Cine este Părintele Marcu? Un binecuvîntat monah care a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău din judeţul Prahova, ca unul din cei treisprezece copii ai familiei Dumitru. Părinţii săi se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele de Constantin, iar mai apoi, intrînd în viaţa monahală, după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani, a fost călugărit pe la 62 de ani ai vieţii sale sub numele de Monahul Marcu.
Întreaga sa viaţă a fost un şir neîncetat de suferinţe şi de nevoinţe, iar lucrurile scrise aici nu sînt decît prea puţine din cele ce şi-a dorit să pună pe hîrtie, chemîndu-mă pentru acest lucru cu puţin înainte de binecuvîntatul său sfîrşit. Şi nu ar fi dorit să facă lucrul acesta dacă nu ar fi ştiut folosul citirii Vieţilor Sfinţilor.
Iar pentru că mulţi l-au rugat să lase o mărturie scrisă a vieţii sale de nevoinţe, şi între ei m-am aflat şi eu, nevrednicul, s-a rugat ca Dumnezeu să-i descopere ceea ce are de făcut, şi răspunsul rugăciunilor sale se găseşte în această carte. Cu multă teamă scriu aceste rînduri, de vreme ce anii au trecut şi multe din cele pe care le trăisem, le văzusem ori le auzisem au pierit în negura uitării. Mai mult, cu teamă scriu, pentru că mult prea departe este viaţa adevărată a părintelui (despre viaţa lăuntrică îi este cu neputinţă gîndului a cugeta) de ceea ce voi reuşi să scriu. Dar am nădejde în rugăciunile sale, şi de aceea cu credinţă spun: Binecuvintează, părinte!
***
Despre tatăl său Părintele Marcu nu a apucat să-mi povestească nimic, pentru că nici eu nu l-am întrebat. Mi-a zis doar că a plecat pe front, în primul război mondial, şi a murit pe unul din cîmpurile de luptă ale acelor ani foarte grei, lăsînd-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii.
***
După cinci ani de şcoală, împlinindu‑se termenul de încheiere a ciclului primar, învăţătoarea l‑a întrebat ce îşi propune să facă mai departe. Iar el i‑a răspuns că vrea să fie croitor sau cizmar sau tîmplar. Nici nu se putea gîndi la a continua şcoala, sau a sta acasă, deoarece şi el era unul din cei 13 copii ai mamei sale, care se lupta pentru a le face fiecăruia un rost. Drept care a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Cîmpina şi Telega.
După cei trei ani de şcoală de croitorie, a plecat la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ.
În anul 1936 Corneliu Codreanu şi-a tipărit cartea sa, „Pentru legionari”. Citirea cărţii l-a determinat pe tînărul Constantin Dumitru să intre şi el în Mişcare. Nu după multă vreme şi-a făcut un cuib în care s-au strîns mai mulţi tineri şi cunoscuţi de ai săi, iar el s-a ocupat de educarea lor după cele scrise în „Cărticica şefului de cuib”, un mic manual al vieţii legionare scris după principii exclusiv creştine. Acesta a fost începutul unui drum plin de sacrificii şi suferinţe.
Iată ce ne-a povestit părintele: „Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămîni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mîini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încît cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzînd că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scîndură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mîini şi de picioare cu lanţuri, cu mîinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc cînd eram legat de mîini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut cîteva zile legat.”
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007)
„Pentru mine, acum cînd mă uit în urmă, văd că Harul lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine şi Dumnezeu m-a purtat cu mîna Lui permanent, peste tot, încă dinainte de a fi închis. Şi acum cînd mă uit în urmă văd că în clipele cînd mi-a fost cel mai greu Dumnezeu mi-a dat dovezi palpabile că este cu mine.”
Monahul Marcu Dumitru – fapte și cuvinte de învățătură
Acest mare nevoitor era de loc din comuna Hătcărău, judejul Prahova, și s-a născut dintr-o familie binecuvântată cu 11 copii, din botez fiind numit Constantin. Murindu-i tatăl în primul război mondial, mama şi-a crescut singură toţi copiii. Mai târziu, Constantin, renunțând la căsătorie, şi-a terminat şcoala și și-a închinat viața lui Hristos, slăvindu-L ziua şi noaptea.
Fiind foarte râvnitor pentru dreapta credință şi călăuzind mulți tineri pe calea mântuirii, îndreptându-i spre Hristos, a avut mult de suferit, fiind acuzat și aruncat în închisori, unde a pătimit mult.
Prin răbdarea sa şi milla Domnului a fost călăuzit la viața monahală şi a intrat în obştea Mănăstirii Slatina – Suceava, în anul 1951 fiind îmbrăcat rasofor în această mănăstire.
În anul 1968 se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria şi este tuns în monahisim în anul 1975, primind numele de ”Monahul Marcu”, găsindu-şi aici liniştea, în ascultare şi în neîncetată rugăciune.
În anul 1999, după 30 de ani de nevoință şi ascultare deplină, fericitul monah Marcu, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a dat sufletul cu pace în brațele Domnului, pe care L-a iubit şi L-a purtat toată viața în inima sa.
Fapte și cuvinte de învățătură
1. Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu spunea: ”A avut o viață de călugăriță. Dormea două ore pe noapte. După ce își adormea toți copiii, mergea și se ruga într-o cămăruță alăturată, în liniște. A doua zi se scula prima și pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.
2. Părintele Marcu a fost un om de mare noblețe sufletească. Pe când era în închisoare, gardienii îl numeau ”fachirul”, pentru că niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată însâ a izbucnit în plâns. ”Gata! L-am biruit pe fachirul!” au strigat bucuroși anchetatorii. Însă nu era nici pe departe așa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul.
3 Ne spunea Părintele Marcu: ”Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colț al celulei şi le ziceam celorlalți: ”Iertaţi-mă, eu am obligațille mele de călugăr” şi îmi făceam acolo ale mele”.
4. Odată l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?” Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credința lui învinge. Spun Sfinții Părinți că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâția ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: ”Şi tu poţi cădea dacă nu te ajută harul””.
5. Spunea odată Părintele Marcu: ”Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conștiința foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: ”Doamne, ajută-mă ca să mă îndreptez!” Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinții Părinți: ”Să facem un pas către Dumnezeu, şi El face doi către noi”. Abia aşteaptă să ne întoarcem. Şi vine şi ne ajută. Vine harul, să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe”.
6. lar zicea părintele: ”Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minții, ca să-nțelegem lucrurile. Și aici atingem problema ochiului sufletului, sau al minții. Cu mintea poți să înțelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă… Deci când se împreună simțirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată ființa ta. Deci, să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”.
7. Tot despre luminarea venită de la Dumnezeu, ne-a spus: ”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.
8. Zicea odată Părintele Marcu: „Avva Siluan Atonitul a fost un ales al lui Dumnezeu şi trebuia să spună anumite lucruri. Între altele şi faptul acesta: ”Fii cu mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Şi asta este în esență și pentru noi, să știi. Într-un fel sau altul am trăit şi eu starea asta. Că este mare lucru să o și trăiești”. lar fratele cu care vorbea, l-a întrebat: ”Dar noi suntem într-o altă situație, în alte împrejurări. Să creăm noi atmosfera aceasta de iad?” „Nu, a spus părintele. Rugându-te, Dumnezeu te înțelege şi ştie şi ce vei face. Dumnezeu știe despre fiecare din noi mai mult decât știm noi despre noi. Dumnezeu ştie din veşnicie ce va fi cu noi, şl de când ne-am născut ştie ce vom face cu voia noastră liberă. Dumnezeu ştie de acum încolo ce fac cu voia mea liberă. Şi în raport cu ce ştie că fac eu cu voia mea liberă, îmi dă şi un fel de ”viață” sau ”program de viață”.
