Lovitura de grație a regimului comunist la adresa Bisericii greco-catolice din România avea să vină în noaptea de 28/29 octombrie 1948, prin arestarea capilor acestei instituții.
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă Română, Biserica Unită cu Roma nu accepta nici un fel de ingerințe ale guvernului comunist în treburile sale interne, fiind subordonată exclusiv Vaticanului. Însă noul regim comunist considera Vaticanul drept un adversar, ca unul dintre pilonii puterilor occidentale. Dacă BOR fusese deja acaparată, prin asasinarea discretă a Patriarhului Nicodim și Mitropolitului Moldovei Irineu Mihălcescu, respectiv prin înscăunarea ca Patriarh a lui Justinian Marina, apropiat al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, precum și a altor mitropoliți obedienți regimului, BRU rămânea o zonă necontrolată, în sânul căreia rezistența la comunism era categorică. De aceea, Stalin avea să ordone comuniștilor de la București desființarea acestei biserici, așa cum sovieticii făcuseră deja cu greco-catolicii din Ucraina.
La 3 septembrie 1948 apărea în Monitorul Oficial decretul prin care episcopul Ioan Suciu, considerat vârful rezistenței anticomuniste din Biserica Unită cu Roma, era depus din funcție de Guvernul Petru Groza. La 18 septembrie 1948, același lucru avea să se întâmple și cu ceilalți episcopi uniți, cu excepția lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar pentru București, și a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj, considerați mai concesivi.
Autoritățile comuniste au organizat la 1 octombrie 1948 o adunare a clerului greco-catolic, lansând zvonul că întrunirea va fi prezidată la Cluj de însuși episcopul Iuliu Hossu. În realitate, acesta a reușit cu greu să trimită o scrisoare-circulară prin care excomunica pe cei care aveau să participe la adunarea de trecere la Biserica Ortodoxă Română. Întrunirea desfășurată în sala de sport a Liceului Barițiu, s-a bucurat doar de participarea unui singur protopop unit și a 37 preoți de mir, doi dintre ei refuzând semnarea proclamației de trecere la BOR. Cei 36 au fost primiți de mitropolitul ortodox Nicolae Colan, iar apoi la București de Justinian Marina.
La 27 octombrie 1948, ministrul de interne comunist Teohari Georgescu ordona arestarea episcopilor greco-catolici, catalogați de el drept „bandiți”.
În noaptea de 28-29 octombrie 1948 aveau să fie arestați toți cei șase episcopi greco-catolici din România. Inițial, aceștia aveau să fie deținuți la o vilă patriarhală din Dragoslavele-Muscel, unde au fost vizitați de patriarhul Justinian, iar apoi la Mănăstirea Căldărușani. Ulterior, aveau să fie închiși separat în celulele din beciurile Ministerului de Interne și la închisoarea Văcărești.
La 8 noiembrie 1948 era demis printr-un decret și episcopul Iuliu Hossu, rămas formal în funcție, deși era deja arestat, iar la 1 decembrie 1948, prezidiul Marii Adunări Naționale decreta încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia. Din acest moment, preoții care refuzaseră intrarea în BOR și continuau să slujească, aveau să fie urmăriți, arestați și condamnați la ani grei de închisoare, unde o mare parte au fost exterminați. Unii dintre ei au reușit să se ascundă ani de zile în munți, unde au fraternizat cu partizanii anticomuniști, cărora le acordau asistență spirituală. Participanții la Rezistență își aminteau că se spovedeau și împărtășeau la preoți fugari, uniți sau ortodocși, indiferent de apartenența confesională a lor.
Din nefericire, regimul comunist a târât BOR în acțiunea comandată de ocupantul sovietic, de distrugere a BRU, folosind-o ca pe o acoperire, iar ierarhii ortodocși au acceptat acest joc. La toate solicitările de relegalizare a BRU, ce aveau să fie făcute după 1960, comuniștii au invocat punctul de vedere al BOR, conform căreia BRU încetase să existe, deși în realitate aceasta era voința regimului.
Toți episcopii uniți aveau să moară în chinuri, ca urmare a condițiilor exterminatoare de detenție, cu excepția lui Iuliu Hossu, care a supraviețuit grațierii generale a deținuților politici și s-a stins în 1970, având un permanent domiciliu forțat.
