“Ce ne facem noi cu oamenii care nu mai vor să se îndrepte cu privirea către rai?”
Predica PR. CEZAR AXINTE (Biserica din Mamaia – Capela Tinerilor) la Duminica a XXVII-a după Rusalii – Tămăduirea femeii gârbove
Lupta marilor fatarnici ai acestei lumi impotriva Adevarului si pentru pervertirea copiilor
Transcrierea unui fragment (de la min.29:45)
[…] Atât de orbi ajunseseră din pricina mândriei şi din pricina pizmei şi din pricina invidiei, încât stăteau împotriva adevărului, iar Adevărul era Hristos, Cel Care în faţa lor vindecase ceea ce era de nevindecat. Iar cel ce stă împotriva Adevărului vădit şi-l neagă şi-l respinge şi-l batjocoreşte, acela se demonizează [vedeti si aici – n.n.].
Şi vedeţi că sunt astăzi foarte mulţi oameni de mare calitate, de mare anvergură socială, de mare deschidere umanistă şi europeană, dar sunt cu totul şi cu totul demonizaţi. Şi o să întrebaţi de ce.
Pentru că, atâta timp cât eşti conducătorul unui neam care este și creştin și creştin-ortodox, adică în Biserica Cea Una, iar tu vrei să introduci în sufletul acelui neam, în sufletul cel mai curat al acelui neam, adică al copiilor, o învăţătură stricătoare de minte şi care te duce la pierzare, înseamnă că eşti cu totul şi cu totul în lucrarea satanei. Iar aceasta o spun pentru că zilele acestea şi de mai mulţi ani, de fapt, este o luptă infernală, îngrozitoare presiune, ca în şcolile noastre să se introducă educaţia nenorocirii [sexuală – n.n.], iar cu aceasta generaţiile noastre, ale părinţilor noştri şi ale noastre, care suntem deja viciaţi de ideologia aceea drăcească [comunismul, n.n.] vor [părea] fericite faţă de generaţia copiilor noştri care vor fi cu totul şi cu totul lipsiţi de orice apărare. Şi este cazul acum – era cazul mai demult – ca creştinul să arate că el nu are frică să mărturisească că el este următor lui Hristos, (…) şi că, atunci când se pune problema să-mi batjocoreşti copilul, mama, neamul sau credinţa, să te temi şi să te cutremuri pentru că toiagul de fier va fi al tău şi iadul va fi al tău, atâta timp cât cu noi este Dumnezeu.
Deci iată, fraţilor, făţărnicia mai-marilor de ieri, de azi şi până la sfârşitul istoriei. Mântuitorul le spune pe nume, fiindcă aceia n-au îndrăznit să I se adreseze: <Cum faci tu aceasta sâmbăta?! Nu ştii că sâmbăta spune Moise că nu ai voie să faci aia şi cealaltă şi Te omorâm cu pietre?!> Dar, pentru că erau fricoşi şi laşi, s-au adresat poporului spunând: Ştiţi bine că aveţi şase zile să vă vindecaţi. Cum îndrăzniţi să veniţi sâmbăta? Iar Mântuitorul, înţelegând făţărnicia lor şi frica lor şi laşitatea lor, le-a spus pe nume: Viclenilor! Făţarnicilor! Care dintre voi nu dezleagă sâmbăta gura boului, care nu-l dezleagă pe asin, care nu-şi scoate boul din grajd, din întuneric şi nu-l duce să-l adape? Cu cât mai preţios nu este sufletul unui om decât vitele şi porcii şi animalele tale, făţarnice, care strecori ţânţarul şi înghiţi cămila? Şi atunci cu toţii s-au ruşinat şi şi-au dat seama că litera aceea pe care ei o interpretau împotriva omului este ucigătoare. Şi a venit un Om, Cel Care a dat Legea, care este şi Dumnezeu, şi le-a spus:Vai vouă, făţarnicilor! şi Morminte văruite, că pe de afară vă arătaţi frumoşi şi strălucitori, dar înăuntru sunteţi plini de toată necurăţia!
