut minuni, dar s-a comportat şi a trăit asemeni tuturor oamenilor. El a fost şi în pustie şi la ospeţe, a şi postit dar a şi mâncat şi băut, s-a rugat dar a şi muncit, a făcut minuni dar a şi suferit ca om, a fost şi pe Tabor dar a pus mâna şi pe bici, a şi iertat dar a şi anunţat Judecata necruţătoare, a fost neprihănit dar şi înţelepciunea întruchipată, a intrat în Ierusalim ca Împărat dar a şi fost răstignit în acelaşi Ierusalim. El a purtat pe Crucea Sa toate problemele omenirii, căci El, fiind Făcătorul omului, a rezolvat fericit toate aspectele omeneşti.
Aşezat în faţa lui Iisus, simt cum mă topesc în El şi din El purced în fiinţa mea firavă şi tainică. Iisus e punctul din care totul pleacă şi în care totul se concentrează, încât ştiu bine că numai prin El exist, împreună cu lumea mea. El e plin de cutezanţă dar şi de prudenţă, ştiind cum să lucreze cu oamenii. Înţelepciunea Lui, inteligenţa Lui, iscusinţa Lui s-a dovedit superioară tuturor celor pe care i-a înfruntat, fie că a fost satana, fie că au fost fariseii, cărturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toţi i-a biruit. Niciodată nu a fost biruit în cuvânt de oameni.
Adevărul nu numai că a fost enunţat categoric de către El, ci şi demonstrat fără putinţă de tăgadă. Adevărul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Şi justifică adevărul este neprihănirea Sa şi, în cele din urmă, jertfa Sa pentru adevăr. Iisus fiind Iubirea, Însuşi cu iubire cheamă pe oameni la adevăr. Demonstrează adevarul cu cuvântul, cu minuni, cu virtuţi şi cu jertfa, merge atât de departe încât înţelege pe cei ce au fost incapabili să recunoască adevărul propovăduit în propria lor cetate.
Dar Dumnezeu fiind, El stabileşte şi un sfârşit al răbdării divine, ziua Judecăţii din urmă, când cei de rea-credinţă, care neagă şi batjocoresc adevărul împotriva evidenţei, care pe ei înşişi nu se mântuiesc şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască, îşi vor lua pedeapsa cuvenită în întunericul cel mai din afară şi veşnic.
Răspunderile omenirii sunt globale. Mântuirea e un fenomen general omenesc, dar răspunderile elitelor conducătoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu există o răspundere strict individuală, dar nici una exclusiv colectivă. În măsura în care un om are responsabilităţi mai mari în omenire, i se va cere mai mult şi în faţa Judecăţii. Este considerabilă răspunderea conducătorului ce orientează un popor, care îi face o anumită educaţie, îi proclamă o anumită învăţătură, îl angajează în anumite bătălii, îi dă anumite legi şi orânduiri, îi dă o justiţie dreaptă ori nedreaptă, îi păzeşte sănătatea sufletească şi trupească, creează o societate dreaptă ori abuzivă, respectă libertatea şi demnitatea oamenilor ori îi tiranizează, încurajează valorile majore ori recurge la ce e negativ în lume şi, în cele din urmă, conduce lumea spre mântuire ori spre neant.
Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?
Iisus s-a afirmat pe Sine Însuşi a fi expresia Tatălui. Creştinul trebuie să fie expresia lui Hristos, şi asta acum, imediat, concret, direct, cu suflet şi cu trup şi în deplină responsabilitate. De aceea trebuie ca omul creştin să fie clar conştientizat de sensul fiecărei clipe a vieţii sale sufleteşti şi materiale. Fiindcă ne mântuim şi cu sufletul şi cu trupul. Mântuirea se lucrează în orice clipă. Aşa intrăm în veşnicie: prin fiecare clipă. Aşa intrăm în universalitate: prin fiecare locşor de pe pământ.