Deci, eu nu știu ce va fi cu mine în viitor. Pot să greşesc. Dar dacă Dumnezeu ştie că eu voi lupta pe cât depinde de mine ca om împotriva celor ce ştiu că nu-s bune, vine harul Lui neapărat și mă ajută să le trec. Chiar dacă uneori te lasă… Câci m-a lăsat Dumnezeu în multe împrejurări în viață până în ultima instanță, când trebuia să mor. Dar în momentul acela, m-a salvat. O dată era sa mor din cauza gerului, altă dată din cauza foamei…”
9. Povestea Părintele Marcu că, pe când era la închisoare pentru exterminare, era odată într-o iarnă un ger foarte puternic. Şi erau acolo niște celule speciale, pentru pedeapsă. Era un turn de zid masiv, cu celulele acestea, înalte de 7-8 metri, jur-împrejurul turnului. Celulele aveau sus niște ferestre mici, cu zăbrele, fără geamuri, ca să fie şi curent, nu numai ger. Şi l-au dus acolo pe părintele. Când gardianul a deschis uşile masive de fier, care făceau un zgomot asurzitor, şi a văzut bezna completă dinăuntru și a simțit frigul acela care te îngheța, a tresărit şi a zis: ”Dar aici e ca-n iad!” Altui deținut, cât fusese în acel loc, îi degeraseră şi nasul, și obrajii şi urechile, din cauza gerului. Acolo l-au încuiat și pe Părintele Marcu. lar el – fiind şi călugăr – a început să facă închinăciuni şi metanii, apoi se mai mişca încoace și încolo, iar făcea închinăciuni și metanii… Şi a rezistat aşa trei zile și trei nopți.
A treia zi a căzut jos, nemaiputând să facă nici închinăciuni, nici rugăciuni, nimic, aproape nu mai știa de el. Părintele n-a ştiut cât a stat în această stare; dar când s-a trezit, se simțea odihnit, refăcut fizic, iar în jurul lui era o căldură ca de sobă.
10. Tot din închisoare, ne-a povestit şi următoarea întâmplare: ”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”.
Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Dornnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.
Un ucenic de chilie de-al părintelui spunea că, ori de câte ori îi aducea fasole să mânânce, sfinția sa se bucura, zicând: ”Ce-i la masă? Fasole? O, ce bine!”, amintindu-și de minunea care îi salvase de la moarte.
11. Alt ucenic l-a întrebat odată pe părintele cum fusese viaţa în închisoare. Părintele Marcu i-a arătat mai întâi capul său, pe care se vedeau multe semne și urme de lovituri. Apoi i-a spus: „Uite, vezi ce făceau ăștia? Mă luau de păr și mă izbeau cu capul de pereți. O dată, pe când cel ce mă ancheta mă izbea cât putea cu capul de perete, a strigat alt anchetator din camera vecină, neștiind ce face acesta cu mine: ”Ce faci acolo, măi? Cu ce dai în perete? Vrei să-l spargi?””. Şi după toate acestea părintele a rezistat încât se și mirau aceia cum de mai e sănătos, și a ieșit de acolo cu mintea limpede.
12. În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinții. După un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo care l-a consultat, i-a zis: ”Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.
13. Părintele Marcu a lucrat ca deținut şi la Bicaz, unde erau puşi în cele mai periculoase locuri: Multora le era frică şi să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj; aceasta de când avusese un vis, în care se făcea că stătea pe trompa unui elefant, care îl legăna uşor. lar unii dintre deținuți cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: ”Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este și Dumnezeu!”
14. Mulți dintre cei închişi in lagăr ziceau că trebuie să-i saboteze pe cei aflați la putere, să lucreze cât mai puțin etc. Părintele Marcu nu era de acord cu ei și le spunea: iertați-mă, vă rog, voi faceţi ce vreți, eu însă consider aceasta ca pe un canon pentru păcatele mele”.
15. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare. „Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?”
16. A zis Părintele Marcu unui ucenic: ”Ia spune, ştii care-i diferenţa între smerenie şi umilință?” ”Nu”, a zis ucenicul. ”Eu am aflat de la cineva din închisoare, că smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilința este conştiinţa păcătoșeniei”.
17. Într-un moment de taină, Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul persecuției pe când se afla în Munții Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.
18. După eliberarea din închisoare, părintele a mers la Mănăstirea Cernica. Odată, fiind cu albinele mănăstirii în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi-atunci a plâns, şi s-a rugat la Dumnezeu: ”Doamne, miluieşte-ne cu puțină ploaie, că mor albinele de foame!” Şi în aceeași zi a dat Dumnezeu ploaie, și toţi cei din jur au mulţumit Domnului. În anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toți cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, că ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!”
19. De la Mânâstirea Cernica, Părintele Marcu a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria, dându-i-se ascultarea tot la stupină. Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare.
Părintele Marcu i-a zis: ”Frate, aici eu am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez. Să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebulie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi totul facem din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi trebuie să știm că ne aflăm în fața lui Dumnezeu şi că totul facem pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în fața lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Așa trebuie să facem”.
20. În jurul anului 1980, fiind cu ascultarea la stupină, s-a urcat odată într-un copac după un roi de albine. Când s-a întins după roi, deodată a venit spre sfinția sa un vârtej stârnit de diavolul. Părintele s-a retras, apoi a încercat din nou, dar iarăși a venit vârtejul. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. Ultima dată acel vârtej puternic l-a aruncat din copac cu capul în jos. Părintele a căzut chiar în cap, şi din această cauză a ramas gârbov toată viața.
Dar deşi în urma acestei ispite diavoleşti se mișca greu, părintele era punctual la biserică, unde mergea zilnic, iarnă şi vară.
21. În timpul vieții, Părintele Marcu, oricât de târziu ar fi terminat ascultarea, își făcea apoi toată pravila rânduită. Mânca foarte puțin, iar vinul îl amesteca cu ceai.
22. Un frate i-a spus: ”Părinte, nu mă pot smeri și nu-mi pot tăia voia. Ce să fac?”. Părintele Marcu i-a zis: ”Ei, vrând, nevrând, tot trebuie să te smerești până la urmă!”
23. A zis odată Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: ”Când Dumnezeu te părăseşte și tu simți această părăsi-re din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poți s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ți se iartă cel nai mult păcatele”.
24. Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăclna acelor ispite.
25. Mulți frați și părinți veneau la Părintele Marcu cu necazurile lor, deşi părintele era un simplu călugăr. El le dădea sfaturi şi îi ajuta cu rugaciunea. Câteodată, când era vreo problemă mai deosebită, părintele le dădea sfat, dar punea pe respectivul frate să-şi întrebe şi duhovnicul (sau dacă nu se putea, atunci să întrebe alt duhovnic iscusit) dacă e de acord cu sfatul său sau nu. Iar dacă duhovnicul nu aproba ceea ce spusese Părintele Marcu, părintele imediat se smerea şi căuta să-l ajute altfel pe frate, fie şi numal cu rugăciunea.
26. Odată, l-a întrebat un ucenic: ”Părinte Marcu, de ce nu v-ați făcut preot?” Părintele a răspuns: ”Așa a fost voia lui Dumnezeu”.