Acestea ni le spune Mântuitorul, că cei care nu se leapădă de frică, cei care nu se leapădă de apăsarea aceasta, presiunea aceasta pe care o pune pe noi vrăjmaşul mântuirii prin lucrarea păcatelor şi prin îndărătnicia de a ne duce în faţa lui Dumnezeu, să spunem aşa ca şi femeia gârbovă care nici măcar nu cerea: <Doamne şi Mântuitorul vieţii noastre, iată, suntem cu totul şi cu totul încovoiaţi de păcatele noastre din tinereţe şi încă din copilărie. Să ne spovedim cum trebuie nu ştim şi nici nu vrem, fiindcă ne e ruşine. Ne e ruşine de oameni, dar nu ne-a fost ruşine de tine atunci când le-am făcut. Primeşte-ne pe noi, pe toţi, fiindcă este vreme de post, este vreme de cugetare întru adânc, primeşte-ne pe toţi, dă-ne nouă puterea să trecem peste ruşinea noastră!>
Şi acum vorbim de cei care nu pot să facă treaba aceasta şi să ştiţi că cei mai mulţi nu pot! 95% din creştini astăzi sunt dincolo de uşa bisericii pentru că le este ruşine să se spovedească şi pentru că judecă! Se uită la televizor şi zic: <Îl ştiu pe acela! Este mai netrebnic decât mine! Cum să merg eu la el şi să mă dezlege pe mine?!> Şi atunci stau şi stau şi gârboveala atacă mai tare coloana, până ce cu totul şi cu totul se lipesc de pământ. Însă aşa spuneau şi de Hristos: Cu domnul demonilor scoate pe draci afară. Îl batjocoreau în toate felurile, măcar că nu putea să-L vădească nimeni de păcat. Ei bine, noi sigur că suntem cei mai păcătoşi, pentru că aşa spunem când ne împărtăşim: Ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu! Iar fiindcă eu mă împărtăşesc aici spun că cel mai necăjit şi cel mai amărât sunt eu; dar, cu toate acestea, spune Mântuitorul: Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Ce va fi iertat, dezlegat pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. Iar ceea ce va fi ţinut pe pământ, va fi ţinut şi în cer.
De ce credeţi că pune Dumnezeu problema în aceşti termeni? Pentru că vrea să ne izbăvim de frică! Iar frica este consecinţa păcatelor. Cel care are frică nu poate să fie fericit, iar Dumnezeu ne-a adus de la nimic la existenţă ca să fim fericiţi. Iar porunca este aceasta: Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat!Daţi slavă lui Dumnezeu şi mulţumire pentru toate că aceasta este voia Domnului nostru Iisus Hristos pentru voi! Amin!
Predica PARINTELUI HRISOSTOM RADASANU la Manastirea Sihastria Putnei laDuminica vindecarii femeii garbove – 7 decembrie 2008:
[…] Nu putem evita suferinţa. Vedeţi, stau lângă noi oameni săraci, în case fără curent electric, care mănâncă doar borş de cartofi – şi asta dacă au cartofi – oameni cu copii care, în timpul vacanţei de iarnă, stau în casă pentru că probabil nu au cu ce să se încalţe sau, dacă au, încălţările sunt deja rupte. Şi nu-i sesizăm. Nu ne dăm seama că sunt acolo, lângă noi. Cu toate acestea, dacă vine o apă sau le arde casa sau ia apa casa aceluia, dintr-o dată ne sensibilizăm! Vedem la televizor şi scoatem bani din buzunar şi punem mână de la mână şi le facem casă. Şi asta ştiţi de ce? Pentru că suferinţa celuilalt, un necaz, o catastrofă ne sensibilizează şi pe noi. Şi nu mă întrebaţi de ce suntem aşa, dar aşa suntem. Nu ne sensibilizează nimic atunci când ne este bine, atunci când suntem bine hrăniţi, atunci când suntem bine îmbrăcaţi, atunci când nu ştim cum este să munceşti pentru o bucată de pâine. Nu suntem sensibilizaţi. Suntem sensibilizaţi ştiţi când? Atunci când ne doare şi ne doare tare. Atunci când ne doare înţelegem şi noi durerea. Atunci când suntem daţi la o parte înţelegem cum este să nu te bage nimeni în seamă. Atunci când nu se uită nimeni la noi pricepem şi noi olecuţă mai bine ce înseamnă să fii sărac cu duhul. Şi mai ales dacă lucrurile acestea se întâmplă pentru Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu.