Deci, umplându-se omul de Hristos, devine ales al lui Dumnezeu, Israel. Lucrarea mesianică şi lucrarea de mântuire apasă pe umerii Israelului. Căci din poporul chemat la cereasca Împărăţie, Iisus a ales doisprezece apostoli şi i-a umplut cu Duhul Sfânt şi cu responsabilitate. Noi deci ajungem la conştiinţa apostoliei noastre, care înseamnă şi încărcătură sfântă, dar şi lucrare de sfinţire a lumii. În centrul creştinătăţii se află Israelul, apostolatul, mesianicul – elită lucrătoare a Duhului Sfânt, cu totale responsabilităţi pentru mântuirea lumii.
Acestea fiind zise, revin acum la începutul scrisorii mele. Pun faţă în faţă lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi căreia m-am dedicat un sfert de veac, cu realitatea omenirii pe care o observ de un alt sfert de veac. Concluzia ce o trag este că spiritualitatea pe care am practicat-o m-a rupt de realitatea veacului, dar în acelaşi timp, capacitatea de a înfrunta veacul, de a gândi veacul şi de a-i vedea destinele o datorez tocmai acelei spiritualităţi. Nu justific întru totul spiritualitatea dintâi, dar nici nu o scutesc de critica necesară.
Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul.
Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi
îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.
În al doilea rând, în creştinism s-a cuibărit formalismul. Riposta severă a Mântuitorului împotriva împietririi iudaice în formalism trebuie dată acum şi creştinătăţii formaliste. Ne-am închistat în dogme, idei, rânduieli, ritualuri şi instituţii. Dar trăirea vieţii în Duh Sfânt nu trebuie să rămână limitată la unele forme tradiţionale. Nu se poate a accepta nici anarhia formelor, dar nici claustrarea în forme.
În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.
E necesară o păstrare, fără abatere, a purităţii învăţăturii creştine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc şi spre a nu discredita creştinismul în faţa oamenilor. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională. Această poziţie e a lui Hristos şi a lui Pavel. Ea a îmbinat în mod fericit puritatea adevărului cu înţelepciunea metodelor de mântuire ale lumii, pe când convenţionalismul practicat uneori de creştinătate e dubios moral şi discreditat social.
În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului.
Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e
moarte spirituală.
Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.
În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru. În Bizanţ, Patriarhul era primul sfetnic al împăratului, dar s-a ajuns repede la conflict între puterea clericală a Bisericii, care se dorea autentic creştină şi puterea politică a statului, care se complăcea în viaţa prihănită. Atunci, statul şi-a asumat răspunderile istorice şi a redus clerul la perspectiva eshatologică. Creştinătatea, neputând schimba statul, a reuşit să creeze, prin mijloacele credinţei, societăţi cu orânduiri morale, cum au fost mănăstirile, obştile, operele de caritate, instituţiile de învăţământ. Acestea au dat putere Bisericii în lupta ei cu statele potrivnice lui Dumnezeu. De aceea duşmanii credinţei creştine au secularizat averile mănăstireşti, au desfiinţat obştile şi corporaţiile şi au restrâns opera caritativă şi didactică a Bisericii, căutând o laicizare deplină a statului.
În epoca modernă, statul ignoră Biserica, o discreditează, o slăbeşte, o domină şi vrea să o distrugă. În epoca modernă credinţa este restrânsă exclusiv la perspectiva eshatologică, îngrijindu-se numai de nemurirea sufletului şi fără drepturi socio-istorice. În acest fel, Biserica pare a fi învinsă şi împinsă la marginea vieţii şi a istoriei. Totuşi, lucrurile se dovedesc a nu rămâne aşa. În timp ce cursul societăţii umanist-materialiste a ajuns la abis şi moarte, omenirea redescoperă perspectiva istorică a spiritualităţii creştine.
