Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tînăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devinit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală ”Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri (”Conştiinţa naţională la români”, ”Cine e poetul românismului”).
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent.
În timpul studenţiei a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR.
Și a crescut sub influenţa profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu.
În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.
Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.
Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionînd să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.
În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântu, unde va scrie pînă la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 – 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Școala de Asistenţă Socială, pînă în 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc,Familia, Cuvîntul studenţesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.
Orator de mare forţă, şi-a a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: “Să nu ne răzbunaţi!”.
Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu
- Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
- În ceasul al 11-lea (1932)
- Cele două Românii (1932)
- Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
- Războiul pentru întregirea neamului (1938)
- Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
- Dimensiunea românească a existenţei (1943)
Cîteva dintre acestea au fost reeditate după 1990, mai ales prin grija neobositului său exeget Marin Diaconu. Numeroase alte texte de şi despre Mircea Vulcănescu au apărut într-o serie de culegeri şi în mai multe publicaţii periodice din ţară şi străinătate, începînd din anii ’60.
(Nicolae Tescanu – Revista Rost, nr. 13 din martie 2004)
Deţinutul K 9320: Mircea Vulcănescu
La 28 octombrie 1952 se stinge din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor ’27.
Între 1940-1941 ocupă poziţii importante în administraţia naţională, iar din 27 ianuarie 1941 devine subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice, unde rămîne pînă la 23 august 1944. Onorat cu distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român, după 23 august 1944 devine, tot în Ministerul Finanţelor Publice, director al serviciului Datoriei Publice.
Condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani temniţă grea, rămîne în detenţie pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa de judecată îi menţine, în urma recursului prelungit, pedeapsa din 1946.
În Dosarul penal 232, volumul 23, Alexandru Marcu şi alţii, din ACNSAS (dosar ce cuprinde acte cu privire la lotul II al Guvernului Ion Antonescu din care făceau parte, printre alţii, ca şi condamnaţi criminali de război Alexandru Marcu şi Mircea Vulcănescu) se află dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 P al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea. Arestat preventiv fără mandat încă din 30 august 1946, condamnat la 20 octombrie 1948, i se alcătuieşte dosarul ce-i poartă datele de naştere, părinţii, ocupaţia la data arestării, averea la data arestării (în dreptul căreia stă scris: nimic), originea socială, studiile. în josul acestei prime pagini – amprenta degetului arătător stîng şi semnătura.
La fila 9 a dosarului citim o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii: una este: ,Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică” şi alta: ,Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război. ş…ţ „Numele său a fost citat la Tribunalul Poporului în martie 1945. De la acea dată a fost suspendat din serviciu în urma legii de purificare a aparatului de stat”.
Încă din septembrie 1947, Mircea Vulcănescu contractase infiltratul pulmonar TBC. O dovedeşte conţinutul filei 1 a dosarului: la 22 septembrie 1947 Direcţiunea Siguranţei Statului înaintează Direcţiunii Generale a Penitenciarelor petiţia nr. 29243/ 1947 prin care Margareta Vulcănescu din Bucureşti (soţie) solicită asistenţa medicală şi un tratament special pentru soţul său Mircea Vulcănescu deţinut la Penitenciarul Aiud.
La fila 38 a dosarului, Curtea Bucureşti, Secţia 4 penală emitea citaţia din 14.04.1948 prin care Mircea Vulcănescu din Penitenciarul Aiud este citat ,a se prezenta în faţa instanţei în 13 mai 1948 ca acuzat pentru crimă de război”.
Fila 39 conţine un document din 8 iulie 1947: Penitenciarul Principal Aiud trimite o notă Direcţiunii Generale a Penitenciarelor – Serviciul îndrumărilor – Bucureşti: ,La ordinul dumneavoastră numărul 29579/ 1947 avem onoarea a vă înainta alăturat referatul medicului curant al acestui penitenciar cu privire la starea sănătăţii a deţinutului criminal de război Vulcănescu Mircea din acest penitenciar”. Referatul lipseşte din dosar, în schimb pe contrapagina unei note din 20 iunie 1947 am descifrat cu lupa cîteva însemnări cu creionul, probabil ale medicului închisorii. Ele consemnează înrăutăţirea stării sănătăţii lui Mircea Vulcănescu, în trupul căruia tuberculoza (în primul rînd) va face ravagii pe tot parcursul detenţiei pînă la moartea survenită în 1952. Aceste însemnări medicale sunt: ,Tensiunea 17 1/2 – 10, slăbire progresivă – a pierdut 40 de kg, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exoftalmie, tahicardie – puls 90 în repaos. Necesită examen metabolism bazal, regim adecvat”.
Nimic oficial decît aceste însemnări pe un colţ de pagină. Deţinutul Mircea Vulcănescu, aflat în arest preventiv de un an, va trebui să-şi poarte crucea pînă la sfîrşit. Cu tot cu boala necruţătoare.
Ce ne spun mai departe documentele din dosarul de penitenciar Mircea Vulcănescu aflat în volumul 23 al dosarului penal 323 Alexandru Marcu şi alţii (lotul II al condamnaţilor din fostul Guvern Ion Antonescu)?
Din adresa Direcţiunii Penitenciarelor şi institutelor de prevenţie – Serviciul îndrumărilor – către Penitenciarul Aiud (din 20 septembrie 1947) reiese faptul că Mircea Vulcănescu este recunoscut ca bolnav şi i se aprobă să primească medicamente şi o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg pe luna septembrie, precum şi îngrijire medicală avizată. De cele mai multe ori aceste aprobări erau formale. Deţinutul nu primea nimic.
La fila 44 se află sentinţa (unul dintre cele mai importante documente) prin care Mircea Vulcănescu este condamnat în acelaşi lot cu profesorul Alexandru Marcu împreună cu alţi 15 condamnaţi în procesul Ion Antonescu: ,Dosar nr. 1921/ 1947 – Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IX-a – încheiere. Deciziunea criminală nr. 27 – Şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultînd şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vîrstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8(opt) ani temniţă grea pentru crimă de război.
Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.
În baza articolului 101 din Codul Penal numitul acuzat va executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani temniţă grea.”
Mandatul de arestare preventivă emis de Curtea de Apel Bucureşti Secţia IX din 6 februarie 1948 lămureşte, vai, episodul arestării fără mandat din 30 august 1946; spicuiesc din documentul de la fila 48: ,Avînd în vedere că prin aceeaşi decizie Curtea a dispus şi arestarea preventivă a numitului acuzat în baza articolului 371 potrivit căruia, în caz de condamnare, instanţa apreciind, poate ordona menţinerea în stare de arest preventiv a acuzatului, dacă nu este deţinut în prevenţie în baza unui mandat dat în aceeaşi cauză. Avînd în vedere că în speţă acuzatul se găseşte deja arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fără însă să se fi emis mandat împotriva lui de către Secţiunea a VIII-a a acestei Curţi care ordonase arestarea prin decizia criminală casată cu nr. 160 din 9 octombrie 1946, considerînd că faţă de pedeapsa aplicată arestarea preventivă a acuzatului este impusă de teama de dispariţie spre a se sustrage de la executarea pedepsei în cazul cînd ar fi lăsat liber ş…ţ, dispunem arestarea preventivă a acuzatului Mircea Vulcănescu în vîrstă de 43 de ani. ş…ţ
Ordonăm tuturor agenţilor forţei publice în conformitate cu legea să-l aresteze pe numitul acuzat şi să-l conducă în arestul preventiv al Penitenciarului Văcăreşti din Bucureşti”.
Inutil, formal, căci acuzatul se afla de mult timp, bolnav şi chinuit, arestat preventiv, fără mandat, în Penitenciarul Văcăreşti.