Suferinţa nu este un lucru de care să fugim. Asta este marea învăţătură pe care a transmis-o Domnul prin Fericiri. Iar Nicolae Steinhardt, un evreu care a trecut la Ortodoxie în timp ce se afla în închisorile comuniste, a scris un Jurnal despre toate chinurile pe care le-a putut el suferi acolo. Şi ştiţi cum s-a intitulat acest Jurnal?Jurnalul fericirii! Pentru că în toată acea negură, în tot acel necaz, în toată acea supărare care era în închisoare, acel evreu L-a găsit pe Hristos. Şi atunci totul a fost dat la o parte. Şi, când L-a găsit pe Hristos, a descoperit evreul nostru ce înseamnă fericirea. Şi de aceea Jurnalul lui despre închisoare se numeşteJurnalul fericirii.
Tu, iubite frate, poate nu trăieşti într-o închisoare. Nu stai într-o cameră de 4 pe 4 cu 20 de persoane, nu ştii ce înseamnă să faci cu rândul la geam ca să poţi respira şi tu o gură de aer curat, nu ştii ce înseamnă să-ţi faci nevoile 20 într-un hârdău care se află în mijlocul camerei, nu ştii ce înseamnă să mănânci o pâine tare ca piatra în care nu se pot înfige dinţii, nu ştii ce înseamnă să mori de sete şi nimănui să nu-i pese, nu ştii ce înseamnă să fii luat la 12 noaptea şi băgat undeva la subsol şi bătut cu ranga la tălpi până când îţi pierzi cunoştinţa. Dar tu, iubite frate, care ai casă, ai familie, ai maşină, ai copii care te iubesc, care-ţi dau telefon, care te întreabă de sănătate, tu poţi să scrii un Jurnal al fericirii? Poţi să scrii un Jurnal al fericirii? Poţi să spui tu că, în mijlocul bucuriei tale sau al necazurilor tale, aşa mărunte cum sunt ele, şi bucuriile şi necazurile, L-ai întâlnit pe Hristos?
Uitaţi-vă la această femeie bătrână, acea femeie gârbovă de 18 ani, cum s-a dus ea la biserică, la biserica evreiască, şi acolo, cum se duce toată lumea, n-a cerut mult, n-a cerut puţin, nu ştim ce era în mintea ei. Dar ştim un singur lucru: că, mergând această femeie la biserică, L-a întâlnit pe Hristos! Şi, după ce L-a întâlnit pe Hristos, n-a mai fost gârbovă! Şi n-a mai fost întristată! Şi n-a mai fost o persoană fără sens în viaţă! Un om care să privească numai la pământ. A fost un om care, atunci când L-a întâlnit pe Hristos, a descoperit cât de frumos e cerul. Şi cât de frumoase sunt feţele oamenilor. Şi cât de frumos este chipul Aceluia care a vindecat-o!
Asta a făcut Hristos! A mers acolo şi a vindecat-o pe acea femeie şi i-a dat bucurie, i-a dat nădejde, i-a dat fericire. Şi poate 18 ani acea femeie, dacă ar fi scris un jurnal, cu siguranţă că l-ar fi intitulat Jurnalul fericirii. Pentru că la capătul a 18 ani L-a întâlnit pe Hristos!