În iunie 2019, la Blaj, în cadrul unei ceremonii publice, papa Francisc i-a beatificat pe episcopii martiri.
Fie-le veșnică pomenirea!
Florin Dobrescu. Foto: imagine din filmul Cardinalul, regia Nicolae Mărgineanu
O falsa unire impusa prin forța și presiuni uriase de habsburgi nu avea cum să reziste în timp. Cu toata parerea de rău pt. cei care au suferit pe vremea comunismului au fost și altii care au avut de suferit de pe urma iezuitilor și austriecilor în sec. 18. Ce s-a întamplat sub comunism a fost pur și simplu reversul medaliei. Plus că, în fapt biserica greco-catolica fusese desfiintata în 1929 trecand cu totul la Vatican în afara de ritul oriental al slujbelor…
„…1699 – deoarece iezuiţii din bisericile şi mânăstirile transilvănene nu izbutiseră să realizeze Unirea cu Roma, Austria numeşte pentru această misiune missionari castrenses, adică iezuiţii militari; aceştia urmau să beneficieze de sprijinul armatelor habsburgice în impunerea Uniaţiei; trupe austriece însoţesc pe iezuiţii militari prin satele româneşti, unde li se promit românilor mari câştiguri materiale dacă părăsesc „schisma” (Ortodoxia) şi se unesc cu Papa.
1699, august 26 – Decret al lui Leopold I către Dieta Transilvaniei, încercând să forţeze acceptarea de către aceştia a Uniaţiei Românilor, fiind implicată şi armata austriacă în impunerea decretului…”
https://mihaiandreialdea.org/2017/08/29/infiintarea-si-desfiintarea-bisericii-greco-catolice-din-transilvania-in-date-pe-scurt/
Sfântul Mucenic Oprea Miclăuș a fost un țăran ortodox din Săliștea Sibiului. Ca urmare a predicilor monahului Sofronie de la Cioara, prin care acesta îi îndemna pe țărani să nu accepte unirea cu Roma sau, după caz, să o părăsească, întorcându-se la credința ortodoxă, țăranii din Săliște îi izgonesc pe preoții care acceptaseră unirea. Autoritățile imperiale răspund în forță, arestând mai mulți săteni.
Începând cu anul 1748, țăranii din Săliște, precum și mai mulți alți preoți și credincioși ortodocși încep să trimită o serie de memorii și petiții succesive către mitropolitul sârb de Carloviț, către guvernatorul Transilvaniei, către cancelaria imperială și chiar împărătesei Maria Teresa, cerând eliberarea celor arestați, libertatea credinței și încetarea abuzurilor autorităților împotriva credincioșilor și preoților ortodocși. Sfântul Mucenic Oprea a făcut parte din cel puțin trei delegații care au trimis astfel de petiții/memorandumuri la Viena (1748, 1749, 1752). A fost arestat de mai multe ori și a reușit să evadeze cel puțin o dată din mâinile soldaților austrieci.
În anul 1752, a fost arestat împreună cu preotul Moise Măcinic și ceilalți membri ai delegației care prezentaseră împărătesei Maria Teresa un memoriu din partea ortodocșilor din sudul Transilvaniei, în care aceștia cereau din nou libertatea credinței. Au fost trimiși în închisoarea de la Kufstein. În anul 1756, unul dintre deținuții din această închisoare a evadat; este posibil să fi fost vorba de Sf. Oprea, întrucât familia sa este ulterior pusă sub urmărire pe acest motiv. În orice caz, el nu a mai ajuns niciodată acasă, după cum o atestă petițiile succesive trimise autorităților imperiale prin care se cerea eliberarea celor închiși, între care figurau și numele Sf. Oprea și al Sf. Moise. Aceste petiții au rămas fără rezultat.
De aceea, se consideră că Sf. Oprea fie a murit în vreme ce încerca să se întoarcă acasă, fie, mai probabil, dacă a reușit cumva să evadeze, a fost prins iarăși și trimis la închisoare, sfârșindu-și zilele în temnița de la Kufstein, ca mărturisitor al credinței ortodoxe.