Strigător la cer este faptul că există documente medicale contradictorii. La fila 32 a dosarului, pe contrapagina Foii de Transferare pentru serviciul ambulanţei emisă de Penitenciarul Aiud, emisă la 17 noiembrie 1947 în scopul ,transferării afaceri judecătoreşti”, este tipărită o adeverinţă: ,Subsemnatul ….., medic al Penitenciarului Aiud certific că, examinînd la plecare pe deţinutul Vulcănescu Mircea, am constatat că nu suferă de nici o boală infecto-contagioasă”. Alt document, contradictoriu, de la fila 13 este o ,Copie de pe referatul medical – serviciul medical al penitenciarului Jilava„: ,Vă raportăm că examinînd azi, 10.IV.1951 pe deţinutul politic Vulcănescu Mircea că suferă de pleurezie stîngă cu stare generală rea. Se recomandă internarea la Spitalul Văcăreşti”. Semnat: medici, penitenciarul Jilava.
Deşi atît de bolnav, chinuit de tuberculoză, la 20 aprilie 1951 este ridicat de la Penitenciarul Aiud de către organele de Securitate.
La 25 aprilie 1951 Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Evidenţei trimite adresa nr. 9947 Direcţiunii Generale a Securităţii Statului: ,Penitenciarul Jilava prin raportul 8540/ 1951 ne înaintează un referat medical din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea suferă de pleurezie stîngă cu stare generală rea pentru care i se recomandă internare la Spitalul Văcăreşti. Vulcănescu Mircea Aurel fişa nr. 12/1951 fiul lui Mihail şi al Mariei internat politic, se află în Penitenciarul Jilava de la data de 13.I.1951.
Faţă de cele arătate mai sus vă rugăm să binevoiţi a ne comunica avizul dumneavoastră asupra internării susnumitului deţinut la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti pentru tratament”.
Răspunsul, evaziv, va grăbi moartea lui Mircea Vulcănescu: ,Raportaţi relaţii complete şi avizul dumneavoastră cu privire la transferarea de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel, funcţionar, fiul lui Mihai şi al Mariei, bolnav de pleurezie”.
Adresa din 26 mai 1951 a Direcţiunii Generale a Securităţii – regiunea Bucureşti retează orice posibilitate de supraveghere a bolii pulmonare: ,La ordinul dumneavoastră din 10 mai 1951 raportăm următoarele: întrucît din fişa personală a susnumitului ce o posedă la Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, fără a se cunoaşte motivul reţinerii, nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti”.
Implacabilă, hotărîrea Direcţiunii Generale a Securităţii Statului, îşi pune pecetea pe soarta filozofului. La fila 6 a dosarului prin adresa din 15 iunie 1951 citim: ,La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”.
Finalul se precipită. Călăii îl condamnă la moarte după cum reiese din schimbul de adrese de mai sus. Şi ca totul să fie ,ca la carte”, Penitenciarul Jilava emite o Foaie de transferare (pentru uzul vagoanelor penitenciare) în care se specifică: ,Deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel cu nr. matricol 12/S/1951 condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii se transferă la Penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei”. în colţul de sus-stînga al formularului completat astfel este tipărit: ,Consultat şi găsit sănătos”, în ciuda constatărilor medicale.
La 29 octombrie 1952 se stingea din viaţă, după îndelungi suferinţe fizice şi morale cel ce dăduse ,Dimensiunea românească a existenţei”. Vă fac cunoscute cîteva documente ale decesului.
1) Adresa Penitenciarului Principal Aiud către Curtea Supremă secţia penală din 8 noiembrie 1952: ,Vă înaintăm în original referatul nr. 877 din 3 noiembrie al serviciului sanitar al acestui penitenciar din care se poate constata că deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel care a fost condamnat la 8 ani temniţă grea în baza deciziei nr. 1510 din 7 august 1948 cu mandat de arestare din octombrie 1948 emis de Parchetul Curţii Bucureşti pentru crimă de război a decedat în acest penitenciar la data de 29 octombrie 1952.”
2) Raportul Penitenciarului Principal Aiud din 31 octombrie 1952 trimis Direcţiunii Generale a Penitenciarelor: ,Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952, a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. ş…ţ
Alături înaintăm un inventar de efecte ce au fost proprietatea susnumitului cu rugămintea să binevoiţi a ne da ordin ce să facem cu acele efecte, precum şi dacă putem anunţa sau nu familia susnumitului”.
Ultima copertă a dosarului de penitenciar al lui Mircea Vulcănescu păstrează data ieşirii, precum şi felul şi modul ieşirii din penitenciar : Decedat suferind de miocardită şi pleurezie dublă T.B.C. Deţinutul K 9320, Vulcănescu Mircea…
(Ioana Diaconescu)
Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral
Masiv, gras, cu chipul adumbrit de gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l așază pe figura omului o fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația, așa mi-a apărut Mircea Vulcănescu atunci când l-am văzut și cunoscut.
Asistent la catedra de etică a Facultății de filozofie din București, pe lângă profesorul sociolog D. Gusti, a făcut parte totodată din Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe și a fost numit de tânăr director general al Vămilor, cumulând aceste atribuții, ca și pe aceea de publicist la diferite reviste literare și ziare (Cuvântul, Familia, Criterior, Izvoare de filozofie, etc.)
Când ținea prelegeri la Fundație sau la Dalles, deși i se atrăgea atenția că n-ar trebui să depășească ora, vorbea pe dimensiunea lui. N-avea omul simțul timpului limitat. Ceea ce avea de spus i se cerea atât de impetuos exprimat, încât uita și de timp și de loc. De acea și sala, după o oră, începea încet, încet să se golească de auditorii care-și pierdeau răbdarea. Era o agitație și o forfotă de care Mircea Vulcănescu nu se sinchisea, absent de la acest spectacol, preocupat numai de ceea ce avea de spus.
În mod obișnuit nu era de fel distrat, numai ca vorbitor devenea un posedat de ideile sale și de necesitatea de a le împărtăși ascultătorilor.
Era tobă de carte. Filozofie, literatură, istorie, teologie, economie, finanțe. Te minunai câte știa: toate aprofundate.
Își preparase la Paris două doctorate: filozofie și științe economice, pe care până la urmă nu le susținuse din exces de probitate intelectuală, socotind probabil că tezele sale nu fuseseră perfect puse la punct. A fost fără îndoială capul cel mai bine mobilat al generației sale. Studenții săi erau uluiți de erudiția acestui profesor care împletea capacitatea lui de cunoaștere cu o mare conștiință morală și cu o impresionantă trăire spirituală, ce se degajau și din cele ce a apucat să publice. Am auzit că totuși scria enorm, dar că punea mai totul la sertar să dospească.
Cum am mai spus, era un om de o probitate exemplară, care nu înțelegea să facă vreun compromis, nu se temea să-și spună răspicat cuvântul în orice fel de problemă. Țin minte că în timpul dictaturii lui Carol al II-lea a avut curajul să voteze negativ la un plebiscit, prin care a fost statuată pedeapsa cu moartea, deși ca înalt funcționar un asemenea vot i-ar fi putut aduce varii neplăceri de ordin material.
Acest om avea ceva de cavaler ”sans peur et sans reproche”. Când, de pildă, fiind director general al Vămilor – fostul său dascăl în filozofie, Nae Ionescu, a obținut un Mercedes din Germania și a recurs la el pentru anularea taxelor de vamă, avizul lui Mircea Vulcănescu a fost negativ. Incident care însă n-a afectat raporturile de respect și prețuire reciprocă. Ba chiar printre puținii oameni pe care Nae Ionescu a ținut să-i vadă în preajma morții a fost și Mircea Vulcănescu. (…)
Spirit enciclopedic, Mircea Vulcănescu era, în unele apucături, într-un fel personal și un tip rabelaisian. Umbla vorba că atunci când intra într-o cofetărie, mânca zece prăjituri. Am verificat veridicitatea acestei faime în seara plecării lui Petru Comarnescu în America cu o bursă Rockefeller, când cu o droaie de tineri am fost la gară să-l salutăm la plecare pe norocosul bursier. Printre cei prezenți era și Mircea Vulcănescu. Ne-am întors de la gară în centru, monom prin mjlocul străzii – eram mulți – spre amuzamentul trecătorilor. În Piața Palatului ne-am împrăștiat, după ce săvârșisem o cu totul gratuită și nevinovată, tinerească manifestare. Am rămas cu încă un amic, doi, și cu Mircea Vulcănescu, la Corso. Era vară și ne-am așezat la una din mesele din fața cafenelei. Printre vorbe multe am asistat la un copios spectacol, Mircea Vulcănescu îngurgitând rând pe rând două înghețate, patru-cinci prăjituri și nu mai știu câte porții de alune, în timp ce noi ne declarasem arhisatisfăcuți cu câte o înghețată și niscaiva alune, deși eram întruna îmbiați să ne servim și noi ca el. Și poate în seara aceea Vulcănescu se arăta sobru, văzând fragilitatea și rezerva noastră în materie. Mânca și vorbea, neașteptând replica noastră, ca să ne copleșească și să ne fascineze cu tot ce simțea și avea de spus despre toate cele.