L-ai întâlnit pe Hristos, iubite frate? Dacă nu, înseamnă că viaţa ta este asemenea unui jurnal cu pagini goale. Se dau una după alta și paginile goale nu spun nimic. Se dau una după alta şi, la urmă, închizi şi ultima copertă şi ai în faţă o carte care nu-ţi spune nimic. O carte care nu poate să schimbe este goală. Dar, dacă poţi să scrii un Jurnal al fericirii, pe fiecare pagină, pe fiecare filă din viaţa ta va sta scris un singur cuvânt şi acest cuvânt este Hristos. Pentru că singur cuvântul acesta poate da sens existenţei tale. Şi, dacă încă nu L-ai întâlnit pe Hristos, iubite frate, Evanghelia de astăzi îţi spune c-ar fi bine s-o faci.
Cuvânt rostit de părintele Damaschin la Mănăstirea Sihăstria Putnei,duminică, 7 decembrie 2014 – Predică în Duminica a 27-a după Rusalii
Diavolul incovoiaza, leaga si injoseste, Dumnezeu ridica, dezrobeste, vindeca si innobileaza
Asta face Dumnezeu: vindeca, tamaduieste si ridica! Diavolul nu face asta! Diavolul face taman opusul lucrarii lui Dumnezeu! Si a venit Dumnezeu ca sa strice toate lucrarile diavolului. Diavolul injoseste, Dumnezeu innobileaza, diavolul imbolnaveste, Dumnezeu vindeca. Diavolul incovoiaza pe oameni nu numai prin bolile cele trupesti, ci mai ales prin bolile cele sufletesti, Dumnezeu vine si dezrobeste; diavolul ne leaga mainile sufletului nostru, daca vreti, vointa ne-o ia in stapanirea lui atunci cand facem pacatul. Noi credem ca suntem liberi atunci cand putem sa facem ceea ce vrem noi, ceea ce ne cere firea noastra patimasa, ceea ce ne cer dorintele noastre, oricare ar fi ele, fara ingradire si fara de cenzura. Credem ca suntem liberi si nu ne opreste nimeni, dar Sfanta Scriptura ne spune “Ceea ce te stapaneste, aceea te inrobeste”. Nu mai esti om liber atunci cand nu poti alege sa faci un lucru sau sa nu faci un lucru. Cand esti manat in a face o fapta, mai ales o fapta reprobabila, fara sa ai puterea a te opune ei, fara sa poti spune “nu ” acelei porniri, esti oare om liber atunci? Ai tu stapanire pe vointa ta atunci? Cand nu te poti opri de la fumat, cand nu poti fara tigara, cum mi-a zis cineva acum, o femeie, de altfel, foarte cumsecade, care se spovedeste la un parinte cu buna asezare sufleteasca. Si-a zis parintele respectiv, incercand sa o aduca, sa se poata si ea impartasi, a scazut standardul pana intr-atat, incat i-a zis: <<Sora, macar trei zile, doua zile, o zi tine-te si tu fara sa pui tigara in gura ca sa poti si tu sa te impartasesti>>. Si n-a putut. Este oare persoana aceea o femeie libera? Dar noi, cu patimile noastre, cu neputintele noastre?
Am fost in urma cu cateva saptamani in capitala, cu cateva probleme administrative ale manastirii si am stat la o familie de cunoscuti care aveau televizor. Si-am spus ca mi-a priit intr-un fel, desi n-am facut bine ceea ce am facut, dar mi-a priit acolo sederea, ca o sa am ce sa spun la popor din propria experienta. Am venit dupa-masa de unde aveam sa rezolv niste probleme si-am zis <<sa ma culc putin acum, sunt foarte ostenit>>. Si era televizorul si-am zis: <<ia sa vad ce e la televizor>>. Mi-a sarit si somnul, mi-au sarit toate si nu te puteai dezlipi de acel instrument care nu-ti da libertatea sa navighezi pe canale, ci este lant care-ti inrobeste mainile si mintea, sa nu poti tu sa te odihnesti ca oamenii si sa ai mintea limpede.
