Aspazia Oţel Petrescu 6 ani de la trecerea la Domnul

Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în ca­sa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele – Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.

Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este în­scri­să la Liceul din Bălţi, mai apropiat de ca­să decât Soroca, fiind retrasă după un tri­mes­tru, pe caz de boală.

Între 1936-1940 ur­mea­ză cursurile la ” Liceul ortodox de fete” Ele­na Doamna din Cernăuţi. În frământările a­nului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recupe­rând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.  La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, lu­­ând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bom­bardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Ba­beş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde U­niversitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În tim­pul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Stu­den­ţeas­că), cu lucrarea Iisus în poezia română. Es­te una dintre elevele preferate ale lui Luci­an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta­len­tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me­reu traseul, întrebând, după închiderea a­utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co­in­ci­denţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Ma­estrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs­tra o vie şi caldă amintire, să ia drumul în­chisorilor comuniste, asemenea întregii sa­le generaţii de sacrificiu, al cărei destin a os­cilat între temniţă şi exilul anticomunist.

Între 1946-1948 a funcţionat ca dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de remarcabilul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără po­si­bilitatea de a susţine examenul de stat. Es­te condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe ca­re i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dum­brăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi de­venit deja clasic pentru ideologia comu­nis­tă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organiza­ţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legiona­ră, similară Frăţiilor de Cruce – organiza­ţi­a de tineret a bărbaţilor – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cer­nă­uţi.

În 1958, în loc de eliberare i se acordă în­că 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mis­lea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este e­li­berată. În 1958 se stabileşte cu mama (pen­sionară) în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958).

Cu foarte multă dificultate reuşeşte să func­ţioneze pe un post de contabilă la o coo­pe­rativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda­se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul – in­giner, iar fiica – medic). În 1977 îi moare ma­ma, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.

După decembrie 1989 participă la toa­te comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organiza­toa­rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno­si­rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po­menire a tuturor tinerelor legionare, a mar­tirelor şi sfintelor din temniţele comu­nis­te – a se vedea în acest sens ultimul vo­lum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doam­nei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfin­ţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Pa­raclis de la Mislea. În 2007 primeşte Pre­miul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pen­tru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Fes­tivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.

(„Aspazia Oțel Petrescu. Repere biografice” în Rost. Revistă de cultură creștină și politică, anul VI, nr. 64, iunie 2008, pp. 12-13)

 

„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una dintre multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

– Cum priviţi acum perioada detenţiei?

– O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie… (lăcrimează, n.red.)…, toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne a făcut Dumnezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?

– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai cuiva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

– Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…

– Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandan­tului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru.

Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?”

Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru suprave­gherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de mate­riale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciu­nile comune. După acatist, se făceau rugă­ciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune!

La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână – „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoarede-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare specta­culoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vinde­cat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.

– Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheie­turile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! În încăpere am văzut că era o pivniţă foarte mare, care avea ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nicio mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă, sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!”Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!”În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

– Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?

– Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

– Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

– Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.

– Care este rolul părinţilor?

– Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia cores­punzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…

– Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?

– La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să l pot ierta…

– Şi aţi reuşit?

– Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?

– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, „Rugăciunea mi-a salvat viața”în Familia ortodoxă nr. 16 din 2010)

 

via Fericiti cei prigoniti

 

 

Comments (3)
Add Comment
  • Adrian

    Bunul Dumnezeu să o odihneasă în pace.
    S-a mai înălțat o stea pe cerul Patriei.

  • IO...gerules

    Demnitatea neamului romanesc se impleteste cu toate fiintele acestuia alese de Dumnezeu dar care se infasora o intreaga tara.Atat tinerii barbati cat si frumusetea tineretii femeilor,romani ingenunchiati in fata unui destin maret dar insangerat au pus temelia viitorului de astazi a Romaniei,care din pacate este tradat de un prezent tulbure si infundat in respiratia vietii.Ce se va alege din tara noastra?Cei care au suferit prin temnitele jidanilor si cei care au ridicat Romania in plin avant cu Ceausesu in frunte au imbatranit sau au murit.Astazi propaganda desantata a vrasmasilor schimba mintile prostimii,cei cativa bravi patrioti nu prea se vad imbatisati de aceste minti,sau poate ma insel.Tare as vrea acest lucru,sa ma insel si sa triumfe desteptarea din somnul cel de moarte al neamului nost.