Ne privea cu ochi parcă absenți, mai bine zis interiorizați, concentrat total asupra gândurilor pe care ni le împărtășea cu magnetică elocință. Aveam impresia, ascultându-l, că în fața noastră se destăinuia un colos.
Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus că în puținele ore libere pe care le are, învață limba chineză și traduce poemele lui Francois Villon. Mi-a și recitat câteva din aceste traduceri. A tradus și din poeziile lui Rilke.
Scria cândva, prin 1936 dacă nu mă-nșel, câteva rânduri (reproduse în revista ”Vremea” la pagina de ”Fapte și idei”, nu rețin exact textul), că e vremea în care vom fi chemați să trăim la cea mai înaltă tensiune spirituală, să trecem prin foc și să ardem la alb. Mircea Vulcănescu a trebuit să treacă prin toate aceste probe, pe care le-a resimțit și le-a prevăzut cu mulți ani înainte. (…)
Unii îl consideră pe Mircea Vulcănescu ca o ”natură sterilă”, pentru că n-a scris 20-30 de opuri celebre. Părerea mea e că el le-ar fi putut scrie, dar că nu l-a interesat așa ceva. N-avea nici vanitatea, nici ambiție, nici orgoliul necesar pentru a fi cu orice preț tipărit. Socotea poate ca înțelepții că alta e menirea lui și anume să împărtășească pe cale orală câte ceva din știința pe care cu trudă și înflăcărare o agonisise, ca și din revelațiile pe care le trăise. Când ținea câte o conferință vorbea câte două, trei ore. Era ca o cascadă. Epuiza aproape total tema pe care o dezvolta. Astfel, l-am auzit vorbind în sala Dalles despre Leon Bloy, despre Ernest Hello sau la Fundație intervenind în discuții în cadrul simpozioanelor criterioniste. Plecai îmbogățit culturalicește, vrăjit spiritualicește, cum rar se întâmplă citind cărți. (…)
Nu cu mult înainte de moartea lui a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe ca tehnician, nu ca om politic, în împrejurări destul de grele pentru țară.
L-am întâlnit întâmplător pe stradă (era prin 1943 cred) și tot sporovăind despre una, despre alta, l-am informat că autorul romanului ”Interior”, Constantin Fîntîneru se dereglase nervos din varii motive și fusese internat la spital. Fusesem să-l văd și mi s-a plâns că fusese supus unui tratament barbar și că o duce greu cu banii. Mircea Vulcănescu m-a rugat să trec pe la minister ca să ridic un ajutor de 8000 lei pentru bietul suferind. Ceea ce am și făcut, ducându-i bolnavului însănătoșit ajutoru, nu al Uniunii Scriitorilor, ci al Ministerului de Finanțe. L-am găsit pe Fîntîneru scos din camera cu bolnavi și căftănit bibliotecarul spitalului.
O dovadă că Mircea Vulcănescu era nu numai un om cu uluitoare prezență intelectuală și spirituală dar și cu un suflet de aur. (…)
Mircea Vulcănescu a fost un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral, căutător cinstit de adevăr, lipsit de vanitate și de trufie, cu frica lui Dumnezeu. Grijuliu de a fi drept față de oricine, iubindu-și semenii, sobru fără a înceta de a fi afectuos, știa să vorbească ore întregi, dar știa să și asculte. Vorbea ca un înțelept ce era.
Transcriu dintr-o conferință ținută la 20 februarie 1934 de Mircea Vulcănescu: ”Crescută în vremi anormale și plăsmuită în tensiunea acestor vremi, generația noastră nu e făcută pe măsura vremilor normale. E în ea ceva neisprăvit, ceva care nu se potrivește rotunjimii și măsurii!
Ruptă de împrejurările ei de formație, generația noastră poartă încă urmele zdruncinării în care s-a zămislit.
Nu se simte la largul ei decât în tensiune. Obligată să trăiască viața cotidiană, generația tânără se destramă, se risipește, se pierde. Fiecare clipă de destindere i se pare o decădere din starea ei de har!
Astfel, viața ei nu e decât o pregătire pentru marile clipe cărora li se da toată. Viața ei se împarte, cum zicea Peguy, în ”epoci” și în ”perioade”.
Perioadele sunt intervalurile intermediare în care nu se întâmplă nimic și care nu au alt sens decât să servească de pregătire ”epocilor” ce le urmează.
Într-o astfel de perioadă trăiește astăzi generația mea, disponibilă și risipită în așteptarea epocii.
S-ar putea ca ”epoca” să nu fie și atunci vom fi cu toții niște ratați sub raportul micimii noastre sociale.
Dar în clipa în care vremea va veni, în care Neamul ne va cere, cred neclintit că generația noastră va fi o generație mare.
Se poate să fie și aici o simplă veleitate izvorâtă din nevoia pe care am semnalat-o la început de a ne lega de un chip care să ne depășească, de a ne dori mai ridicați decât suntem.
Se poate!
Dar pentru acele ceasuri vorbesc eu acum aici.
Pentru ceasurile în care vom fi încercați de viață până în măduvă!
Pentru ceasurile în care vom arde la alb!
Atunci, e vorba, cine va rămâne în picioare!
În acele ceasuri ne vom recunoaște și ne vom cere și noi dreptul de a fi oameni. Dreptul de a putea rosti, în sfârșit, unei realități care ne uimește, cuvântul pe care odinioară l-a rostis Correggio în fața pânzelor lui Raffael.”
Această previziune, împreună cu accentele profetice pe care le include, fac mărturia lui Mircea Vulcănescu un testimoniu ce ar trebui să lumineze propria noastră viziune întru atât întrucât vrem binele acestei țări îndelung năpăstuite. Cu smerenie și cu răbdare, cu spirit cavaleresc, dar și spirit de jertfă, cu dragoste mai presus de orice, Vulcănescu a lăsat un document care să servească drept îndreptar de urmat spre binele neamului românesc.
(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 155-158,182-183; republicare parțială în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 55-60)
Mircea Vulcănescu – un geniu al culturii româneşti
Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenției mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic.
Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor.
Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.
Vulcănescu urmărea cu stringență logică şi pedagogică semnificația conceptelor in toate planurile colaterale, de la economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.
Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.
Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de ”dezastrul României”.
In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise de la catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viață creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.
Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s-a găsit: una, în perioada detenţiei de la Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea de la Aiud.
Prin 1951, pe primăvară, mă găseam in beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete şi mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea in judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială răsfrântă împotriva mea. Astfel, necondamnat, eram repartizat într-una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era puțină, asistența medicală şi sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau. Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuti de gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele in mâini, lovind fără crutare şi fără nicio alegere de condiţia fizică a deţinutilor. Singura relaxare interioară, era posibilă prin venirea noilor detinuti, care era de fapt un fel rotatie din alte celule. Acestea ne aduceau veşti noi, despre alţi detinuti, sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi externă.