Deci ne tine vrajmasul prin fel si fel de lucruri. Dumnezeu nu ne vrea asa. Dumnezeu ne vrea dezrobiti, vrea sa fim oameni liberi inauntrul nostru. Demonii ne aduc in asa hal, incat ne fac din om, neom. Va aduceti aminte de demonizatii aceea, care stapaniti de duhurile necurate, dormeau prin morminte? Nu dormeau la casele lor, isi rupeau hainele de pe dansii, umblau dezbracati, goi prin mijlocul oamenilor, ca le era rusine oamenilor sa se uite la ditamai barbatul in toata firea umbland gol pe strazi. Este oare acest mod de a te comporta o demnitate pe care sa o ofere vrajmasul ca si consecinta a ascultarii de el? Nu este. Dumnezeu a venit sa ne aduca la starea cea dintai, fratilor. Si de aceea Evanghelia de astazi trebuie s-o vedem ca pe un mesaj de mare nadejde pentru noi, fratilor. De ce zic de mare nadejde? Femeia aceasta era bolnava de optsprezece ani. Si unde a gasit-o Dumnezeu cand a vindecat-o? Acasa? Pe pat? La poarta? Barfind, tanguindu-se si cartind? Nu. De optsprezece ani era bolnava. Nu putea sa stea in picioare cum stam noi. Statea aplecata si era in biserica. Daca dupa optsprezece ani era in biserica, inseamna ca ea nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. N-a cartit impotriva lui Dumnezeu. Nu s-a deznadajduit de starea in care era. Poate la inceput s-a rugat ca Dumnezeu sa o vindece. Poate dupa zece ani nu mai credea ca Dumnezeu poate sa o vindece, dar asta n-a impiedicat-o sa fie mai departe alaturi de Dumnezeu, nu s-a lepadat de Dumnzeu pentru ca Dumnzeu nu i-a ascultat rugaciunea ca s-o vindece, ci a fost credincioasa lui Dumnezeu, fidela lui Dumnezeu cu toata starea ei de neputinta. Si dupa optsprezece ani de neputinta, ea tot in biserica era si ce facea acolo? Il slavea pe Dumnezeu. Probabil s-a resemnat acum, nemaigandindu-se ca ar putea sa fie vindecata si a luat aceasta neputinta a ei, cum am spune noi astazi, ca si crucea vietii noastre si sa putem sa o ducem cu rabdare pana la sfarsit. Dar era in biserica, nu ca noi, unii dintre noi. Mi-ar fi frica sa zic ca dumneavoastra sau ca cei mai multi dintre d-voastra, dar unii dintre noi asa facem: cand cerem ceva de la Dumnezeu si nu ni se implineste, imediat ne razvratim sau imediat spunem, ne pierdem rabdarea: <<Dar de ce pe mine Dumnezeu nu m-a ajutat? Dar de ce pe cel ce nu vine la biserica Dumnezeu il binecuvinteaza? Dar de ce aceluia ii merge bine si mie nu-mi merge bine? Doar eu ma spovedesc si ma duc la biserica. Uite, numai pe mine nu ma aude Dumnezeu.>> Poate ne pare rau dupa ce spunem aceste cuvinte in inima noastra si uneori sunt expresia neputintei noastre omenesti de a intelege. Dar iata ca in Evanghelia de astazi invatam ca la capatul tuturor rabdarilor si ca in deznadejdea cea mai mare in care poate sa fie un om, poate si atunci sa vina Dumnzeu si sa faca mila. Sau… poate sa nu [vindece].
