Când, în vara anului 1954, am fost mutat de la parter la etajul Zărcii, în celula în care își petrecea zilele și nopțile două figuri ilustre ale culturii române, poetul Radu Gyr și marele istoric și scriitorul Constantin Gane, mi-a revenit în fața ochilor minunata operă a acestui sfătos moldovean, Trecute vieți de doamne și domnițe, care a încântat atâtea și atâtea generații, carte care îl reprezintă și îl definește ca personalitate, vocație și preocupări. Poate nici o altă carte nu s-a confundat într-atât cu autorul ei ca aceasta.
Deși trecut la vremea aceea de 65 de ani, vigoarea înnăscută îi dădea o mină de prospețime, de seninătate și de voie bună. Cât am fost împreună, nu l-am văzut niciodată furat de tristețe inerentă celor de dincolo de gratii, întotdeauna era dispus să răspundă oricui cu sinceră amabilitate. Nu-i plăcea să trândăvească prea mult pe rogojina ce ținea loc de pat, ci în picioare, lângă ușă, făcea mereu exerciții de înviorare și… de voie bună. Loc nu prea era, căci în celulă eram nu mai puțin de șapte persoane.
La București trăia în tovărășia unei mătuși care avea peste nouăzeci de ani, era oarbă și nu părăsea casa. Avea grijă de dânsa ca de un copil; la masă îi dădea să mănânce cu lingurița, o spăla și o ocrotea cu un devotament și un spirit de sacrificiu rar întâlnite.
Din cele povestite de el reieșea că își făcuse studiile superioare de istorie la Berlin foarte mulți ani, unde se afla atunci și marele arheolog Vasile Pârvan, contemporanul său, dar mort mult prea timpuriu, la 45 de ani, în 1927.
Reîntors în țară, este numit secretar al revistei Convorbiri literare, unde a desfășurat o prodigioasă și prestigioasă activitate literară alături de marii corifei ai Junimismului. În anii 1937-1938 scoate pe cont propriu revista cu rezonanțe spirituale noi ”Sânziana”, unde dă glas spiritualității românești, după cum arăta și titlul publicației.
În toamna anului 1940 a fost numit ambasadorul României în Grecia, țară plină de istorie, de artă și de literatură antică, climat propice preocupărilor sale, funcție onorată cu prisosință de acest rar și distins cărturar.
Modestia lui înnăscută nu-i dădea prilejul să se descopere nici cea mai mică umbră de ambiție sau trufie omenească ori cărturărească, implicit politică. Neprefăcuta viață interioară îi străbătea în același mod orizontul gândirii și chipul aureolat de o moralitate imaculată și, ca atare, demnă de urmat de toți.
Bătrânul istoric și scriitor se născuse la Botoșani în anul 1885, fiind arestat în 1950 la vârsta de 65 de ani și condamnat la 12 ani temniță grea. A murit la Aiud, la data de 12 aprilie 1962, într-o joi, în cel de al 77-lea an al vieții, cu puțin timp înainte de eliberare. Neamul românesc îi va fi veșnic recunoscător.
(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 98-99)
Constantin Gane – un bun român și patriot
Am fost mutat iarăși numai în doi, cu scriitorul Constantin Gane. Domnul Gane se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni mai scăpătați acum. Firul genealogiei familiei sale îl cunostea până la 1453, când a căzut Constantinopolul.Era mai în vârstă, din 1887, mi se pare. Jucase la Palatul regal cu fetele lui Ferdinand și ale Reginei Maria. Avea relații în lumea de sus.L-am găsit extrem de reumatic și nu putea merge să ducă tineta.
„„Băieții, – mi-a zis – mi-au pregătit plecarea în străinătate. Se fixase ziua, în 1948. Dar eu am amânat ca să văd ce fac cu biblioteca mea. Ei au plecat iar eu am rămas și rămas am fost. N-am mai putut pleca și am fost arestat.” Regreta acum.
Ajuns viguros la Aiud, a deschis noaptea fereastra și a dormit cu ea deschisă – lucru ce l-a dus la acest reumatism accentuat. Încolo, era vesel si plăcut. Nu se plângea. Suporta temnița cu bărbăție.
A scris 13 cărti dintre care două premiate de Academia Română: „Prin hârtoape și coclauri” și „Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. Știa multe. Călătorise mult și în Apus și în Constantinopol. Era un istoric literar, strângea documente.
Țara a străbătut-o în lung și-n lat. Audiențe la regina Maria și la regele Carol al II-lea. Masă cu regina Elena și cu regele Mihai sub Antonescu. Atâtea noutăți pentru mine. Mai multe mese cu prințesa Marta Bibescu.
Dar ceea ce trebuie să remarc în chip deosebit e această comunicare a domnului Gane: „„Am găsit pe un ceaslov vechi al unui boier următoarea însemnare: «Am fost la mănăstirea Neamțului și am văzut cerul pe pământ. Starețul Paisie (Velicicovski) era învăluit în lumină, cum a fost domnul nostru Iisus Hristos la Schimbarea la Față, strălucea ca soarele…»””
Cu domnul Gane am stat mai multe luni. Întâlnirea cu el a fost utilă pentru multele informații pe care mi le-a dat din lumea literară și din lumea politică. Ortodox și bun român, patriot, din călătoriile lui în străinătate s-a întors cu o evlavie și o simpatie deosebită pentru sfântul Anton de Padova. Conviețuirea cu dânsul a fost plăcută și rodnică.