Celula in care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informatie deveneau mărite in numărul de posibilităţi. Aşa se face că in secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităti politce, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant, venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcanescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de trei zile şi trei nopti in celula 16, numită Celula Neagră. In timpul in care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de Mircea Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, in curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuti cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitati, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopti. O veşnicie de tenebre! Nemâncati, in frig, in umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toti prin murdărie, de la un colt la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă. Mircea Vulcanescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întretinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situatiei in care se găseau.
– In conditiile acestea, spune Vulcănescu in forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu exista nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forteze administratia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Ma voi aşeza jos, pe pântece, in ultimile clipe ale vietii mele, şi, in felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniti, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravietuiti…
Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurati de această propunere şi de slăbirea rezistentii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la inviorarea lui şi la angajarea lui din nou in cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri in legătură cu viata şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vietii creştine.
Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei mortii. Epuizati, el şi prietenii lui, au fost duşi şi zvârliti într-o nouă celulă, tixită cu ce mai ramasese din generaţia jertfelor, cu tineri frământati şi rezistenti la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toti într-o atmosferă prezentă, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, in fata spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu fiintele desfigurate de suferinte, frig, foame şi murdărie, au avut curajul de totdeauna, aceşti tineri, şi numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind in sprijinul oropsiţilor, acceptând toate riscurile.
De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.
Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n-am început să lucrez, prin 1952, in fabrica închisorii, sectia metalurgie. In fabrică, eram in aceeaşi grupă cu un detinut care locuia cu Vulcănescu in aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Ii transmiteam noutăti politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi dezlegările lui; in majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.
Sunt in măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau in vremea aceea pe Vulcanescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am retinut aproape tot ce era esential, pentru că veneau de la Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.
Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vietii din închisorile comuniste:
I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc in mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n-au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi… toţi adversarii acestora. Tara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, de la instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credintei in Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinti ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei nationale. Aplicarea lui la realitătile româneşti va duce sigur la o reactiune firească şi caracteristică fondului românesc: reactiunea creştina.
II. Prezenta impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.
Dar Mircea Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordini spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să s-o analizeze şi s-o înteleagă. Ce este, in fond, această generatie de ”sinucigaşi”, de benevoli ai mortii, de prevestitori, ce este această generatie marcată de personalităti gigantice care s-a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificatie are pentru neamul românesc, şi in lume, sacrificiul creştin al celor căzuti in Spania? Intrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înteleagă şi să creadă in puterea creeatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească.
Inainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă întelegere a OMULUI mit, din fruntea generatiei de tineri deveniti icoana României? Elitele, in strânsa lor legatură cu tărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea Mircea Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.
Orice jertfă pentru Christos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecinte incalculabile pentru viitor. In închisoare, Vulcănescu s-a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, in carne şi oase. Intre zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. In ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica in conditiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s-a părut lui Vulcanescu un nesecat izvor de miracole. In celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare executia. El spera ca, din încleştarea şi suferintele închisorilor, cei ce vor ieşi in libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat in cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu totii, in inchisori, legenda lor va avea tăria veacurilor…
III. Procesul de fermentatie al unei noi lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Intreaga colectivitate a detinutilor politici a trecut prin ciurul experientelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, întelegeri şi metode politice de lucru. In focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozitiile şi temeiurile de actiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferintele lui, noi căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinutii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns in Dumnezeu conştiinta misiunii lor.
Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat in altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, in spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operatie de apendicită acută, el cu o pneumonie; era in pragul mortii. Nu stam împreună, însă, îl vedeam ori de câte ori ieşeam pe coridor. Ne faceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciti in orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau in ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înteleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M-a privit tăcut, învăluindu-mă, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magnetii nevăzuti cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat in lumea cealaltă. Mircea Vulcanescu, un geniu, semnificatiile suferintei in filozofia românească. Incă văd şi încă plâng…
(Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Discursul Contemporan, Tom 1, 1977)
Mircea Vulcănescu – „un om cu caracter de diamant”
Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature.
În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.
Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”
Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.
Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)
Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației interbelice
Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare.
Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un detinut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticloși și îndrazneala cu care ne privea, știut fiind că deținuții politici, atunci când se întâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcanescu.
Îmi șoptește : „mergeți la muncă”. În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune.
Aplecat, îngenunchiat pe dușumea, doar ochii și fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altadată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de pușcăriaș.
Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele doua războaie, fost subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru „aservirea economică a României, Reichului nazist”.
Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca și pupitrele magistraților, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcanescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera.
Germanii ne plăteau grânele și alte produse alimentare pe care le cumpărau de la noi, în aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur – după câte-mi amintesc, două vagoane – pe care nemții ni le-au avansat, pentru livrările ulterioare de grâne.
Sala în care se judeca procesul lui Mircea Vulcanescu era ticsită de avocați, profesori, economiști, ziariști, (teroarea înca nu se organizase, era în anul 1946). Mircea Vulcănescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidență indiscutabilă, corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român și, în consecință, priceperea și grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcanescu.
Generalul Stoenescu, militar de carieră, a avut această mare calitate de a se fi înconjurat de colaboratori pricepuți și, printre aceștia, cel mai experimentat și cel mai piceput, era Mircea Vulcănescu.
Cu toată această evidență, cu toate actele doveditoare până la cel mai minor contract, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, știut fiind că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud de tuberculoză pulmonară, fără să aibă nici o îngrijire medicală.
Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA – filiala București – Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcanescu avea o cavernă la plămânul stâng.
Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conștiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomenești să nu doarmă – ceea ce îi slăbea mult rezistența.
Ingrijirea medicală îi era redusă la căteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.
– Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: „Spuneți-i Aninii să mă ierte!” (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soție).
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu și a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Ed. Gordian, Timişoara, 1994, pag. 130)
Mircea Vulcănescu – ”o figură luminoasă”
Printre cei care se dăruiau muncii de difuzare a cunoștințelor lor, mi s-a întipărit în minte și în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoștințe vaste într-o multitudine de domenii și le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale și anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.
Mă legasem mult de el și prin faptul că soția lui îmi fusese profesoară de franceză la liceu și mă ruga adesea să-i povestesc amintiri despre ea, din timpul liceului. El, ca un adevărat dascăl de școală veche, se preocupa mult și de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță, chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților vizând atât raporturile cu administrația, cât și raporturile dintre noi.
De altfel, acest cod n-a fost pentru el un simplu exercițiu mental, căci Vulcănescu l-a trăit cu toată ființa lui, murind după câțiva ani, la Jilava1, într-o cameră umedă de pedeapsă, după ce și-a dat hainele de pe el pentru salvarea altuia2 pe care îl considera într-o situație mai grea ca a lui.
(Ion Diaconescu – Temnița, destinul generației noastre, Editura Nemira, București, 1998, pag. 54)
1. Mircea Vulcănescu avea să moară la Aiud, pe 29 octombrie 1952, nu la Jilava.
2. Motivul pentru care Mircea Vulcănescu a murit, a fost ”miocardită şi pleurezie dublă T.B.C.”. T.B.C-ul netratat i-a fost fatal și l-a contactat pentru că s-a făcut el însuși haină pentru salvarea unui tânăr, în timp ce era pedepsit cu izolarea în hrubele Jilavei. Filosoful s-a așezat pe cimentul ud și rece pentru a-l ține pe pieptul său pe tânărul care se afla într-o stare gravă, dar după acest gest sublim Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit la plămâni iar administrația închisorii a avut ”grijă” să-l extermine prin neacordarea niciunei asistențe medicale.
”Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu”
Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu1, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete.
– Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu’, le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.
Ne-am repezit toți. Copiii i-au luat în primire, ridicându-i pe prici și acordându-le primul ajutor: comprese cu apă rece, însoțite de murmurul rugăciunii: ”Și ne iartă nouă… precum și noi iertăm…” Batistele, prosoapele, poalele cămășilor se înfășurau în jurul picioarelor, feselor, brațelor și capetelor.