Sfantul Apostol Pavel, ganditi-va, a fost ales intr-un mod deosebit, altfel decat ceilalti apostoli. Din prigonitor l-a facut misionar si apostol si avea o ravna atat de mare sfantul Apostol Pavel si avea un elan in a-l propovadui pe Dumnezeu, as indrazni a zice, ca mai mult decat ceilalti apostoli, neinjosind, Doamne fereste, ravna celor doisprezece. Cu toate acestea, el spune intr-una din epistolele sale ca avea o neputinta, un duh de neputinta, cum avea si femeia pe care a vindecat-o Mantuitorul si zice ca s-a rugat la Dumnezeu de trei ori sa-I ridice neputinta aceea, despre care nu se stie. Unii ziceau ca era o boala de ochi, altii ca era o boala a sistemului nervos, nu stim. Si Dumnezeu nu i-a ascultat rugaciunea. Si era Pavel, Apostolul Neamurilor, care propovaduia pe Dumnezeu, era slujitorul lui Dumnezeu. Si care a fost raspunsul lui Dumnezeu la rugaciunea lui Pavel? A fost acesta: “Iti este de ajuns, Pavele, harul Meu! Caci puterea Mea intru neputinta se desavarseste.” De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Ca atunci cand suntem puternici, atunci cand suntem sanatosi, atunci cand suntem impodobiti cu multe daruri, cu multe harisme, exista posibilitatea sa credem ca noi suntem cei care le facem pe toate, prin propriile noastre puteri si sa uitam de Dumnezeu. Atunci cand avem cate o neputinta, cate o slabiciune, atunci cand te trezesti dimineata si abia daca poti sa te trezesti din pat si nu stii daca poti sa vii la biserica sau sa slujesti, cum suntem noi slujitorii, si sa zicem: “Ajuta-ne, Doamne, sa ajungem la Sfanta Biserica!”, atunci nu cu puterea ta ai slujit, nu cu puterea ta ai stat la sfanta slujba, ci cu puterea lui Dumnezeu. Au fost bolnavi pe care apostolii n-au putut sa-I vindece si n-au primit de la Dumnezeu putere ca sa vindece neputintele oamenilor si-au venit la Mantuitorul si-au zis: “Dar noi de ce n-am putut sa scoatem demonul din copilul acesta?” Si Domnul le-a spus: “Acest soi de demon nu iese decat cu rugaciune si cu post.” De ce? Pentru ca prin postire si mai ales prin rugaciune, nu te bazezi pe puterile tale, ci ceri ajutor de la Dumnezeu, ca sa faca apostolii minunea respectiva.
Deci, fratilor, asa trebuie sa privim noi viata noastra, cu multa nadejde la Dumnezeu, chiar daca suntem in boala, chiar daca suntem in neputinta, chiar daca suntem in suferinta! Lui Iov, caruia Dumnezeu i-a ingaduit sa i se destrame familia, sa i se piarda toata familia; inainte avea avere multa si apoi i-au murit toti copiii, toti feciorii si fetele. Lui Iov acestuia, care apoi a fost si el cuprins de o boala necrutatoare-statea afara pe gunoi, nu-l mai primeau oamenii in comunitate si-l mancau ranile si avea un ciob de ulcior spart si-si freca ranile ca avea mancarimi pe piele. Acestui Iov femeia care nu avea duhul lui Dumnezeu ii spunea: “Blesteama pe Dumnezeu ca sa mori, ce te chinui asa?“.Dar Iov a ramas credincios lui Dumnezeu si in oameni si-n lipsa, si-n neputinta, asa cum credincios era lui Dumnezeu si cand era in indestulare, si cand era sanatos, si cand familia era in jurul lui. Iov a ramas credincios lui Dumnezeu cand oamenii s-au lepadat toti de dansul – nu voia nimeni sa se uite la dansul, prietenii care au venit il dispretuiau, dar el a ramas si in singuratatea aceea credincios lui Dumnezeu. Daca oamenii s-au lepadat de el, el nu s-a lepadat de Dumnezeu, pentru ca el simtea ca-n boala acesta si-n neputinta aceasta, Dumnezeu nu S-a lepadat de dansul. Si a spus Iov aceste cuvinte:“Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!”