27. Părintele Marcu a avut o minte foarte ordonată și limpede. La vârsta de 88 de ani, observa și corecta greşeli din cărțile pe care le citea (care erau greşeli de tipar, dar schimbau și sensul frazei).
Apoi părintele avea și o ordine desăvâșită în chilie. Fiecare lucru avea locul lui. Chiar și creionul; dacă ucenicul îl folosea și îl punea pe masă înapoi, dar nu la locul lui, părintele îl chema şi îi spunea să pună creionul la locul său.
28. Întotdeauna părintele era foarte atent la fiecare cuvânt al rugăciunil şi la înțelesuli lui. Odată l-a îndemnat pe un frate începător să spună zilnic ”Rugăciunea pentru mântuire”. Apoi a tălmăcit înțelesul fiecărui cuvânt în parte.
29. Ne spunea un ucenic că, puțin înainte de moartea părintelui, l-a găsit în chilia lui, cugetând la cuvintele: ”Toată dreptatea noastră este în fața lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate”. Și zicea bătrânul: îți dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată. Și nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”
30. Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat.
Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se fâcea câ era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă.
31. Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.
32. Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”.
33. Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.
Doamne, odihneşte cu sfinții pe adormitul robul Tău, monahul Marcu!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan – Patericul Românesc, Editura Episcopiei Romanului, 2001, pp. 763-769)
Văcarul de la mănăstire și călugărul din munți
Într-o zi m-am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul1, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul monahal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:
– Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!
Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.
– Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.
– Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat dar el se ţine scai de mănăstire.
– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?
Stareţul s-a uitat scrutător şi mi-a spus:
– Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gândeşte-te că răspund de locaşul acesta sfânt.
– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunteţi toţi bătrâni… Tinerii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evlavie. Vremurile s-au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul stareţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?
– Scris este că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.
– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii şi să se supună statului ateu.
– Păi, zice stareţul, asta e politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.
– Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos.
– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!
Şi ne-am despărţit într-o atmosferă spinoasă. Mai târziu, stareţul a ajuns episcop. Atunci l-am căutat pe „văcar” dar dispăruse fără urme.
Parcă îl văd şi acum… Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941-1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s-au pornit prigoanele în ţară, poate ştiind că-i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor.
Şi-a format un grup de oameni pe care-i strunea cu fermitate. Purtau pistoale dar nu aveau dreptul să le folosească decât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu alimente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această cauză. O mănăstire care i-a găzduit a fost desfiinţată, călugării întemniţaţi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.
Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare. A încercat să ia contact cu străinătatea, dar n-a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pierdută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securitatea română. Totuşi în munţi nu se temeau de ostaşi, ci de trădători.
Au trecut ani şi speranţele lor s-au spulberat. Într-o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n-au scăpat. Au fost prinşi şi torturaţi:
– Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.
Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce-l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L-au numit „Fachirul”. L-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sineşi, ursuz. În munţi citise Biblia de mai multe ori şi având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, ori ce ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură albă. Văzându-l, un pictor a fost cuprins de emoţie şi a spus:
– Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el.
Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filozof, ci se situa într-un plan superior ce le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste, generale şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.
Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…
S-au scurs câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet2. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte.
Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Călugărul mi-a răspuns cu răbdare la toate.
Mi-a spus că în tinerețe crezuse că pe Hristos Îl poate afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, dar acum înţelese că El este în lume, în fapte şi în „nebunia” credinţei deși fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. Este vremea marilor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i-a cuceritpe oameni dar i-a şi obosit şi acum oamenii revin înspre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea și toate câte se leagă de viață, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre războiul nevăzut al duhurilor și despre treptele Scărarului, deși acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Duhovnicii trebuie să aibe răspunsuri la toate problemele. Ei trebuie să-i facă pe oameni să înțeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut și imaterial este Adevărul și că fără El nu numai noi, ci însăși materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii, să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin modul pătimaș de a o privi, adică prin materialism, ne mutilăm sufletește, ne dezorientăm mintal și viața devine coșmar. Dumnezeu este atât de necesar, S-a făcut pe Sineși atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer și să-L mărturisim cu putere.
L-am ascultat cu uimire și bucurie.
– Părinte, l-am întrebat, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!…
– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, mi-a răspuns el, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul și mașina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim în noi, dacă nu ne îndumnezeim.
– Părinte, i-am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre Har, despre substanţa, emanarea şi lucrarea Lui dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.
– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele M.
– Dar cine este părintele M.? am întrebat eu nedumerit.
– Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie.
– Prieten?… Chilie?… Atunci, să mă duc să-l văd!
– E prea departe! Şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.
– Atunci, cum m-a văzut?
– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie… şi prin timp…
– Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?
– L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mănăstiri unde el era văcar.
– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi-l descrieţi?!…
– A fugit şi s-a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l-am primit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume dar este arcul cel mai încordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca duhovnic nu o pot face încă.
Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.
– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.
– Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le-a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi de aici, din schit.
– Dar îl ştiam bolnav!
– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt dar el e o dovadă că ea lucrează.
– Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.
– Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi-a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l-au vindecat, nu… ci Duhul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n-o iei greşit, nu credinţa l-a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumnezeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dumnezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul oamenilor şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim credinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Credinţa unită cu Dumnezeu e puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi, avem în noi, avem în viaţă şi avem în materie o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu şi dacă izbutim s-o atragem şi s-o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om şi-n lume. Aşa s-a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa-i spune duhul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pentru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.
Ascultându-l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.
– Nu te teme, mi-a spus călugărul, totul este normal, real, firesc. Nefiresc este să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.
Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi-a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciunea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără a-mi fi foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi-mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător, dar păstrând proporţiile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi Harul lui Dumnezeu.
De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dumnezeu era realitatea. Dacă eu putem încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta prietenul meu? Ferice de el!
Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi oferise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M-am dus să-mi iau rămas bun. Bătrânul mi-a zis:
– Să nu-l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta este darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta este modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este în miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!
Şi am plecat.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 341-348)
1. Este vorba de ieromonah Roman Stanciu, egumen al Mănăstirii Cernica între 1959-1973, iar mai tîrziu arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1973-1994).
2. Nimeni altul decât părintele Ilie Cleopa.
Figură senină, calmă și plină de căldură sufletească
Costică Dumitrescu1, fostul Ajutor al Șefului de județ Prahova, a sosit în această secție TBC.
În urma comportării sale, de adevărat martir, din timpul cercetărilor făcute la Ploiești, când n-a spus nici măcar cum îl cheamă, i s-a creat o atmosferă de mare respect și încredere.
După toate suferințele trăite în atâția amar de ani de pușcărie, l-am reîntâlnit aici, având aceeași figură senină, calmă și plină de căldură sufletească, pe care o cunoscusem la el cu 30 de ani înainte.
Întransigent în credința lui și scump la vorbă, trăia o viață duhovnicească plină de har, căci imediat după eliberare, s-a retras mai întâi la Mănăstirea Cernica și apoi la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, unde s-a călugărit și unde trăiește și azi, când scriu aceste rânduri, în Duhul Domnului, adus de spate, din cauza suferințelor.
(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, ediția a II-a, București, 2009, p. 292)
1. Numele de botez al părintelui Marcu a fost Constantin, de aici venind diminutivul Costică. Cât privește numele de familie, este ”Dumitru”, însă în literatura de detenție este evocat cu numele ”Dumitrescu”.