În șoaptă, fiecare era întrebat cine este. Cu zâmbet trist și cu un gest care voia să arate nimicnicia vieții pământești, cel întrebat își spunea: Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant și Ion Nedelescu; un filozof, un profesor, un comandant legionar și un mare ziarist, fuseseră scoși de pe secția a doua, trimiși la neagra fără mâncare câteva zile, apoi bătuți cu saci de nisip confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte, care distrug mai ales organele interne, în special rinichii, și aruncați în camera 5 bis, anticamera morții. Vina? Au confecționat și au propagat idei retrograde: cultură, credință și știință burghezo-legionară, împotriva partidului și clasei muncitoare. Cât au stat în cameră, vreo săptămână, aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și durerilor acute. […]
Mircea Vulcănescu și Constant păreau niște umbre mișcătoare ale unor turnuri în ruină, din care altădată străjerii de pază sunaseră din goarnă, anunțând sosirea dușmanului. Dar domnul și cetatea benchetuiau și dormitau, iar dușmanul prefăcuse totul în ruină.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, Editura Antim, București, 2002, p. 246)
1. Este vorba de Constantin Iorgulescu, care l-a rându-i a consemnat acest episod în memoriile sale.
”Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu”
În camera disciplinarilor politici am stat cam două săptămâni cu Mircea Vulcănescu. Am dormit alături de el. L-au adus în cameră bătut, împreună cu doi legionari, Vojen și Constant, bătuți și ei zdravăn. Un coleg de cameră l-a recunoscut și mi-a spus: ”Ăsta e Mircea Vulcănescu. E profesor universitar. Are un cap uite-atâta!” Și și-a deschis brațele ca să-mi arate cât de mare e inteligența acestuia. Deși eram înghesuiți foc, i-am făcut loc între noi. ”Poate fur ceva de la dânsul, poate învăț ceva, poate capăt niște informații, că ăsta-i om tobă de carte” – mi-am spus în gând în timp ce îl invitam să stea lângă mine.
Am încercat să-l iscodesc dar n-am reușit să aflu de la el decât foarte puține lucruri. Mi-au spus și ceilalți: ”Măi, vezi cât e de slăbit, de bătut, nu-l mai întreba, nu-l mai chinui și tu!”. Vorbea foarte puțin – numai cu mine și cu vecinul meu. Îi puneau și alții întrebări, dar răspundea foarte simplu, aproape monosilabic, neangajându-se în discuții. Slăbise foarte mult. Nu putea mânca. Îmi dădea mâncarea mie, dar nici eu nu puteam s-o mănânc de supărare că el nu putea mânca. Și totuși am învățat de la el ceva esențial: faptul că adevăratul intelectual nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie. Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu și pe care mi-am însușit-o. În priviri, în gesturi, în puținele discuții pe care le avea cu mine – era prea obosit ca să-mi stea la dispoziție – respira eternitate, insistând asupra faptului că ”numai Dumnezeu face dreptatea. Noi n-avem voie să ne facem singuri dreptate”. […]
N-am încetat niciodată să cred că sistemul comunist se va prăbuși, după cum ne spunea Mircea Vulcănescu la Jilava: ”Eu n-am să mai trăiesc, dar voi o să apucați să trăiți clipa eliberării țării noastre, clipa prăbușirii comunismului”.
(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, pp. 67-68, 195)
Mircea Vulcănescu, o figură deosebită doar prin simpla prezență
Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și, doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.
Învelit în paltonul lui, ca să-și scoată frigul pătruns în oase avea pe față un zâmbet vag, dar cald.
Domnului Vulcănescu îi mersese vestea prin pușcării că este o adevărată enciclopedie. În primele zile, văzându-l suferind și fizic, din cauză că fusese lovit la spate de nu putea sta comod decât pe burtă, dar era și traumatizat moral pentru că îl bătuseră cu parul, ca pe hoții de cai. Cei din cameră l-au menajat, s-au abținut să-i pună, în mod direct întrebări. Dar el a simțit asta și cu bonomia-i caracteristică a început să intervină în discuțiile ce se purtau, făcând adesea largi expuneri, vorbind despre filozofie, științe sau literatură, ascultat fiind de toată camera. Ca un vag reproș, dar și ca autoironie a spus într-o zi: ”Am ajuns să nu mai pot vorbi decât în prelegeri”. Tăchiță Stamu care tocmai învățase ”Albatrosul” lui Baudelaire a spus ultimul vers în franțuzește ”Ses ailes de geant l′empechent de marcher”. Sigur că a fost o gafă și Tache a căutat să-și ceară scuze dar Vulcănescu îl înțelesese așa de bine că de atunci îl avea foarte aproape de inima lui. Ore întregi stăteau de vorbă numai ei doi încercând să-i explice lui Tache lucruri elementare ce lipseau din educația lui intelectuală, începută cu mânatul oilor la pășune sau la strungă, domenii în care Tache explica savantului amănuntele tehnice ale mulsului, închegării cașului sau punerea pe iarnă a laptelui gras de oaie, ceea ce pe macedonește se cheamă strigliati.
Cu toate că era obositor în situația în care se afla, Mircea Vulcănescu nu pregeta să vorbească, ore în șir, pentru a expune pe larg o problemă, fie răspunzând unei întrebări, fie încercând să completeze explicațiile de altcineva date. Timi Râmboiu, student în anul doi la matematică, a încercat să explice, celor mai tineri cum funcționează un calculator electronic. Atunci Mircea Vulcănescu a intervenit și, începând cu Pascal, care a făcut o mașină de socotit ca să-l ajute pe tatăl său, contabil de meserie, inventând principiul însumării cu ajutorul rotițelor cu un număr de dinți, principiu îmbunătățit de Leibnitz și, ulterior, de Babbage, cel care realizează prima mașină ce funcționează pe bază de program, a explicat totul amănunțit. În cerc mai restrâns într-o seară, până la stingere, pornind de la o observație a lui Titi Stoica precum că, împreună cu Mircea Eliade audiau cursurile lui Nae Ionescu, a vorbit despre discuțiile ce le-a purtat cu Eliade după întoarcerea acestuia din India, despre îmbogățirea spiritului prin dialog. Tinerii se forțau, evitau pe cât posibil să-l provoace la vorbă, ba chiar îi împiedicau pe alții să-l solicite, încercând să facă un fel de cordon de pază în jurul lui, mai ales în orele de dimineață când putea să se odihnească. După-masa, rezemat de un stâlp al priciului de jos unde stătea, cu spatele la ușă, respectiv la vizetă, povestea, răspundea la întrebări. Era evident că asta îl bucură, nu pentru că poate să vorbească, nu pentru că este ascultat cu atenție, ci pentru că poate să ofere ceva, altora din ale sale, unor tineri dornici, avizi de cultură și apți totodată.
Într-una din după-amiezi Tache, în felul lui copilăresc, a spus că și el ar vrea să știe cât mai multe pentru ca să poată spune și să fie ascultat. Cu bunătate, Vulcănescu i-a atras atenția că plăcerea, pe care ți-o dă discursul ținut nu e legată de calitatea acestuia, ci doar de orgoliu. Rostirea e un efort, nu poate da mulțumire de sine decât spiritelor mediocre, inferioare. Cuvântul e creator și creația se naște din durere: e legea ei.
Discursul nu poate fi însoțit decât de compasiune, de milă. Un politician ține o vorbire, de cele mai multe ori plină de promisiuni și e mulțumit pentru asta. Nu pentru că a rostit un adevăr, singurul creator, ci pentru că a mințit și, are el impresia, că a fost crezut. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit mulțimilor care-L urmau, îl ascultau, dar n-a avut un sentiment de satisfacție, ci unul de compasiune, o spune evanghelistul. Lui i-a fost milă de ei, le-a dat să mănânce, înmulțind pâinea și peștii.
De atunci orice grăitor de cuvânt trebuie să știe că ascultătorii, oricare, de asta au nevoie mai mult decât de orice, de compasiune vorbitorului. Rostitorii de vorbe nu sunt ținuți să știe asta. Ei se mulțumesc să-și audă vocea, le dă suficientă satisfacție, la nivelul propriei suficiențe. Străini de funcția creatoare a cuvântului așa vor rămâne, asemeni comunismului, sterpi.