Si-avem cuvant tot de imbarbatare de la sfantul Apostol Pavel care zice ca da, avem trupul acesta firav, neputincios, bolnav, avem o fire patimasa, inclinata spre pacat, cadem in pacat, suntem prin pacat asemenea femeii aceleia garbove de optsprezece ani – nu mai putem sa privim cerul, caderile prin pacat vor sa ne aduca spre pamant, inspre nefiinta, sa ne faca asa ca si dobitoacele, ca si animalele, animalele care nu privesc cerul, nu au mintea, ochii atintiti spre Imparatia lui Dumnezeu, ci vad pamantul, atata vad. Asa vor sa ne faca si pe noi demonii. Dar dincolo de aceste neputinte, fratilor si surorilor trupesti si sufletesti, noi suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu, noi suntem chemati la altceva decat aceste neputinte si de la Sfantul Botez purtam in noi flacara harului lui Dumnezeu, care niciodata nu piere, decat atunci cand omul cade in erezie si cand se leapada de Dumnezeu. Dar noi, care din mila Domnului, gresim si iar ne ridicam, cadem si iar ne sculam, pacatuim si iar venim la Dumnezeu, aceasta flacara se stinge, se stinge sau se apropie de stingere si apoi cand venim si ne cerem iertare de la Dumnezeu iar incepe sa se aprinda – asa cum era, daca va aduceti aminte cand nu era curent electric si puneai gaz in lampa si se lumina. Asa si sufletul nostru. Si zice sfantul Apostol Pavel ca avem comoara aceasta, darul lui Dumnezeu de la Sfantul Botez, avem comoara aceasta in vase de lut, in trupul acesta neputincios. De ce? Ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu si nu de la noi.
In toate patimim necaz, dar nefiind striviti de necaz; lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti; prigoniti fiind – si noi suntem prigoniti si vom fi prigoniti ca si crestini, ca si marturisitori ai lui Hristos -, dar nu parasiti de Cel pe Care-L marturisim. I-au prigonit pe crestini, pe cei care-L marturiseau pe Hristos pe timpul regimului comunist, i-au inchis, i-au trimis la canal, si-au batut joc de ei si n-au reusit sa strice Biserica. N-au reusit sa biruiasca Biserica, pentru ca este cineva care e mai presus de uneltirile acestea pamantesti.Deci, prigoniti fiind, dar nu parasiti, si-acum doborati, cazuti, ingenunchiati de vremuri prin pacate, prin neputinte, dar nu nimiciti.
Intru acest Dumnezeu, Care este alaturi de noi si vrea sa ne ridice, intru acest Dumnezeu, Care ne da nadejde, intru acest Dumnezeu, Care nu-Si uita faptura Mainilor Sale, intru acest Dumnezeu Care vindeca, intru acest Dumnezeu Care nu paraseste pe om, chiar si cand semenii lui se leapada de el, intru acest Dumnezeu sa credem! Pe acest Dumnezeu sa-L marturisim, pe El sa-L luam ca pavaza a vietii noastre si sa spunem cu toata fiinta noastra cuvintele acestea din acatistul Mantuitorului:
“Iisuse, nadejdea mea, nu ma lasa pe mine!; Iisuse, ajutorul meu, nu ma lepada pe mine!; Iisuse, Ziditorul meu, nu mai uita pe mine!; Iisuse, pastorul meu, nu ma pierde pe mine!”.