Părintele Marcu – un om de jertfă
Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2-3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta.
Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia.
A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete.
Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întîlnindu-ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întîlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.
Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Căpitanul despre neamuri. Intr-adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui.
Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă rîvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie îngerească. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Părintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat.
Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cît şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre.
L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărît pentru Hristos; era într-o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea.
M-a chemat printr-o scrisoare să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat.
Eu i-am spus: fii liniştit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane.
Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria.
Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i-am spus.
Ultima dată m-am întîlnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m-am ridicat în mijloc şi le-am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu în frunte -– m-am repezit la ei –- pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hristos şi virtuţile creştine. Aşa s-a terminat conferinţa şi m-am întîlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce.
Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Legionare, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.
(Pr. Arsenie Papacioc – Revista Scara, nr. 7 din 2001)
„Fachirul”
În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi.
Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”
Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.
„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.
Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit. Aceasta a fost în vremea primei arestări.”
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 27-32)
În Basarabia
„Când a fost luată Basarabia mă aflam arestat la Chişinău. Şi aici, la închisoare, am avut o mare binecuvintare, pentru că venea doamna Russo, care avea permanent legături cu detinutii legionari din închisoare. După perioada de carantină din sala mare (care avea cam 12 metri pe 12 metri) de la subsol, care era foarte umedă, ne-au trimis în turn, unde era mare curent.
Aşa ar fi trebuit să mă nenorocesc şi eu pe viaţă, impreună cu toti ceilalti, dar Dumnezeu ne-a purtat de grijă.
După întîmplarea cu Armand Călinescu au început să-i caute şi pe ceilalti cunoscuti din echipa prahovenilor şi după ancheta de la Ploieşti m-au trimis din nou la Bucureşti. Aici ne-au pregătit pentru proces, unde în cele din urmă ne-au condamnat. Am stat un timp la Jilava, iar de la Jilava ne-au trimis la Chişinău şi acolo am avut parte de tratamentul de mai sus. După ce am stat în turn ne-au coborât şi am stat la un loc cu toti legionarii din închisoare.
Doamna Russo, aflând de venirea ruşilor în clipa cedării Basarabiei, a venit la directorul închisorii (care îşi trimesese deja familia la Ploieşti şi se odihnea liniştit). Venind, i-a spus: „Ce faci, doinnule, îi ții aici să-i împuște pe toti?” Iar el a venit la noi şi s-a consultat cu noi. Am încărcat arhiva închisorii în 2-3 căruţe şi am plecat spre graniţă. Doamna Russo a rămas acolo, la Chişinău: aceasta a învățat de la Moţa – jertfa! Şi au luat-o şi pe ea, cu toți ceilalți, şi au dus-o în Siberia.
Pe drum ne întîlneam cu tot felul de lume. Dintre noi, vreo doi studenti la teologie şi Ovidiu Găină au intrat în vorbă cu nişte copii, care se vedea că terminaseră clasele primare. Iar unul dintre copii, prin gînd, ne-a zis:
„Şi acum, te rog, Fă-mi cel din urmă bine:
Pâmîntul țării Să-l săruți şi pentru mine!”
Pe noi asta ne-a umplut de lacrimi.
În căruţe nu aveam numai arhiva închisorii, ci şi alimente, haine, şi chiar şi armele de la închisoare. 0 parte din noi primiseră şi ei arme, ca să asigure bine paza convoiului, nefiind suficienti gardieni. Apropiindu-ne de Prut, au trecut pe lângă noi călare nişte ofiteri români care se întorceau în tară. Unul dintre ai noştri le-a spus: „De ce faceti lucrul ăsta? Băgați panică în soldati.”
Ofiţerii au trecut, dar, ca să se răzbune, la podul dinspre Huşi au dat de ştire că vin nişte comunişti, care au arme la ei. Am ajuns la pod. Cel care păzea podul ne-a luat pe toți, ne-a dus în faţa unui maldăr de pămînt şi atunci un alt ofiţer, civil, care ştia foarte bine ce se întîmplase la centrul Mişcării Legionare din Prahova, l-a rugat pe maior să oprească executia. Ofiţerul civil i-a întrebat pe deținutii care țineau armele cine sunt, de unde sunt şi ce fac. Și atunci l-a rugat pe maior să-i dea voie să vorbească cu detinuții înarmati. Şi eu am răspuns exact cine era şeful legionar al judeţului şi cine chestor. Văzînd că răspund exact, el, care ştia toate mişcările, i-a spus maiorului:
„Sunt legionari cu adevărat aşa cum zic ei, nu comunişti, şi au venit în ţară cu avutul şi arhiva închisorii, împreună cu directorul închisorii.” Aşa am scăpat de la moarte.
De aici am ajuns la Huşi, unde am stat la închisoare. Dar putînd să umblăm, să cumpărăm cele necesare, am luat legătura cu familia Codreanu, care ne-a ajutat cu tot ce aveau.
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 32-34)
Închisoarea Văcăreşti
De la Huşi ne-au trimis la Văcăreşti, de unde încă mai puteam ieşi să ne aprovizionăm cu cele necesare. Aşa am ajuns şi la Ploieşti, cînd l-au adus pe Lucian Caramlău şi pe Gheorghe Ştefănescu, pe care îi omorîseră la Bod’.
Fusesem primul care am făcut de gardă la biserica Sfinţilor Impărați Constantin şi Elena din Ploieşti, lîngă sicriele lui Lucian Caramlău şi Gheorghe Ştefănescu (care fuseseră omorîti la Bod) plîngînd tot timpul şi curgîndu-mi lacrimile şiroaie. Lucian Caramlău fusese şeful grupului nostru din Ploieşti şi l-au omoiît autoritătile socotind că mai eram și altii legati de grupul lui Miti Dumitrescu. I-au adus în Ploieşti ca sâ-i înmormîntăm şi am fost la înmormîntarea lor.
Apoi, în seara de 6 septembrie 1940, eram la Văcăreşti. Și din pricina schimbărilor politice (fugise regele Carol al II-lea), venind unii, voiau să ne trimită la carceră, iar ceilalți, ai noştri, voiau să ne dea drumul.
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, p. 35)
Aiud
A urmat un proces şi o condamnare la 10 ani de închisoare. A fost dus la Aiud, împreună cu ceilalti legionari condamnaţi. În acea vreme Aiudul era o închisoare obişnuită, în care celulele erau închise doar pe timpul nopţii. De la început detinutii s-au impărtit în trei grupuri.
Un prim grup a fost al celor care căutau cu orice preţ o solutie politică şi căutau să fie la curent cu tot ceea ce se întîmpla în ţară. Un al doilea grup, mai mic ca dimensiune, a fost al celor care se blazaseră şi erau dispuşi la compromisuri pentru a ieşi din închisoare. Iar al treilea, cel mai mic, a fost grupul „misticilor”, al celor care, asumîndu-şi prezenţa în acel loc, au înteles că pentru păcatele lor şi ale poporului pe care îl iubeau se află acolo şi că au datoria de a se căi, a se ruga şi a lucra faptele Evangheliei cât vor putea de mult. În acest din urmă grup, din care făceau parte mai multe nume ce au ajuns adevărate simboluri pentru martiriul închisorilor sub regimul comunism, cum ar fi Valeriu Gafencu, numit de multi „sfintul închisorilor”, Anghel Papacioc, călugărit după eliberare (in 1948) sub numele de Arsenie şi ajuns unul din cei mai mari duhovnici ai tării, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie din Bîrlad, duhovnicul lor, şi alti iubitori de Hristos, s-a numărat şi Constantin Dumitru, supranumit „fachirul”. De aici au fost scoşi de mai multe ori la diverse munci agricole, pentru a se autoîntretine, situatia lor fiind îngreunată de greutătile economice ale ţării (mai ales în anii de foamete 1946 şi 1947), care îşi cheltuia resursele în război.