Multe din vorbele lui Mircea Vulcănescu, tinerii le-au înțeles mai târziu.
Norocul lui Vulcănescu de a nu fi prea asaltat de cei ce ar fi vrut informații a constat și în aceea că, printre cei zece sosiți odată cu el mai erau și alte figuri de intelectuali de mare talie, diferiți ca spirit și formație, dar prin asta cu atât mai interesanți, mai atrăgători. Pentru perioada cât au mai rămas la 5 Bis discuțiile dintre Horia Cosmovici, celebru avocat, fie și pentru că a fost principal apărător în procesul Corneliu Codreanu, și Alexandru Constant, fost ministru adjunct la Cultură, erau din cele mai interesante, instructive. Deși suferiseră și ei rigorile regimului instalat la Jilava de tandemul Maromet-Ivănică, ”cel mai sinistru cuplu de comici ai absurdului din mortala comedie a comunismului”, tot mai găseau resurse să dezbată teme ca cea a marei schisme, petrecută în urmă cu aproape o mie de ani, apoi șirul de sfârșiri ale protestantismului, desacralizarea lumii prin comunizare și masonizare și, deloc îmbucurătoarea, resurecție a islamului. Mircea Vulcănescu prefera să rămână la locul său, să nu se amestece în aceste discuții. Poate avea și o reținere, în ce-l privea pe Horia Cosmovici care, sub influența monseniorului Vladimir Ghica, a trecut la catolicism.
(Constantin Iorgulescu – Memoria ca exercițiu de uitare. Jilava, Vol. II, Editura Crisserv, Mediaș, 2002, pp. 170-174)
”Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: „Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală”
Greu se poate explica faptul că cea mai mare parte a geniilor lumii, şi când spun aceasta mă gândesc și la cele ale neamului nostru, s-au săvârşit din viaţă la vârste relativ tinere sau la vârste care nu erau chiar vârstele senectuţii.
Una dintre aceste sclipiri ale inteligenţei româneşti, care a plătit tribut morţii înainte de a spune tot ceea ce condensase providenţa în spiritul său la zămislire ca şi pe parcursul vieţii sale, a fost Mircea Vulcănescu.
Poate că jertfa acestor oameni deosebiţi va atârna mult în balanţa judecaţii transcendente pentru istorie, pentru noi aceşti mulţi rămaşi să huzurim în viaţă şi în lut sau pentru că ingratitudinea noastră comportamentală şi grija noastră estompată, ca şi indiferenţa noastră de a proteja pe aceşti oameni, care n-am făcut nimic pentru a-i ocroti, a-i pune la adăpost de furia năvălirilor barbare din toate timpurile și toate direcţiile, pe cei care deţineau făclia culturii și spiritualităţii noastre româneşti.
Cu Mircea Vulcănescu s-a săvârşit una dintre cele mai mari nedreptăţi. Mircea Vulcănescu nu fusese un factor decizional al politicii guvernului din care făcuse parte, el nu făcuse politică, el fusese un tehnician care nu urmărise decât ca economia românească să se dezvolte pe coordonate favorabile patriei sale, căci, cred că nimeni nu va contesta faptul că el a fost un mare patriot şi a făcut tot ce i-a stat în putință nu ca să servească un regim politic, ci naţiunea sa. Mai întâi că Mircea Vulcănescu nu avusese idei politice în sensul de apartenență la o ideologie politică şi în al doilea rând că el nu a fost titularul Ministerului de Finanţe, ci subsecretar de stat la acest minister. În ambele cazuri el nu putea fi implicat din punct de vedere juridic într-o afacere politică.
Mircea Vulcănescu era un mare gânditor şi un economist tehnocrat, dar mai ales un mare specialist în domeniul finanţelor publice.
La arestarea sa, în 1946, a cerut permisiunea de a-și pregăti în celula sa propria-i apărare. La proces, pledoaria-i a durat şase ore, arătând că economia tării, deși ne găseam în stare de război, departe de a fi suferit eşecuri, dimpotrivă a prosperat şi ca rezultat a fost evidenţiat faptul că la arestarea sa a lăsat în safeurile Ministerului de Finanţe, deci în tezaurul țării, nu mai puţin de 17 vagoane de lingouri de aur. Tribunalul nu a avut însă nici un fel de înţelegere, iar prejudecăţile de care sufereau membrii completului de judecată şi ordinele primite de aceştia s-au răsfrânt asupra soartei acuzatului.
După condamnare, Mircea Vulcănescu a fost depus la închisoarea Jilava, cu ani grei de temniţă în spate. Mai mulţi deţinuţi într-o cameră, era doar perioada de vârf a arestărilor, impunea în mod firesc să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât rigorile temniţei să se facă cât mai puţin resimţite. De aceea era mereu solicitat să vorbească, căci Mircea Vulcănescu avea multe de spus.
Deşi el nu era un mare consumator de biblioteci, era totuşi o inteligență sclipitoare înnăscută şi un scormonitor al sensurilor adânci ale lucrurilor. Nu refuza nimănui conversaţia pentru că în contactul cu alţii se descoperea pe el însuşi. Constantin Noica l-a imortalizat de minune când a spus despre el că: Avea nevoie de alții spre a fi el însuşi. El se oglindea în sufletele altora care îl incitau să se descopere pe sine şi să caute sensuri noi problemelor ce ei le ridicau. Acest om cu alură de mag, pe care-l vedeai cu capul plecat şi ochii întorşi înspre sine, iradia bunătate şi înţelepciune.
Iniţiator împreună cu alţi intelectuali de mare valoare, după primul război mondial, al grupului şi manifestului „Crinul Alb”, îl desemnează ca pe unul dintre liderii generaţiei sale. Întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu, mentorul şi profesorul său, îl trezeşte la o realitate nouă, românească; metafizica creştin – ortodoxă. Dar nu rămâne aici. Plurivalența spiritului său îl determină să facă şi studii strălucite de economie politică în străinătate.
Aşa ajunge el, în perioada războiului, un tehnocrat în materie de economie și finanţe în ministerul de resort. Nu este de trecut cu vederea faptul că la vârsta de numai 24 de ani, prin intermediul Elenei Văcărescu, concepe un plan de redresare economică a Cehoslovaciei, la solicitarea preşedintelui Thomas Masaryk.
Incitat de colegii săi de cameră de la închisoarea Jilava să le vorbească, într-o zi, un paznic lipsit de bun simţ şi mai mult de omenie l-a ascultat la uşă prezentând diverse idei filozofice. Şi cum bunul simţ la aceşti cerberi ai utopiei se transformase într-o parodie, acum ei fiind delatori, mincinoşi, călăi, se încadrau astfel în jaloanele moralei comuniste. Deci, fără nici un pic de înţelegere pentru soarta acestor nefericiţi oameni care stăteau dincolo de gratii şi căutau prin paliative să-şi uşureze suferinţa, l-a scos pe acest mare şi paşnic gânditor din camera în care de bine de rău era protejat împotriva unor eventuale surprize şi, dimpreună cu alţi doi deţinuţi pedepsiţi pentru cine știe ce vini închipuire, dezbrăcaţi complet şi obligaţi să stea trei zile şi trei nopţi într-o cameră neîncălzită, în plină iarnă, cameră în care apa se scurgea de pe pereţi şi tavan. Aceasta nu însemna altceva decât o condamnare la moarte, mai ales că unul dintre ei, cel mai tânăr, era deja bolnav de plămâni.
Conştienţi de pericolul care-i paşte, şi-au pus problema salvării lor. Dar cum, în ce condiţii? … Venea noaptea, dacă vor sta aşa în picioare, dezbrăcaţi, vor răci, deci se vor îmbolnăvi şi datorită lipsei unui tratament medical eficace vor muri curând. De aceea au plănuit ca unul dintre ei să se aşeze pe betonul umed şi rece iar ceilalţi doi să se culce peste el. Fiecare dintre cei trei au vrut să se sacrifice. Dar cel care a biruit până la urmă a fost Mircea Vulcănescu.