Desi bătrân, rezista bine și dacă reumatismul lui, netratat bineînțeles, nu s-ar fi accentuat prea mult, buna lui stare de spirit și robustețea corpului lui l-ar fi dus să vadă eliberarea din 1964. Dar am aflat că a murit cu vreo doi-trei ani înaintea eliberărilor.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)
”Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă”
Încă din primele momente de când intrasem în izolare,1 imediat după ce gardianul se îndepărtase, încercasem să iau contact cu celulele vecine. Din dreapta, nici un semn de viaţă! Din stânga, am primit răspuns. Mi se răspundea la fiecare bătaie în perete, dar atâta tot. Vecinul meu nu încerca să vorbească cu căniţa la perete. Bănuind că nu cunoaşte sistemul, am început să-mi deplasez treptat ciocăniturile de-a lungul peretelui, ca să-l fac să înţeleagă să vină la fereastră. Numai după multe stăruinţe, l-am auzit în sfârşit deschizând fereastra.
Încredinţîndu-mă mai întâi că gardianul era tot ocupat cu împărţirea mesei la celălalt capăt al coridorului, m-am grăbit şi eu să deschid fereastra şi dintr-o săritură m-am apucat de gratii, rămânând agăţat de ele. Măsurându-mi cu grijă vocea, ca să nu fie auzită până în curte, m-am adresat vecinului meu, începând prin a-i spune cine sunt, de unde vin şi în ce împrejurări am ajuns la etajul Zărcii.2
Mi-a răspuns cu o voce tremurândă, de om bătrân şi suferind. A început prin a se scuza că n-a putut da mai repede curs chemării mele. Era chinuit de dureri mari reumatice şi îi venea tare greu să se mişte şi mai cu seamă să se suie la fereastră. Când mi-a spus numele, am rămas înmărmurit: era scriitorul Constantin Gane! În vremea evadării, cât stătusem ascuns în casa Haritonilor, recitisem tocmai Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Dialogul pe care l-am avut cu el a durat atâta timp cât l-au ţinut puterile să stea agăţat la fereastră.
S-a bucurat de veştile pe care i le-am dat despre nepoţii lui, Ştefan şi Gheorghe Gane, pe care îi văzusem cu un an şi jumătate în urmă, la Bucureşti. Identificîndu-mă al cui fiu eram, mi-a spus:
– Nici nu se putea ca fiul lui Tilică, să nu fie în închisoare!
În acel moment, s-a auzit o altă voce, de la o altă fereastră:
– Bădie, mă bucur să-ţi aud glasul!
Intrusul era Radu Gyr! A urmat un schimb de urări de sărbători, după care conversaţia a încetat brusc. Se auzeau paşii gardianului pe coridor! Cu puţin înainte, Constantin Gane ne anunţase de altfel că nu-l mai ţin puterile să se menţină la gratii. Mă gândeam şi la efortul pe care trebuia să-l fi făcut Radu Gyr pentru a se căţăra la geam. Cu cîteva luni înainte, îl văzusem adus în spinare de Cărămidaru, la cabinetul medical.
Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane, limba lui aleasă cu accent moldovenesc, ca şi farmecul acelui glas firav şi puţin trist vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă. Altă ocazie n-am mai avut să-l aud pe C. Gane, dar în fiecare dimineaţă şi seară, cât am stat în izolare, l-am salutat cu câte un pumn în perete, primind şi eu acelaşi răspuns.
(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. 2)
1. Acțiunea are loc la închisoarea Aiud, în ajunul Crăciunului din anul 1954.
2. Motivul pentru care memorialistul a ajuns la izolare a fost din pricina protestării față de acuza de a fi vorbit prea tare în celulă.
Constantin Gane, un om fenomenal
Într-o zi, după o percheziție sumară, am fost mutat la o celulă împreună cu doi aromâni din comuna Tudor Vladimirescu (fostă Potur) din județul Constanța. (…) De la ei am aflat că în celula vecină se află profesorul universitar Manu, închis încă de pe vremea lui Antonescu.
În aceeași celulă cu el, se afla și scriitorul Constantin Gane, care îmi era cunoscut cu mult înainte de a intra în pușcărie, de când își publicase cele trei volume de ”Trecute vieți de doamne și domnițe”.
Prin publicarea acestor volume, a devenit unul din cei mai cunoscuți scriitori de literatură istorică din țara noastră; apreciat de marele public pentru migala cu care a cercetat hrisoavele și vechile documente, precum și pentru felul meșteșugit și interesant în care a prezentat figurile istorice, în stilul său de povestitor iscusit. În prima perioadă când am fost laAiud, 1952-1954, l-am văzut la Zarcă. Acum, de la începutul vecinătății noastre deținutul care ținea legătura cu noi, tot un tânăr macedoromân ne-a spus la cană că domnul Costică Gane este bolnav. Mare ne-a fost mâhnirea când, într-o noapte, corespondentul nostru din camera vecină, ne-a comunicat: ”A murit domnul Constantin Gane”. Era prin luna iunie-iulie 1962. Cei care, în decursul timpului, au stat în celulă cu el povesteau despre scriitorul Gane ca despre un om fenomenal. Era burduf de carte și, mai ales, istorie, nu numai istoria noastră, ci și a celorlalte popoare. Vorbea germana și franceza, se descurca în turcește și în limbile slave, cunoștea greaca veche. Spera să scape și să-și publice scrierile pe care le mai avea în manuscris. Am făcut o rugăciune pentru sufletul lui bun și mare.
(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, pag. 431-432)
Sfârșitul lui Constantin Gane
Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.
– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:
”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”
După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de trezeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…
(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 151)