Amin.
pr. Ioan Valentin Istrati/ Doxologia:
Moartea ca gravitaţie spirituală
În acest caz, Hristos vindecă o femeie gârbovă. Cocoşată de păcat, îndreptată către pământ, atingând ţărâna cu privirea, incapabilă să mai privească cerurile. Ea este simbolul fiecăruia dintre noi. Toţi suntem atraşi ca de un magnet de pământ, ne pironim ochii în ţărână pentru hrană sau plăcere, ca necuvântătoarele, uităm să tindem către ceruri ca focul din noi. Gârbovirea femeii nenorocite de greutatea păcatului este în mod esenţial neputinţa noastră de a mai pătrunde în cer, datorită obsesiei noastre pentru materie.
Păcatul este o gravitaţie spirituală teribilă, prin care omul se împovărează de materie şi de nefiinţa ei, tinzând mereu mai jos, către pământ, până când se întoarce în pământul părinţilor săi. Pentru cel orbit de materie şi de plăcerea pe care o poate scoate din ea, cerul e departe, trupul devine templu al stricăciunii, chiar şi sufletul devine pământesc, se umple de ţărână.Preocupările, priorităţile devine terestre, totul porneşte din trup şi ajunge la el, într-un cerc vicios al păcatului redundant până la moarte. Tot ceea ce este duhovnicesc dobândeşte în mod aberant conotaţii materiale, lumea întreagă devine un iarmaroc, unde se vinde sufletul pe treizeci de arginţi într-un comerţ dintre fiinţă şi nefiinţă.
Moartea este tocmai rezultatul acestei tendinţe a noastre către pământ. Devii ceea ce iubeşti, te transformi în ţărână dacă tot ceea ce ai iubit i-a aparţinut. Sfinţii se ridică la cer, şi chiar şi ţărâna trupurilor lor rămâne spre mărturie a înduhovnicirii trupului lor.
Minunea fundamentală a lumii este tocmai cea săvârşită astăzi de Dumnezeu. Omul gârbovit de materie este ridicat către cer, ochii pironiţi în pământ se pironesc pe Crucea iubirii lui Dumnezeu, cocoşatul primeşte coloană vertebrală veşnică.
Ce ne facem noi cu oamenii care nu mai vor să se îndrepte cu privirea către rai? Tragedia zilelor noastre nu mai este scolioza dobândită prin păcat, cidorinţa încrâncenată a oamenilor de a rămâne în ea. Oamenii nu mai concep viaţa veşnică, nu vor să audă de unirea cu Dumnezeu, de verticalitatea înălţimilor cereşti, nu mai simt răcoarea raiului şi mâna lui Dumnezeu în mâna lor, refuză minunea, rămân împovăraţi până la moarte de răutatea acestei lumi.
Un părinte sfânt se plimba printr-o cetate, când a văzut un călugăr târât îngrozitor cu un lanţ de un diavol pe drumurile pline de pietre şi de praf ale cetăţii. Omul se chinuia cumplit, striga ajutor, însă lanţul dintre el şi diavol îi împiedica orice mişcare. Era plin de răni, de sânge şi de lacrimi. Părintele sfânt s-a oprit şi a strigat către duhul cel viclean: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să te opreşti! Duh nemernic şi viclean, cum de îndrăzneşti să târăşti prin pietre pe acest călugăr care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu?
Duhul rău s-a oprit, a privit curios la părinte şi a zis: Părinte, eu târăsc un lanţ, călugărul se ţine morţiş de el. Nu trebuie decât să deschidă palma de pe lanţ şi ar scăpa de toată această durere. El vrea să fie târât prin praful drumului.
Păcatul este încăpăţânarea omului de a trăi în durere, obsesia plăcerii aducătoare de suferinţă, neputinţa noastră de a ne deschide mâinile de pe lanţurile patimilor şi de a-l îmbrăţişa pe Cel ce ne aşteaptă de o veşnicie, cu dor, să ne întoarcem în braţele Lui. Omul gârbov este cel ce a uitat să mai privească spre cer, şi-a anesteziat simţurile veşniciei din el, locuieşte în nimicnicia materiei ca într-un pântece al morţii şi aşteaptă în suferinţă moartea veşnică.
sursa: Cuvântul Ortodox