În Cimitirul Central din Bacău se găseşte mormântul tânărului cu suflet de crin Niţă Corneliu, tânăr băcăuan ucis în Vinerea Patimilor în demonica închisoare Piteşti despre care Soljeniţîn a afirmat că „Rusia nu s-a confruntat cu un asemenea fenomen”. Trupul acestui tânăr a fost adus la Bacău de la cimitirul din Piteşti de către verişoara lui, Jana Tabarcea, care a avut de suferit de pe urmele regimului din această cauză.
Acest tânăr de 23 de ani, frumos şi smerit, a fost chinuit în faţa camarazilor săi deţinuţi cu scopul de a le slăbi rezistenţa şi credinţa. Niţă Corneliu a răbdat chinuri mai presus de fire. A fost răstignit pe un perete cu mâinile legate la spate şi bătut crunt timp de mai multe ore, zdrobit bucată cu bucată de către Ţurcanu prin care se manifesta ura dezlănţuită a demonilor. La întrebările şi urletele călăului tânărul răspundea aproape şoptit „nu ştiu nimic”. Într-adevăr sfântul mucenic nu ştia nimic despre acel a trăda a lui Iuda spre care îl îmbia satana prin Ţurcanu, sufletul lui curat ştia doar să sufere smerit şi să-L urmeze pe Hristos, în afară de aceasta nu ştia altceva. Cu cât tânărul era mai tare, cu atât călăul se întărâta, făcându-se asemenea sfinţilor mucenici din vremurile de demult care erau chinuiţi de îndrăciţii „ighemoni”. Sfântul a răbdat cu aceeaşi dragoste şi credinţă pentru Hristos ca şi aceia. A răbdat zdrobirea trupului care i-a înfricoşat pe camarazii de suferinţă şi i-a întărit, „s-a făcut privelişte minunată îngerilor şi oamenilor”, zdrobind puterea celui rău şi s-a unit cu Hristos în Moarte şi în Înviere.
Sfinţii îngeri s-au bucurat, iar noi lăudăm puterea lui Dumnezeu care s-a vădit în sufletul acestui tânăr sfânt şi ne închinăm sfântului martir Niţă Corneliu care este aproape de noi. E mare bucurie pentru noi să-i cunoaştem mormântul! La mormântul lui sufletul poate cânta, se poate ruga, acolo e mereu lumină, chipul limpede şi hotărât al lui Corneliu de pe Sfânta Cruce devine pentru noi icoană. Îngenunchezi şi sufletul se despovărează, simţi cum sfântul te ascultă şi înţelegi că s-a jertfit şi pentru tine.
Trist este că aceşti sfinţi martiri sunt mereu umiliţi pentru că noi nu-i recunoaştem ca sfinţi. De Ziua Eroilor clopotele nu bat şi pentru ei în conştiinţa românilor, pentru ei nu se găsesc coroane de flori, nu primesc onoruri militare şi populare. Puţini sunt cei care se reculeg şi se roagă în faţa sfintei cruci de la acest mormânt simplu şi sfânt. În cer sfinţii martiri ai neamului se bucur împreună, pe pământ omul îi desparte.
Sfinte Niţă Corneliu, ne rugăm ţie să ne ierţi pentru indiferenţă, uitare şi necredinţă! De la mormântul sfântului pleci alt om, cu alte gânduri şi alte nădejdi. Pleci cu Hristos în inimă prin lume, cu acel sfânt, „nu ştiu nimic” pentru lumea apostată şi cu îndemnul Lui: „Nu vă temeţi, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.
(Prof. Ana Maria Cuţulab – Răstigniri ascunse, Vol. II, de Petru Baciu, pp. 277-279)
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani1. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Țurcanu. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.
Țurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
-Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Țurcanu:
– Au intrat pe secţie! N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot).
Era Iosif Kişinevschi (Iacob Roitman), de naţionalitate evreu. Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Boris Grunberg), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.
– Ei, cum e ? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:
Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
– Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâti! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm!
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi. Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori. Spaima celor torturaţi a atins cota maximă. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Țurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
-Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi Turcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă.
Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi, care priveam îngroziţi, ne-a zis:
– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.
Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit îndreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se
prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu:
– A murit.
-Dă-l în p… mă-sii ! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
– Aduceţi o pătură!
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe.
(Gheorghe Măruță – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)
A nu se uita si a se amintii mereu romanilor starea in care au fost adusi patriotii Romaniei din cauza nemiloaselor actiuni si criminalelor ganduri ale jidanilor din umbra