Părintele a sărit peste primii ani de detentie, care, totuşi, nu au fost lipsiti de lucruri minunate. Ştim că era în celulă cu doctorul Uţă, un detinut apreciat atît de fratii de suferinţă, cât şi de conducerea închisoriil.
Pentru aceea, in urma interventiilor sale medicale în nişte situatii mai delicate, în semn de recunoştinţă, directorul inchisorii i-a trimis doctorului nişte icre, un aliment greu de găsit în acei ani. Constantin punea icrele pe pîine, ca să le împartă celor din celulă, când un alt detinut a intrat pe uşă să-l cheme pe doctor. Atunci Constantin a acoperit repede feliile de pâine cu icre cu un capac de cutie ce l-a avut la îndemînă. După ce a plecat noul venit împreună cu doctorul Uţă, unul din cei din celulă a sărit în picioare şi a strigat:
„Acesta e fariseism! Te ascunzi să creadă lumea că postim!”
Constantin nu a răspuns nimic, fiind şi foarte tăcut de felul său. Rămînînd numai ei doi, i-a zis, cu blândete şi cu întelepciune, dându-i o pildă de dreaptă măsură:
„Sandule, ce crezi că ar fi spus el tuturor dacă ne-ar fi văzut cu icrele pe masă? Că noi mîncăm icre la fiecare masă, în vreme ce ei fac foamea cu zeama de fiecare zi”.
Sărind peste anii 43-45, părintele a continuat: „Prima dată am fost la Galda, la vie. Anul al doilea am fost la Vioara (Unirea). Anul al treilea la Ciugudel, unde am lucrat la vie şi la drap. Eram în echipa care putea să lucreze orice la câmp. Au fost Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi încă o serie de tineri, foşti elevi şi studenți, care puteau să muncească la câmp, împreună cu câțiva mai vîrstnici care ştiau ce trebuie făcut. La Galda trebuia să secerăm grâu. Eu nu mai secerasem de mic copil, de când îmi tăiasem degetul mic. Aveam o mare bucurie să muncesc: mă îmbătam de muncă! și cum lucram cu pricepere, toti s-au oprit să se uite la mine.”
Au fost şi clipe grele pentru cei din Aiud, pentru că în ţară situatia era foarte tulbure, iar regimul lor incert. Deşi doctorul detinutilor, detinut legionar şi el, Uţă, era foarte apreciat de directorul închisorii, care i-a făcut cu vremea citeva favoruri, scotîndu-l pe ascuns din închisoare ca să-i mediteze copiii, totuși regimul de viaţă rămînea destul de aspru, iar ei trebuiau să se descurce cu ce aveau. În astfel de conditii s-a întîmplat ca tînârul Constantin, care era considerat de toti un om de fier, să leşine văzând durerile altora, precum insuși mi-a povestit:
„Am leșinat cînd m-au pus să tin o mînă infectată, ca să o opereze doctorul Uţă cu bisturiul, fără anestezie.”
Aiudul acelor ani a fost un spatiu foarte special. Conducerea închisorii căpătase atâta încredere în legionari, încît, trebuind să evacueze Aiudul şi să îi ducă la Alba Iulia, după 23 august 1944, i-a lăsat pe detinuti să meargă pe jos, singuri, neînsoțiți, de la o închisoare la alta. Iar mai mult decât toate, în Alba Iulia, venind armata rusă, care se remarcase prin jaful şi violurile care nu mai conteneau, şi conducerea închisorii şi gardienii şi-au adus în puşcărie nevestele şi fetele, ca să nu fie batjocorite de bravii soldati ai Armatei Roşii. Aceasta nu este deloc o exagerare: monumentul soldatului sovietic de la Berlin a fost denumit de nemti „Monumentul violatorului sovietic”. După toamna lui 1944, lucrurile s-au mai liniștit detinutii politici s-au întors la Aiud, şi au urmat încă câțiva ani de pace pentru toată lumea.
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 41-47)
În închisorile comuniste
Acestea au fost pînă la începutul lui 1948. Din acest an toate s-au schimbat. Legionarii din închisori au fost declarati drept cei mai mari duşmani ai statului comunist şi, in consecinţă, li s-a aplicat un regim foarte dur. Și nu numai lor, ci şi tuturor duşmanilor regimului bolşevic. Părintele a ţinut să-mi spună cum a mai trecut încă o dată prin moarte:
„După ce am fost arestat a doua oară (şi trecusem pe la Galda şi Ciugurdel), eram prin 1950-51 la Aiud. Aici primeam zilnic murături stricate şi mălai stricat, care rămâneau de la armată. Când s-au terminat şi acestea, ne dădeau zeamă de fasole şi slăbisem cu totii tare de tot. Eu însă mai mult.
De la un moment dat nu am mai putut să mă ridic din pat. Aflasem de la nişte medici cum se moare de foame: întâi se consumă grăsimile, apoi muşchii – rămâi piele şi os –, apoi se consumă celulele nobile, celulele nervoase din creier şi din inimă. Aceasta se petrecea cu mine: începeam să nu mai văd, nu mai puteam vorbi și gândi. Intr-o zi au venit băieţii mai tineri de la munci şi m-au întrebat cum mă mai simt. N-am putut să le răspund nimic. Doar plângeam. Mai tîrziu le-am spus că mă pregătesc să mor. A venit, a doua sau a treia zi, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului a făcut o mare minune: venise, nu se ştie cum şi de unde, un vagon de fasole. Acesta s-a terminat în câteva zile, la câți inşi eram acolo. Dar în acele zile am mâncat fascle, şi încă consistentă. Aşa mi-am revenit. Pe urmă a fost o anchetă privind vagonul. Nimeni nu a ştiut de unde a apărut, şi nici nu s-a aflat cine l-a trimis. Ceea ce m-a întărit atunci, în încercarea aceea grea, a fost un cuvînt al lui Nicu Mazăre, cu care eram în celulă: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale.”
Cu adevărat, anii aceia au fost foarte grei pentru detinutii politici. Cu siguranţă, nici situatia economică a țării nu era strălucită după foametea din anul 1947 şi din cel următor, care a făcut pe multi tărani (şi nu numai), mai ales din Moldova, să-şi lase case şi tot avutul şi să plece în alte părti ale ţării, unde se mai găsea câte ceva de mâncare. Se poate vorbi de un adevărat exod al acelor ani. Au fost cazuri în care unii şi-au dat ori chiar vândut copiii unor familii din Ardeal, unde dezastrul nu era aşa de mare.