În al şaselea rând, creştinismul a fost întemeiat de Hristos ca o concepţie comunitară, dar în secolul nostru constatăm două fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masă, care consideră că poate determina ştiinţific conştiinţa lumii, şi un fenomen spiritual individualist care, deşi atinge mari profunzimi sufleteşti, este lipsit de forţa şi orânduirea comunitară în care să se poată dezvolta liber.
Fenomenul materialist domină politic lumea modernă, încât spiritualitatea creştină se dezvoltă la tensiuni maxime, care sunt împinse până la martiriu. Afirmarea condiţiei creştine e astăzi un act de eroism al gândirii, cuvântului şi vieţii. Cine nu e gata de jertfa supremă, nu poate rezista în credinţă în acest secol. Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nu sunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.
Nici un trăirist, chiar în asceza lui cea mai severă, nu trebuie să se smulgă din comuniunea universală a creştinătăţii. În fiecare individ trebuie concentrată lumea întreagă, iar colectivitatea trebuie să fie Ierusalimul ceresc în care individul se înalţă spre ceruri. Această minunată armonie a lumii ne-o arată natura, dar mai ales ne-o descoperă Duhul Sfânt. Aşezaţi deplin în Hristos, să privim lumea prin ochii Lui, să o iubim ca El şi să facem pentru ea tot ce ar face El dacă ar fi în locul nostru.
La acest nivel de conştiinţă nu se ajunge de unul singur şi nici uşor, ci e o sarcină măreaţă dată oamenilor care se ocupă de sufletul omenesc, şi cu deosebire duhovnicilor. Deci duhovnicul umple pe om de Dumnezeu, dar îi dă şi perspectiva divină asupra lumii şi a vieţii, adică formează comuniunea şi comunitatea creştină. E minunată şi măreaţă această misiune, şi dacă creştinii nu şi-o înţeleg şi nu o împlinesc, lasă oamenii să meargă pe calea cea largă a bunului plac, care duce la iad.
În ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Adevărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritualitatea fiind doar o parte a omului creştin.
Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu. Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii. În rai, omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiritualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritualitatea a redevenit sacră şi omul se poate reaşeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă neprihănită.
Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.
În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.
Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire. Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.
Nu ne putem solidariza cu dezastrul civilizaţiei moderne, dar nici nu putem lăsa lumea să piară. Nu putem evita suferinţa lumii moderne, dar trebuie să-i salvăm viitorul. Dacă Însuşi Dumnezeu S-a făcut om spre a mântui lumea şi ca om a proorocit, a învăţat, a luptat, a înfruntat pe duşmani, a pătimit şi S-a îngropat, spre a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult noi, oamenii, avem datoria să ne angajăm în mod integral şi integru spre mântuirea lumii.
Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler. Dar Biserica e socotită şi eclesia în cadrul căreia un rol mare revine ierarhiei laice. Creştinătatea trebuie să meargă pe sinergismul dintre ierarhia clericală şi cea laică. Numai aceste două ierarhii bine formate şi organizate vor putea da expresie creştină şi statului, fără a cădea nici în eroarea papo-cezarismului, nici în cea a cezaro-papismului.