El trebuia să fie sacrificatul, căci el a fost cel mai încăpăţânat. În conştiinţa lui a strigat cu mai multă tărie spiritul de jertfă proprie. Acesta a fost examenul suprem pe care l-a trecut Mircea Vulcănescu, creştinul și naţionalistul, în faţa istoriei Neamului Românesc, în momentele cele mai cutremurătoare, de încleştare şi luptă cu slugile lui Lucifer.
După terminarea pedepsei de trei zile, consecinţa fatală a și apărut. Mircea Vulcănescu a făcut o pneumonie care a constituit sorgintea sfârşitului său tragic, prea timpuriu, la numai 48 de ani. Manifestările extrem de violente ale bolii sale i-au obligat pe cei ce dirijau destinul acestor oameni năpăstuiţi de o soartă maşteră să-l interneze la infirmeria închisorii. Pentru moment situaţia părea că s-ar fi ameliorat, dar morbul nemilos al bolii mocnea în trupul său.
Trimis la închisoarea Aiud, îl vedeam în anii următori, când atmosfera se mai dezgheţase puţin şi ne scoseseră la muncă în fabrica de pe lângă închisoare, fosta proprietate a unui inginer pe nume Stoica, acum naţionalizată.
Îl vedeam, zic, dimpreună cu celelalte personalităţi marcante dintre care mai reţin pe Alexandru Marcu, titularul catedrei de limba şi cultura italiană a Universităţii din Bucureşti, traducător la lui Dante în limba română, profesorul Nasta, precum miniştri, generali etc., făcând munci de corvoadă în curtea fabricii, ei neavând dreptul de a lucra în fabrică, adevărata moară a măcinării energiilor şi sănătăţii noastre, unde lucram câte 12 ore în două schimburi, de zi şi de noapte, deci nu 6 sau 8 ore cum susţinuseră odată comuniştii, când nu erau la putere. Acum îşi schimbaseră optică…
După câtva timp Mircea Vulcănescu a făcut o recidivă. A fost iarăşi nevoie să fie internat. Era prin anul 1952, când, ca urmare a unei crize galopante am fost internat şi eu în spitalul închisorii Aiud, unde mai era spitalizat la acea oră şi scriitorul şi eseistul Villi Beneş. Într-o zi călduroasă a acelei veri i-am găsit pe amândoi stând la soare în curtea spitalului. Eram cu un coleg de suferinţă. Ne-am apropiat cu sfiiciune de dânşii. Personal ştiam ce reprezenta Mircea Vulcănescu pentru cultura şi spiritualitatea românească. Ne-au primit cu multă bunăvoinţă. Vorbea Villi Beneş, Mircea Vulcănescu intervenind rar, mai mult tăcea. Tăcerea lui era semnificativă, fie că medita la cele spuse de Beneş, fie că era copleşit de suferinţa lui.
După ce a terminat Beneş, care perora fără întrerupere, am prins a-l ruga, după respectivele prezentări şi recomandări, pe marele gânditor să ne vorbească ceva despre fenomenologism. Ştiam că avea slăbiciune pentru acest curent şi că atunci când era incitat pledoaria lui lua forme pasionante. Dar parcă de astă dată el nu mai era acel argint viu ale cărui idei gâlgâiau fără potolire în spiritul său. Se resimţea parcă o oarecare oboseală, o melancolie dacă vreţi, pe care nu şi le mărturisea, dar pe care trebuia să le citeşti pe chipul său şi să le înțelegi. În orice caz, cu capacitatea lui de ordonare, de sistematizare, a căutat să ne prezinte un fenomenologism cât mai aproape de factura lui filozofică. Au mai urmat discuţii, comentarii şi apoi ne-am despărțit. Deşi părea să se comporte cât mai prietenos, parcă ceva îl rodea şi trebuia să citeşti aceasta, că trebuie să fie ocrotit. Am plecat cu regrete pentru că în apropierea lui te simţeai ca în preajma unui izvor de apă vie.
N-a trecut mult de la acest adevărat eveniment pentru mine şi cu Mircea Vulcănescu s-a comis o nouă şi mare nedreptate. Este scos din spital şi trimis în secție. Spre deosebire de Celular, secțiile aveau camere în care erau înghesuiţi pe paturi de fier suprapuse între 16 şi 18 deţinuţi. Aici nu era linişte, posibilitate de a asigura igiena camerei, nici cea corporală şi cu atât mai puţin de a urma un tratament adecvat bolii lui, ca să nu mai vorbim de alimentaţia redusă din punct de vedere caloric şi proteic. Toate acestea au făcut ca boala lui să ia un curs agravant.
Ce se întâmplase oare, ce manevră a mai fost pusă la cale care a făcut posibilă scoaterea lui din spital, de care avea aşa de multă nevoie? În acest spital lucrau mai mulţi medici renumiți, foşti profesori universitari, doctori foarte iscusiţi şi cu multă bunăvoinţă faţă de bolnavi.
Soarta lui Mircea Vulcănescu parcă a fost hotărâtă să depindă de capriciile unor oameni neînţelegători în a aprecia valoarea unui om, începând cu cei care au decis condamnarea lui şi terminând cu cel ce i-a hotărât sfârşitul atât de tragic.
lată cum s-au derulat evenimentele. Se vântura în spital că era nevoie de un pat liber în care să fie internat un nou bolnav, deci cineva dintre cei internaţi în acest spital trebuia externat. Erau în discuţie numele lui Mircea Vulcănescu şi acela al lui Fermo, fost redactor la ziarele „Dimineața” şi „Adevărul” (cele de dinainte de ultimul război mondial). Fermo era un om bătrân, trecut de 80 de ani. Mircea Vulcănescu era susţinut de toţi medicii spitalului (şi nu erau puţini la acea oră), pentru mai multe motive: boală gravă, vârstă, personalitate. Fermo nu era susţinut decât de un singur medic, pe nume Iriminoiu, care întotdeauna făcea opinie separată faţa de ceilalţi colegi de breaslă. Un singur motiv ar fi avut Iriminoiu să-l susţină pe Fermo, că era om.
Dar celelalte opţiuni erau în defavoarea lui. Şi cum mai întotdeauna răul, chiar dacă pentru scurt timp, învinge, şi în cazul de faţă poziţia doctorului Iriminoiu a învins şi odată cu ea a învins în ultimul rând răul, rău care s-a repercutat şi asupra culturii şi spiritualităţii româneşti, poate privind lucrurile din punct de vedere istoric, metafizic poate nu.
Mircea Vulcănescu, scos din spital, dus la secţie, unde lipsit fiind de un tratament eficace, observaţie medicală permanentă, precum şi de hrană necesară unui bolnav de plămâni, în câteva luni, la 22 noiembrie 1952, a decedat. […]
Portretul doctorului Iriminoiu ne duce cu judecata la a-l considera ca autor moral al morţii lui Mircea Vulcănescu, omul de geniu, care asemenea mentorului său Nae Ionescu, era pe punctul de a spune cuvântul ultim în problemele majore ale culturii şi spiritualității româneşti, ca şi ultimele concluzii trase dintr-o experiență interioară fertilă şi profundă. Dar acest neam, se pare, că doreşte mereu jertfe, dar jertfe din rândul celor mai buni dintre noi, celor mai ageri la spirit dintre toţi, celor mai luminaţi.
Amintirea lui Mircea Vulcănescu va rămâne neştearsă în inimile celor ce l-au cunoscut şi, asemenea unui munte, cu cât ne-am îndepărtat mai mult de el, în timp, măreţia lui a devenit şi mai impresionantă.
Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: „Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală.
(George Popescu Glogoveanu – Sub sabia cavalerilor apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 37-43)
Bunătatea lui Mircea Vulcănescu
Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui [autorul se adresează fiicelor luiMircea Vulcănescu n.n.]. Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută.[…]
Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaș1, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna.
Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţinutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!
Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine şi de folos.
(Ștefan J. Fay – Sokrateion – mărturie pentru un om, pag. 147-148)
1. Această mărturie circulă și sub altă variantă, cu mici variații, în care cel ajutat poartă numele ”Frățescu”. Oricum ar fi, esența mărturiei rămâne aceeași.
Mircea Vulcănescu – ”omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească”
Într-o zi după-masă, între cei cu pachete [de alimente n.n] a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul:
– Care Vulcănescu? Răspunsul:
– Criminalul!
După ce și-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet și-mi spuse:
– Ai auzit cum m-a strigat? ”Criminalul”.
Omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă: ”criminal de război”. În ce situație ingrată ne găseam amândoi și mai toți deținuții politici de la Aiud și din alte locuri din țară. (…)
***
Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, acest om excepțional și întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitățile lui de inimă întreceau marile lui calități intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus așa:
„Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărțit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuți ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereți dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studentți mei i-am învățat să fie cinstiți si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viață am fost cinstit. Cum aș putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niște constrângeri atât de grele, cu foamea și cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză.
Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem și-ți pot spune aceste lucruri.”
După aceasta ne-am despărțit. La despărtire eram emoționat și cu lacrimi. Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu după aceea. El și cu profesorul universitar Nicolae Mărgineanu țineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferințe științifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci acestea erau interzise. Directorul temniței era un turc, Maromet, om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu ținând astfel de conferințe.
Maromet i-a luat pe toți din cameră, i-a dezbrăcat și i-a dus în niște camere foarte reci. Acolo au început să înghețe. Un student n-a mai putut sta în picioare și s-a lăsat jos, pe ciment, pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:
– Nu! Nu trebuie să mori, ești tânăr. Şi s-a întins el pe ciment și l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet i-a deschis și i-a dus să se îmbrace.
Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. După câte știu, Mircea Vulcănescu pe când murea își termina pedeapsa sau mai avea doar un an. Deci, când zorii libertății se iveau, atunci Mircea Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului pe pieptul său – lucru ce a dus apoi la boala și moartea sa. Mă întreb câți din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.
Ştirea morții lui m-a impresionat. A fost mare în viață; a fost și mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.
Experiența de temniță l-a îmbogățit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu știu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era un filosof creștin. El mi-a atras atenția asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli conștiința” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune și prin Sfintele Taine. Prin golirea minții de cuvintele, gândurile și imaginile necurate și umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos și al Maicii Domnului. Vor trebui căutați cei mai tineri ce erau cu Mircea Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vieții lui spre a afla dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales și filosofului Mircea Vulcănescu.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)
Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
(Nicolae Crăcea – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)
Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu
În rezerva infirmierei din penitenciarul Aiud în care am stat câteva zile, am găsit o companie agreabilă. Generalul Iosif Iacobici, un optimist incurabil, îi mărturisea bunului său prieten şi coleg de suferinţă, generalul Gheorghe Dobre, fost ministru, într-o clipă de euforie:
– Dragul meu, am veşti foarte bune de afară. De Crăciun vom mânca sarmale acasă.
Era starea de euforie cu care se îmbătau adesea cei mai în vârstă din temniţă când se întâmpla să se mai strecoare câte o ştire necontrolată sau vreun zvon încurajator. Generalul îşi făurise, ca mulţi alţii, atâtea vise după alegerea ca preşedinte al S.U.A. a generalului Eisenhower. Două luni mai târziu, de Crăciun, bătrânul general şi-a dat sfârşitul. În schimb Mircea Vulcănescu, bântuit de-o tristeţe deprimantă, îşi aştepta deznodământul. Stând alături de profesorul dr. Petre Topa şi de mine pe o bancă în curtea infirmeriei, ne-a mărturisit:
– Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.
– Dragă Mircea, îi grăi profesorul şi medicul lui curant, cu vocea sa caldă, mângâietoare. Nu trebuie să te laşi pradă deznădejdei. Febra şi starea de slăbiciune sunt trecătoare. Îţi trebuie hrană suplimentară, este un imperativ pentru noi toţi care te iubim. Chiar dacă ceea ce ni se oferă reprezintă un genocid bine organizat pentru suprimarea noastră, vom găsi o posibilitate de ieşire din acest impas. Noi nu trebuie să le dăm satisfacţia plecării către alte meleaguri. Nu trebuie să disperi, vom căuta să te refacem. Dar cea mai bună hrană este voinţa şi încrederea în tine.
– Mulţumesc, profesore, pentru grija ce mi-o porţi. Ai făcut tot ce-a fost posibil, toate sunt zadarnice acum. Vrei să-mi dai o rază de speranţă, dar nu vrei să vezi că nu mai am nici o şansă. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite.
– Sunt suferinţele întregului neam, dragă Mircea, replică dr. Topa. Nu este prima oară când trebuie să le suportăm. Tributul cerut depăşeşte puterile noastre omeneşti. În ciuda atâtor vitregii, neamul n-a pierit. Dumnezeu nu ne va părăsi, ai încredere în El.
Impresionat de presentimentul morţii înrădăcinat în sufletul unui om de înaltă cultură, m-am despărţit cu o strângere de inimă de el, alături de profesorul Topa. Avusesem în faţa mea un om sfârşit, conştient că se va stinge. Nu mai avea nici un licăr de speranţă. Pe obrajii lui supţi şi cadaverici am zărit câteva broboane de sudoare datorită febrei care nu ceda. Profesorul îmi mărturisi în rezerva mea adevărul crud că deznodământul urma să se petreacă în două-trei zile.
– Dragul meu, îmi mărturisi el, aici suntem toţi sortiţi pieirii, cu singura deosebire că plecăm pe rând, nu toţi odată. Suntem nişte cobai nefericiţi supuşi la cele mai ticăloase experienţe. Aici se petrec cele mai odioase nelegiuiri. Fără să protestăm direct, spre a nu fi suprimaţi, noi, medicii deţinuţi, încercăm prin mijloacele prea modeste ce ni se pun la dispoziţie, simple paleative, să încetinim acest proces necruţător de exterminare, bine studiat. Cel mai tipic exemplu este Mircea. Ne va părăsi curând. Ca fost ministru nu avea nici o şansă de supravieţuire. Acelaşi destin mă paşte şi pe mine, pe noi toţi. La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup. Este de necrezut. (…)
Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri. Când mi-a relatat ştirea, dr. Petre Topa, mărturisindu-mi cu lacrimi în ochi pierderea bunului său prieten, mi-a spus:
– Aşa vom pleca toţi din infern?
Şapte ani mai târziu dr. Topa a fost expediat din închisoarea Piteşti la spitalul de la Văcăreşti. Era chiar în luna în care îi expirau cei zece ani de condamnare. A murit în închisoare.
(Ion Constantinescu Mărăcineanu – Revista Memoria nr. 43)
Despre detinutii politici ai Romaniei din anii celui de-al doilea razboi mondiali si pana in 1964 cand acestia au fost coborati depe crucile ridicate de jidanii navalitori,de catre patriotii romani in frunte cu Ghe,Ghe.Dej,patrioti care au reusit,vremelnic din pacate,sa reduca chinurile neamului romanesc provocate de cominternistii cazari,deci despre acesti martiri ai credintei in Dumneezeu si a credintei nelimitate in Patria lor,se poate scrie o alta Biblie a anilor cumpliti de dezvoltare,la intuneric,a unui val nimicitor impotriva Romaniei dar si impotriva popoarelor lumii.Fiecare detinut politic din Romania poate fi considerat un Iisus Cristos rastignit si chinuit si ucis de catre cumplita ideologie talmudica indreptata impotriva a tot ce nu reprezinta cazar falsificat in israelit,care numai in Romania adunatura acestora cer sa fie numita o adunatura de evrei,carora romanii si celelelate natiuni din lume le zic jidani.