În închisori viaţa deținutilor politici era cât se poate de grea. Se făcuseră sute de mii de arestări şi initial, după anchetele din anii 1948-1950, puşcăriile s-au organizat pe „clasele sociale” cărora aparțineau deținuții. Aiudul era pentru intelectuali, Piteştiul pentru studenți,Gherla pentru muncitori, Făgăraşul pentru cadrele militare, etc. Părintele Iustin mi-a vorbit de o grevă generală care a izbucnit în Aiud în 1950, începută oarecum violent, prin ruperea obloanelor de lemn de la geamuri (arestatii erau ținuți în întuneric zi şi noapte, cu excepția celor câteva minute de plimbare pe zi, urmată de mai multe zile de grevă a foamei. Chiar şi sfintia sa a tinut post negru două săptămâni şi mi-a spus că majoritatea au refuzat orice hrană şi apă vreme de cel putin una-două săptămâni.
Petre Ţuţea a postit 38 de zile, după care nu a mai putut să se opună alimentării forţate. Aceste întîmplări au fost urmate de schimbarea strategiei guvernului cu privire la detinuții politici, cărora li s-a oferit să muncească în minele din Maramureş, unde au primit hrană mult mai bună, chiar dacă regimul de muncă ce li s-a impus a fost foarte aspru.
Despre viaţa de zi cu zi a celor din închisorile primilor ani de comunism ştim cu siguranţă că de la Aiudul anilor 1944-47, unde Constantin a fost împreună cu „misticii”, plăcutul lui Hristos s-a dăruit pe sine rugăciunii neîncetate şi celorlalte fapte bune atît de iubite de monahi. După mărturia Părintelui Iustin, grupul „misticilor” de la Aiud a dat solutia de supravieţuire în acele grele conditii şi a schimbat închisorile în mănăstiri, pentru multele rugăciuni pe care toti detinutii le spuneau zi şi noapte, pentru Psalmii şi capitolele din Noul Testament care fuseseră învățate pe din afară şi pentru îndeletnicirile duhovnicești pe care le deprinseseră acolo. Și cât de grea le era viaţa şi Cine era Cel ce îi întârea, se întelege şi din vizita pe care unul din tartorii bolșevici ai acelor ani a făcut-o într-una din închisorile politice, unde a strigat, plin de uimire, văzindu-i pe detinutii uscati de foame:
„De ce nu mai muriti odată, bandiților? Ăia de afară sunt graşi şi frumoşi şi mor pe capete, iar voi trăiți, criminalilor!”
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 47-50)
La Cernica
Constantin a intrat în Mănăstirea Cernica îndată după eliberare, şi primit fiind de egumen, a fost rânduit la felurite ascultări. Avea 46 de ani.
„Cînd m-am eliberat, În 1956, prin Părintele Benedict Ghiuş mi s-a dat un bileţel către stareţul de la Cernica. Stareţul mi-a spus: „Mergeți la grajd”.
La Mănăstirea Cernica am fost la ascultare pe la vite, la porci, la oi, la seră, şi în primăvară m-au dat la vie şi la grădină. Și pentru că era foarte mare secetă, am văzut cum ceapa şi roşiile se uscaseră şi erau galbene, căzute la pâmint. Iar eu, care tocmai săpam la vie, am luat din firele acelea de ceapă şi de roşii şi le-am sădit prin vie, iar Dumnezeu, Care poartă de grijă la toate, a rânduit, pentru că lacul era aproape, să îşi revină, să înflorească şi să crească. Aşa că vara veneau la mine grădinarii să le dau roşii. Oare nu tot Dumnezeu a purtat de grijă aici? Cît am fost la vite, un an şi ceva, nu a murit nici o vită şi nici măcar nu s-a Îmbolnăvit.”
Nu spre lauda sa mi-a spus aceasta, chiar dacă ostenelile sale pentru a da viaţă legumelor ce se uscau au fost nu mici, ci pentru a mă face să înteleg cît de mare este binecuvintarea lui Dumnezeu peste cel ce se linişteşte.
În al doilea an fratele Constantin a fost întrebat dacă vrea să facă de pază la vie. Iar el a răspuns că vrea, dar are nevoie de două lucruri: un câine lup bine dresat şi o puşcă. Și totul a fost bine pâna cind au început strugurii să se pârguiască.
Într-o noapte, cam pe la miezul nopții, părintele, care stătea într-o colibă împreună cu câinele, l-a auzit pe acesta mârâind. Și atunci s-a trezit, şi-a luat puşca şi fiind câinele în lesă a mers în directia în care îl trăgea acesta. La o vreme s-au apropiat de un loc unde, prin întuneric, se zăreau cîteva mogâldete. Atunci a dat drumul la câine şi a început să alerge şi el printre spaliere în urma câinelui după tiganii veniti la furat, care fugeau de rupeau pămîntul .
Hotii fiind alungați, la cules au ieşit cu mult mai multe tone de struguri şi toti se mirau de izbînda părintelui. Și a mai fost ceva la Cernica. L-am întrebat într-o zi: „Părinte, cum să fac să-mi pot uni mintea cu inima?” „Nu ai să poti face asta până n-ai să pui pază inimii cum am pus eu pază la via Cernicăi”. Ce se întîmplase? A fost rânduit paznic. Dar se ştie că Mănăstirile Cernica şi Pasărea sunt aşezate lângă nişte sate de tigani, care erau certati cu respectarea avutului altuia. Din pricina furtului pe care aceştia îl făceau an de an, călugării nu reuşeau să adune prea mulţi struguri pe care să-i pună în teasc.
„Vara, cu toată seceta aceea (căci se uscase pămintul de se făcuse tot bolovani) munca la vie era pentru mine – Dumnezeu să mă ierte – un fel de joacă, atît de mult îmi plăcea. În acea vară, noaptea inspectam pe paznicii care erau puşi la vie (pe lângă lucrătorii viei). Pentru ascultarea aceasta cerusem un câine lup bine dresat şi o puşcă cu sare. Într-o noapte întunecoasă şi ceţoasă am văzut nişte umbre şi i-am strigat pe paznici: „Măi fratilor, măi!” Și pentru că nu răspundeau, mă pregăteam să dau drumul la câinele lup pe care îl aveam. Iar ei, depărtîndu-se, au strigat:
„Nu da drumul la câine, că ti-l împuşcăm!”
În altă noapte, câinele, care dormea la picioarele mele, a simtit că a intrat cineva în vie şi a sărit, iar eu am fugit după el. Cel din vie a fugit atît de repede, sărind printre spaliere şi apoi sărind gardul înalt încât nu pricepeam cum a putut fugi aşa. Atunci am tras cu gloanţe de sare şi am ştiut că am nimerit în plin, pentru că am auzit bufnitura celui care sărise. Ceilalti l-au luat pe cel căzut şi au fugit cu el, aşa rănit. De atunci încolo, în toată vara aceea, nu s-a mai apropiat nimeni de via mănăstirii.
La Cernica a venit la vie, de mai multe ori, dimineata, staretul. Și văzând el că nu s-a furat nimic, a întrebat la un moment dat în trapeză: „Cum se poate, măi, că anul acesta nu s-a furat nimic, iar în ceilalti ani s-a furat atît de mult?”
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 53-56)
Din nou arestat
Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem ascultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.
Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau porumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porumbul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Ploiești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în procesul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi ceilalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.
Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte datele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anchetă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva desprePiteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.
Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, încît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Piteştiul şi cu celelalte închisori.
Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari legate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă întărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mijloc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dumnezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau două livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.
În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde intens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroasă. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta1. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verificat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Nichita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.2
Tot aici în anchetă eram împreună cu un seminarist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe focuri. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.
De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, într-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâtate de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.
Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încercări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în celula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.
De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam suporta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte primite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de rachiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.