Problemele veacului nu sunt numai politice, ci şi morale, culturale, sociale, economice, ştiinţifice. Ce duh inspiră acest veac? Ce idei ne stăpânesc? Ce cultură avem şi încotro ne orientează ea? Ce şcoli şi curente literare se conturează? Ce e modernismul? Realismul? Naturalismul? Avangardismul? A dat secolul genii filozofice? Artistice? Ce personalităţi au marcat secolul? Personalităţile sau masele marchează epoca modernă? Poate fi cantitatea o formă de cultură? Este ştiinţa parte a culturii? Ce este ştiinţa? Ce ştim despre taina materiei, vieţii şi omului? Nu este şi teologia o ştiinţă? Nu este şi mistica o ştiinţă? Nu este ştiinţa un fel de mistică? Care sunt limitele între religie, artă şi ştiinţă? Trebuie ca ştiinţa să fie neapărat materialist-ateistă? Putem crede în adevărul ştiinţific la modul absolut? Ştiinţa a creat civilizaţia tehnică de azi? Cum s-a ajuns la explozia tehnică? Poate fi ea controlată? Va duce ea la dezastru? Ce sunt omul şi omenirea în faţa civilizaţiei moderne? Ce s-a petrecut înăuntrul omului prin civilizaţia materialist-ateistă? Dar societatea, unde a ajuns? Către ce merge? Ce legi ne conduc? Ce valori avem? Ce criterii ne-au rămas spre a ne salva? Mai vrea lumea modernă adevărul? Ce este dreptatea? Ce este libertatea? Mai există iubire? Ce este omul fără iubire? Ce este omul fără Dumnezeu? Ce este pacea? Cine minte în acest veac, de răstălmăceşte totul? Pacea e a robului răzvrătit, ori a satrapului (dictator) tiran? Libertatea este pentru adevăr, ori pentru minciună? Unde este răul în acest veac? În lucruri şi lucrări, ori în duhul rău şi mincinos pe care oamenii l-au înmagazinat în ele?
Ne putem mântui fără a răspunde puzderiei de probleme ce frământă omenirea? Nu ţin de mântuire toate aceste aspecte: a mânca, a bea, a se înmulţi, a munci, a stăpâni, a conduce, a face legi, a pune ordine, a lupta, a veghea, a răspunde, a face dreptate, a triumfa asupra răului, a şti, a învăţa, a crea, a desăvârşi, a dinamiza, a orienta, a călăuzi, a salva, a te bucura, a muri, a învia, a te înălţa, a mântui lumea?
Un bun duhovnic trebuie să dea un suflet şi o minte care să răspundă tuturor problemelor mântuirii lumii.
Părinte duhovnic, această viziune este autentic creştină, dar nu le place oamenilor. Zidirea sufletească pe care mi-ai dat-o şi pentru care-ţi mulţumesc, mi-a dat forţa necesară să înfrunt vremurile, dar nu m-a orientat în ele, şi aceasta este greşeala. Ea a avut profunzime, dar nu a avut orizont şi nici mesaj istoric. Am simţit nevoia acestei lămuriri spre a ne face amândoi slujitori vrednici ai lui Hristos şi ai oamenilor.
Eu sunt bătrân şi bolnav, poate voi pleca dincolo, dar mărturisesc dragostea şi grija ce o am pentru Biserică şi pentru lume. Port în mine o experienţă duhovnicească şi de viaţă excepţională şi am datoria s-o mărturisesc la persoana întâi, nu pentru vreun orgoliu, ci pentru autenticitatea acestor vremuri, căci sunt produsul unei epoci de înaltă tensiune.
Aş vrea să scriu o carte despre duhovnic şi duhovnicie, dar nu ştiu dacă-mi vor mai ajuta puterile.
Preaslăvit să fie Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii!
(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 113-177)
1. Referire la moartea jertfelnică a lui Ionel Moța și Vasile Marin, eveniment puternic mediatizat în presa românească interbelică și care a marcat o generație întreagă. De altfel, chiar Ioan avea să mărturisească într-o scrisoare adresată soției lui Vasile Marin că”Providența a făcut să ne întâlnim sufletește în aceste împrejurări. Bărbații aceia pe care împreună îi iubim și îi stimăm au marcat viața și sufletul generației mele, a prietenilor mei și a mea personal. Prin ei am cunoscut adevărata chemare creștină. Sunt de atunci aproape patru decenii.” (Op. cit., p. 13)
2. Cel mai probabil că mărturisitorul se referă la dictatura carlistă dar nu știm ca Ioan să fi suferit vreo detenție sau anchetă în timpul lui Carol al II-lea.