Conform propriei sale declarații date în anul 1752 înaintea unei comisii de anchetă, la Viena, Sf. Moise Măcinic a fost hirotonit în anul 1746 la București, de către mitropolitul Ungrovlahiei de atunci, Neofit Cretanul (1738-1753). Pentru că se împotrivea unirii cu Roma, lucru constatat și de episcopul rutean unit al vremii, preotul Moise Măcinic a fost închis vreme de 17 luni în închisoarea din Sibiu; este eliberat, dar i se interzice să mai slujească.
Datorită acestei împotriviri, este arestat și dus la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni, până când a fost eliberat cu condiția de a renunța la preoție. Episcopul unit Petru Pavel Aron îl invită să-și reia slujirea preoțească, cu condiția de a accepta unirea cu Roma, însă acesta refuză și fuge în Banat.
În decembrie 1750, el avea să fie unul dintre cei șase semnatari ai unui memoriu adresat mitropolitului sârb de Carloviț, Pavel Nenadovici (1749-1768), sub jurisdicția căruia se aflau și ortodocșii din Transilvania. În acest memoriu ei se plângeau mitropolitului de șicanele îndurate de ortodocși din partea autorităților.
În anul 1752, el s-a întâlnit cu preoții Ioan din Poiana Sibiului și Ioan din Galeș, primind de la aceștia un alt memoriu al ortodocșilor din sudul Transilvaniei. Preotul Moise Măcinic urma să facă parte din delegația care avea să prezinte acest memoriu împărătesei Maria Tereza, împreună cu credinciosul mirean Oprea Miclăuș. Delegația a fost primită în audiență de împărăteasă, care nu răspunde însă la memoriu; reprezentanții ortodocșilor ardeleni au fost în schimb arestați și trimiși la închisoarea de la Kufstein (Austria).
Ţăranii din Săliște trimit mai multe petiții, atât mitropolitului de Carloviț cât și generalului Buccow (comandant militar și guvernator al Transilvaniei între anii 1762-1764). Din documentele vremii se știe că unul dintre deținuții de la închisoarea din Kufstein evadase, iar familia lui Oprea Miclăuș este pusă sub urmărire, ceea ce sugerează că este posibil ca acesta să fi evadat. Pe de altă parte, soția Sf. Oprea trimite în anul 1784 o petiție împăratului Iosif al II-lea, cerând eliberarea soțului ei, ceea ce pare să indice că acesta nu ajunsese acasă. Despre preotul Moise Măcinic nu se mai știe însă nimic. Se crede că atât el, cât și (probabil) Sf. Oprea au murit în închisoarea de la Kufstein, ca mărturisitori ai credinței ortodoxe.
În anul 1752, împreună cu preotul Ioan din Poiana Sibiului și cu mai mulți români, preotul Ioan din Galeș contribuie la redactarea altui memoriu pe aceeași temă, adresat împărătesei Maria Tereza (1717-1780). Pleacă la Becicherec, în Banat, unde se întâlnește cu preotul Moise Măcinic din Sibiel, și cu un credincios mirean, Oprea Miclăuș, cărora le remite documentul care urma să fie prezentat la Curtea de la Viena.
În ciuda protestelor sale, el este arestat în mai 1756, fiind trimis în lanțuri la Sibiu, apoi la Deva, ulterior (1757) în Banat, de unde este transferat în închisoarea de la Graz (Austria), fiind condamnat la închisoare pe viață din ordinul împărătesei Maria Tereza. Conform unui document din anul 1780 care probabil se referă la el, se pare că preotul Ioan din Galeș a rămas în închisoare peste 24 de ani. Ca și preotul Moise Măcinic din Sibiel, un alt semnatar al memoriului, preotul Ioan din Galeș a adormit întru Domnul în închisoarea din Kufstein, Austria, primind astfel cununa muceniciei.
Biserica Ortodoxă Română i-a proslăvit ca sfinți în anul 1992, rânduindu-le pentru prăznuire ziua de 21 octombrie, împreună cu sfinții Visarion Mărturisitorul, Sofronie de la Cioara și Oprea Miclăuș.
Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’
Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:
,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’
Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).
,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).
Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow:
…Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.
Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.
Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).
Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.
Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/16/actiunile-represiive-ale-generalului-adolf-nikolaus-von-bukow-impotriva-populatiei-romane-ortodoxe-din-transilvania/