M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre aerul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Prahova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Dunărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porumbel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)
1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deosebirii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimbarea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului văzut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)
2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra holdelor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)
Aiudul roşu
„După ce m-au condamnat ultima dată şi am luat 25 de ani, pentru că eram printre cei mai rezistenți, făceam puşcărie la Aiud. Eram la etajul 1 sau 2, pe T-ul mare, câte 8 în celulă; nu aveai voie să te rezemi. Aveai voie să stai nemişcat sau să te plimbi printre paturi. Şi cum mă aflam printre cei mai rezistenti, eram urmărit permanent şi în închisoare; voiau să mă prindă cu ceva. Şi pentru că eram răcit foarte tare (aveam temperatură, peste 40 de grade), m-au rezemat fratii de capul patului.
Aşa m-au luat să mă pedepsească, la Sectie”. Uingă uşa „Secțiilor”, erau două camere, în dreapta şi în stînga uşii din faţă, foarte înalte. Era ger foarte mare şi m-au pipăit şi m-au dezbrăcat de ce aveam mai gros pe mine. M-au băgat în celulă şi acolo militianul care m-a adus (era şi el cam bolnav), când a deschis uşa şi a ieşit din celulă, i-a făcut loc gardianului să intre, iar acesta, când a dat de un miros aşa de greu şi de un frig aşa de grozav, a zis: „Aici e chiar ca în iad!” Am rămas acolo, deşi nu aveam nici pat, nici scaun, ci doar o tinetă înghețată într-un colţ al celulei. Pînă sus nu erau decât un soi de jaluzele de lemn, ca să nu vedem nimic afară. Orice mişcare a uşii zornăia jaluzelele de la geam, din cauza curentului; făceau un zgomot mare. In lăuntru era atît de înghetat, încât nu puteai sta pe loc, iar eu, care deja eram frate de mănăstire, mă obişnuisem să fac metanii sau închinăciuni. Însă din cauza gerului abia cu mare greutate îmi făceam închinăciunile şi rugăciunile respective. Și apoi iar trebuia să umblu prin cameră, nici prea repede, nici prea încet – dacă era prea repede, înghețai din cauza curentului, iar dacă era prea încet din cauza frigului care te cuprindea. Dacă oboseam, stăteam pe tinetă sau făceam închinăciuni. Nu puteai dormi, pentru că nu ştiai dacă te vei mai trezi vreodată. Aşa am rezistat trei zile şi trei nopți.
Mâncarea era câte un turtoi, înghetat tun şi acela. La un moment dat nu am mai putut să rezist şi am căzut în nesimtire. Cît a fost, nu ştiu. M-am trezit din nesimtirea mea refăcut trupeşte printr-un somn odihnitor, şi în jurul meu o căldură ca de sobă. Aşa m-am ridicat de jos şi mi-am continuat nevoinţele. Dar văzând că persistă situatia mea de mai înainte, am simtit că mă epuizez din nou şi am zis cu glas tare: „Eu mor aici!” Atunci ne-au scos şi pe mine şi pe celălalt, pe care îl duseseră în camera cealaltă. După aceea am aflat că era fostul primar legionar al Ploieştiului şi că lui i-au degerat urechile şi bărbia şi obrajii.
L-am întîlnit pe Ţuţea în spitalul unei închisori, în aceeaşi cameră cu Părintele Ioan Negruțiu. Acest Părinte hrănea pe unul care nu se putea mişca deloc. In mod sigur avea rugăciunea mintii, că altfel nu ar fi putut avea atîta răbdare. Acel neputincios a început într-o bună zi să dea afară toată urina din el, aproape o găleată întreagă, şi era de nestăpînit. Se umpluse camera în care eram. Cineva1 a luat o mătură, un făraş, cârpe şi a sters tot de pe jos. Tutea spunea: „Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen!”
Altădată eram cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu Părintele Ioan de la Vladimireşti, despre care auziseră că avea Sfintele Taine la el. Şi pentru că mă spovedisem, mă pregăteam să mă împărtăşesc. Şi i-am cerut Părintelui Ioan să mă împărtășească. Iar el, după ce m-a pregătit, m-a împărtăşit.Tot acolo la Aiud era şi Vartolomeu (Valeriu) Anania, care avea reumatism la ultimele vertebre. S-a vindecat mai apoi stînd pe burtă, la soare. Eram într-o zi cu părintii Vartolomeu Anania şi cu Sandu Tudor. Vartolomeu Anania m-a trimis la părintele Daniil ca să îl conving să nu scrie el cartea pe care aveau de gind comuniştii să o publice2. Seara i-au luat bagajul, l-au luat şi pe Părintele Daniil, nu ştiam unde. După câteva zile m-au dus din nou pe celularul mare de la Aiud, pe coada T-ului, cam tot de unde fusesem luat. Într-o dimineață i-am auzit zicând pe cei care erau de planton: „A murit, mă!” Atunci am auzit alături o celulă deschizîndu-se şi cel de acolo fiind scos. „Nu e mort, mă, da’ nici nu mai respiră”. Era în comă. A murit peste două-trei zile, la spital. Prin frizeri am aflat că era Părintele Daniil. După acestea m-au dus din nou la Zarcă.
A trebuit să luptăm cu toate neputinţele noastre. Multi au vrut să se sinucidă, pentru că nu mai puteau suferi chinurile. Şi cel mai grav era că îți cerea să îi spui pe ceilalţi, să îi torni. Și te torturau atît de groaznic că nu puteai decît ori să mori, ori să cedezi.”
Chiar dacă nu mi-a spus despre cele petrecute acolo, ştiu sigur, de la cei care l-au cunoscut, că spre sfârşitul diabolicei „reeducări” de la Aiud doi stâlpi mai rămăseseră: Părintele Arsenie Papacioc şi Fachirul. Mărturisirea lor a fost unul din cele mai mari ajutoare duhovniceşti pe care le-au putut primi cei din Aiud.
(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 64-68)
1. Aici părintele vorbește despre sine.
2. Celor doi li se ceruse să alcătuiască un volum care să conţină în scris lepădările făcute înreeducarea de la Aiud.
Eliberarea – Monah la Sihăstria
La sfârşitul lunii iulie 1964, printre ultimii care au părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeducarea colonelului Crăciun au plecat mai devreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel lepădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişcare au fost tinuti până când închisorile politice au trebuit să fie lichidate.
De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăstria. „Venind la Sihăstria am simtit nişte stări duhovnicești deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Dogaru şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecuvîntare. La Părintele Paisie am găsit un bileţel în uşă: Sint bolnav, nu primesc pe nimeni”. Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am plecat cu binecuvmtarea sa. Am simtit că m-a însotit această binecuvintare cel puţin o lună şi jumătate.”
Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobândise în închisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a povestit, şi după cum am simtit şi eu încă din prima zi cind am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să înteleagă că dacă sunt locuri pe pământ mai aproape de cer decât alte locuri, Sihăstria este sigur unul dintre ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Ortodox, cu siguranţă aceasta se datoreşte şi rugăciunilor pustnicilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simti tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin. Mi-a zis, chiar, într-o zi, că l-a întrebat pe Părintele Cleopa de ce se simte atît de minunat după ce trece de Pârâul Alb iar Bătrânul i-a răspuns: Pentru că aceste locuri sânt sfinţite de pustnicii care au vieţuit aici şi cel cu inima curată nu poate să nu primească din duhul locului.