3. Referirea este la regimul antonescian, dar etichetarea acestui regim drept ”fascist” este eronată din punctul nostru de vedere, chiar dacă incriminarea în sine a regimului este justificată. În primul rând trebuie specificat că în țara noastră forma de naționalism care a proliferat în perioada interbelică a fost legionarismul, singura mișcare naționalistă din Europa dezincriminată de crime de război la tribunalul de la Nurnberg, pe când fascismul a fost expresia naționalismului extremist italian iar nazismul expresia naționalismului extremist german, fiecare cu particularitățile sale. Dar regimul mareșalului Antonescu nu poate fi acuzat de fascism sau nazism pentru că mareșalul nu a achiesat la nici una din aceste două ideologii, câtă vreme nici măcar la legionarism nu a aderat decât formal. Formarea intelectuală a mareșalului a fost filo-franceză și chiar a încercat o alianță cu Franța și Anglia înainte de a angaja România în conflagrația mondială alături de Germania nazistă pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin dictatul de la Viena. Așadar, regimul Antonescu nu a fost structural fascist/nazist ci conjunctural colaboraționist, din interes național!, conducerea de atunci fiind nevoită să aleagă dintre două rele. Că regimul Antonescu a devenit mai apoi dictatorial, luând măsuri criminale față de evrei, țigani și legionari nimeni nu contestă acest lucru. Însă repetăm, aceste fapte regretabile nu sunt un temei pentru încadrarea regimului Antonescu în sfera ideologiei fasciste sau naziste, a căror specific a fost rasismul, ci optinăm că tocmai dezmbembrarea teritorială a României din pricina pretențiilor expansioniste ale tiranilor Stalin și Hitler reprezintă circumstanțele atenuante pentru care mareșalul a ajuns să se alieze cu Germania nazistă, fapt ce i-a forțat deciziile politice, ajungând ca în final să ia măsuri radicale care au costat mii de vieți nevinovate.
4. Aceasta a fost capitularea omului vechi, orgolios, care și-a văzut în final zădărnicia autoguvernării sufletești. De acum începe nașterea din nou, întru Hristos. În acest sens părintele Arsenie Boca învață că ”Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”.
5. ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”
6. Părintele Arsenie Papacioc și Virgil Maxim au fost colegi de celulă pentru câtva timp laAiud, în primii ani.
7. Este vorba de fostul subsecretar de stat țărănist Aurel Dobrescu cu care Ioan a fost nevoit să doarmă în același pat în spitalul-penitenciar Văcărești, în anul 1958. Astfel, mărturisitorul își aduce aminte că ”Arăta ca un taur furios. De la bun început mi-a arătat un bocanc de alpinist bine țintat și mi-a spus: ”Dacă vrei să-ți găuresc capul caută-mi pricină”. […] L-am suportat greu, căci dormeam amândoi într-un pat îngust. […] Când m-am despărțit de acest om, am răsuflat ușurat.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 324)
8. Tot Părintele Arsenie Boca arată că ”Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.”
9. Cei doi prieteni întru Hristos erau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, cu care Ioan avea să meargă împreună și în colonia de muncă forțată de la Galda de Jos.
10. Cum ar fi Stalin și colaboratorii săi, responsabili de moartea a milioane de victime.
11. Zeller a fost doar unul din protagoniștii din umbră ai experimentului dar o influiență mai mare au avut Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Ioan Marina și alții.
Extraordinar,cutremurator,coplesitor/Ce au putut patimii niste ingeri a Lui Dumnezeu,dotati cu toate calitatile marete ale omului,sub calcaiul iudeocomunist,torturati ,schingiuiti,mutilati mai ales psihic…Doamne..fiind „invinuiti”doar ca nu renuntau la simtamintele si rationamentele unui om normal creat pe Pamant de divinitate,care isi iubea tara,neamul si credinta.Orice comentariu e de prisos in fata Golgotei stramutata in Romania odata cu asasinarea lui Mihai Eminesu si care intuneca si astazi plaiurile romanesti.