Sfintele Paști ne-au venit cu ploaie noaptea și cu senin ziua, adecă tocmai cum le venea mai bine la-ndemînă oamenilor. Ce-o fi socotit Dumnezeu sfîntul, în neadîncita sa înțelepciune, după iarna grea și seceta lungă, nu putem pătrunde cu mintea noastră; destul numai că nopțile mai cu seamă au căzut ploi binefăcătoare, atît de repede sorbite de pămîntul însetat încît a doua zi și celor ce aveau chef de sărbătoare și bucurie de joc nu le părea rău, căci pămîntul era tot uscat.
Daca razimul nostru ar fi industria, ne-ar păsa și nu prea de vreme bună ori rea, căci țări depărtate ne-ar trimite grîul lor în schimbul mărfurilor noastre. Pentru noi însă – avizați, putem zice, aproape esclusiv la producțiunea agricolă – nourii cerului, vînturile și preste tot schimbările din aerul atmosferic au o însemnătate cu mult mai mare decît pentru alte popoare. Dacă n-o ploua – ferească Dumnezeu – de unde hrănim breasla patrioților reversibili și prăvăliile de principii? S-ar usca Pătărlăgenii și Costineștii, spre paguba mare a patriotismului, pe cînd – dacă plouă – cîtă schimbare!
Grîul leagă floarea-n spic, iar patrioții dezleagă limbile spre a numi reacțiunea trădătoare și înțeleasă cu străinii, iar reacțiunea, învechită în zilele rele precum se știe, privește zîmbind semănăturile și ascultă zîmbind acuzările patrioților, zicîndu-și cu gîndul: „A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, și dac-ar crește mintea pe toate cărările, ar paște-o și… liberalii; dar așa mai lasă-i să și vorbească, că doar n-au intrat zilele-n sac și s-o alege el într-un tîrziu grîul din neghină”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL, V, nr. 92, 25 aprilie 1880, p.1 Editorial, București, 24 aprilie/6 mai 1880
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
Învierea
de Mihai Eminescu
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
via ActiveNews
Mi se pare ca in versurile lui Eminescu este un adevar destul de mare. Se vede de ce este cel mai mare scriitor roman al timpuriilor.