Dar, cu toate darurile primite în închisoare, nici şederea în mănăstire nu a rămas fără ispite. Într-o zi, vorbind despre darul curajului, al ne-fricii, mi-a zis:
„Şi când am venit în Sihăstria, am fost însotit permanent de această ne-frică, chiar când mă întîlneam cu şeful Securitătii din Neamţ. Ştiam bine când acesta venea în mănăstire, iar când mă duceam la chelărie, îl găseam acolo, în chelărie.”
Intoarcerea în mănăstire a fost începutul unei vieti pline de osteneli şi nevoinţe, neştiute de ceilalti ale celui ce îl ciştigase pe Hristos prin grele încercari in adîncurile temnitelor antihriste. Bucuria de a-i regăsi pe cei mai multi dintre aceia care fuseseră împreună-vietuitori cu el la Mănăstirea Slatina a fost mare, pentru că în acele vremuri obștea Părintelui Cleopa era asemenea unei minunate ferecături a icoanei Mântuitorului Hristos: plină de pietre scumpe, adică de călugări îmbunătățiți, prinse în aur şi argint, adică legati unul de altul prin fapte bune. Însă precum ştim că nu se poate faptă bună fără ispite, aşa şi încercările prin care a trecut fratele Constantin au fost foarte mari, de vreme ce vrăjmaşul diavol nu suporta pe plăcutul lui Dumnezeu. Nu s-a înfricoșat însă nici de supărările ce i le făceau unii frati, nici de ispitele pe care i le aduceau securiștii veniti la el, nici de luptele ce le avea în liniştea chiliei, ci a stăruit în lucrarea faptei bune.
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 68-70)
„Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”
Părintele Cleopa Ilie a primit blagoslovenie ca iarna şi în zilele cu vreme urîtă să se retragă şi să stea într-una din chiliile căsuţei de la Stupină. În ea îşi adusese o masă masivă de lemn şi cărţile duhovniceşti cele mai folositoare. Uşă în uşă locuia Părintele Marcu. Şi pentru că mult s-a bucurat bătrînul duhovnic de un aşa sfetnic şi ajutor fără de preţ, s-au apucat împreună de lucru la cărţi.
Aşa au putut fi dactilografiate şi apoi înmulţite cărţile Părintelui Cleopa: Predici pentru monahi, Predici la Duminici, Predici la Praznicele Împărăteşti şi la Sfinţi, Călăuză în credinţa ortodoxă, Despre vise şi vedenii, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, şi altele.
De această lucrare s-a folosit şi Părintele Marcu, de vreme ce a dorit să aşeze la un loc cîteva din lucrurile de mare folos ce i-au fost descoperite sau pe care le-a aflat. Astfel au fost Învăţăturile de spre Fericiri, despre Psalmul 50 şi Psalmul 142, Istorioarele duhovniceşti, şi cîteva compilaţii din Sfinţii Părinţi: Cuvînt pentru pocăinţă (Dulce sfătuire) şi Mărturisire generală, un mic tratat despre viaţa duhovnicească, adunat din Filocalie şi altele.
De prezenţa sa în obştea Sihăstriei s-au folosit toţi cei care l-au cunoscut, impunînd prin tăcere, smerenie şi dreptate.
În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea zece ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales).
Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas.
Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi.
Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa.
Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo zece zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!”
Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998:
„Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu «Doamne Iisuse» dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.”
Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”
Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin.
Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz.
În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte înlăcrimat ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică.
Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!…” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată.
Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte!”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor.
După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt.
Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”.
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 75-83)
Porţile veşniciei s-au deschis şi pentru părintele Marcu
În ziua de 28 februarie 1999 m-am dus dimineaţa la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea cînd se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfînta Liturghie, l-am văzut pe Ieromonahul Ciprian, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, că umblă la chivotul de pe Sfînta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine.
O bănuială m-a cuprins şi l-am aşteptat să iasă din altarul paraclisului, iar cînd l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dădea duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cît am putut de repede. Am găsit acolo şi pe alţi părinţi şi fraţi, şi am schimbat cîteva vorbe cu cuvioşia sa. Vorbea încet, rar, abia îl puteai auzi. Iar cînd a intrat şi Părintele Ciprian ca să-l spovedească şi apoi să-l împărtăşească, mi-a spus foarte rar: „Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrînul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut intra iarăşi în chilia sa. Se întîmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gînd amuţea. Am stat o clipă împreună cu Părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezînd că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi şi fraţi au plecat la biserică, m-am gîndit să mă duc şi eu, lăsîndu-l acolo doar pe ucenicul său.
Iar după Liturghie, pentru păcatele mele, deşi conştiinţa îmi spunea să urc sus, la chilie, înapoi, m-am dus totuşi la masă. Şi aşa s-a făcut că în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de azi al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie, care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cît am putut de repede, şi am ajuns repede la mica chilie. Abia cît am mai putut să-i sărut mîna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit un cuvînt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atît a fost. Părinte scump, iartă-mă că ţi-am greşit!
Am luat din sertar caietul negru în care însemnasem cele ce mi le-a zis, şi bine am făcut, căci de la stăreţie au trimis după acte, fraţii au venit să ia fiecare cîte ceva amintire de la bătrînul nevoitor al lui Hristos, şi dacă nu aş fi fost acolo, nici rîndurile acestea nu ar mai fi fost. Am luat mai tîrziu cele două cutii cu hîrtii şi cărţi ce erau lîngă masă şi le-am coborît în mănăstire pentru a le putea sorta.
Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atît de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani. Dar luîndu-l pe braţe şi întinzîndu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormîntare (cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune!, am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet. Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. În următoarele două zile am stat cît am putut la căpătîiul său (căci aşa era predania, de a se citi Psaltirea lîngă cel ce a murit şi aştepta să fie îngropat).
Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă cîţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormîntare în paraclisul de iarnă al Sihăstriei. Părintele Ioanichie a ţinut un cuvînt minunat (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am înregistrat şi nici nu am scris ceva mai apoi), pătruns fiind în adîncul fiinţei de faptul că cel din mijlocul nostru, căruia îi săvîrşeam Taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atîtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. Ba chiar şi Mitropolitul Daniel al Moldovei, aflînd de răposarea Părintelui, l-a trimis pe exarhul arhiepiscopiei, Arhimandritul Clement, să citească un scurt cuvînt elogios, de vreme ce şi mitropolitul îl cunoscuse pe Părinte în vremea cînd, mai tînăr fiind, urca la stupină să-l cerceteze pe Părintele Cleopa şi rămăsese impresionat de duhul bătrînului nevoitor.
L-am petrecut la groapă şi l-am aşezat în spatele cimitirului, undeva lîngă mormîntul stareţului de altă dată al Sihăstriei, Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte: să fie îngropat fără sicriu, doar în rasă.
Mai departe de rîndurile acestea, eu nu pot să vin decît cu mărturia rugăciunilor sale, în a căror putere am avut nădejde şi în vremea petrecerii sale pămînteşti, iar mai vîrtos acum văd cu ochii ajutorul lor, de cîte ori îl chem în ajutor. Cuvioase Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 83-87)
Va multumesc din suflet pentru acest articol din care am aflat despre viata fratelui bunicului meu. In familia noastra nu s-a vorbit aproape deloc despre el, banuiesc ca pentru a ne proteja de eventualele consecinte. Imi pare rau pentru asta, as fi avut ocazia sa-l cunosc macar dupa 1989. Dumnezeu sa-l odihneasca pe nenea Costica.