26 ianuarie 1939. Istoricul Vasile Christescu este împușcat de Siguranță, la București. Momentul, evocat de prietenul său Mircea Eliade în romanul “Noaptea de Sânziene”

Memorial întocmit de Florin Dobrescu

La data de 26 ianuarie 1939, era împușcat de agenții Siguranței Vasile Cristescu, doctor în Istorie, arheolog, profesor, asistent al savantului Vasile Pârvan.

Din păcate, despre această somitate a arheologiei românești interbelice, astăzi nu se mai vorbește deloc. Valoarea sa profesională fusese confirmată de însăși mentorul său, istoricul Vasile Pârvan, care îl alesese printre asistenții săi. Destinul său a fost tragic, viața fiindu-i secerată la doar 37 de ani, când nu apucase să fructifice pe deplin studiile și cercetările cărora li se dedicase cu pasiune. Apoi, timp de 50 de ani nu s-a mai vorbit despre el, deoarece fusese unul dintre cei mai importanți lideri ai Mișcării Legionare. Chiar și astăzi, este cu reticență pomenit în tagma istoricilor, pentru că – nu-i așa? – nu e deloc corect politic să se vorbească despre legionari… Dar poate tocmai acesta este unul din rosturile noastre, ale celor de la Fundația Ion Gavrilă Ogoranu: să bântuim liniștea acestei lumi încremenită în tabuurile corectitudinii politice, rememorând aceste personalitati asemenea unor strigoi ce nu vor să dispară din memoria colectivă.

Să ne amintim deci de Vasile Christescu.

Născut în 1902 la București, Vasile Christescu avea să absolve Facultatea de Istorie în 1926, când și-a luat și licența la Universitatea din București, unde în 1927 își va da și doctoratul, cu lucrarea “Viața economică a Daciei romane”, reeditate în anul 2004 de Editura Ars Docendi. Rezultatele sale remarcabile îl vor califica pentru o bursă de studii la Universitatea din Berlin (1927-1928) și Accademia di Romania, la Roma (1930-1931). În perioada 1924-1926 va fi asistent al profesorului Vasile Pârvan, la catedra de Istorie Antică de la Universitatea din București. În anii 1930 a fost professor de istorie la Liceul Gheorghe Șincai din Capitală. A participat la înființarea, în 1935, a organizației profesionale Colegiul Arheologic Român (C.A.R.). În 1937, Fundația Regele Ferdinand îi publica lucrarea “Istoria militară a Daciei Romane”, reeditată de Editura Academiei Române în 2010.

Membru al Mișcării Legionare, fusese înaintat la gradul de comandant legionar, fiind deosebit de apreciat de Corneliu Zelea Codreanu. Instaurarea dictaturii regelui Carol II, în 1938, îl adusese în obiectivul autorităților represive. Statutul său de om de știință i-ar fi permis să plece în Italia, sub pretextul studiului. Caracterul său dârz și credința nestrămutată în idealul politic ales precumpăniseră însă, determinându-l să nu aleagă calea eschivării din fața vicisitudinilor destinului. Rămăsese în țară, alături de camarazii săi.

Avea să fie arestat în primăvara anului 1938, odată cu alte mii de cadre legionare, dar la 18 iunie 1938, condiția fizică deosebită îl ajutase să evadeze ca în filme, împreună cu prințul Alexandru Cantacuzino, sărind din trenul în care erau transportați din lagărul de la Miercurea Ciuc spre închisoarea Jilava, pentru a participa la procesul conducerii Mișcării Legionare de la București. Se ascunseseră în Râșnov și apoi la Brașov, aflând că la proces fuseseră condamnați în contumacie la 9 ani detenție.

În septembrie 1938, Christescu va reveni clandestin în București, ascunzându-se la grădina familiei sale din cartierul Obor. Vasile Christescu va reorganiza Comandamentul Legionar de Prigoană, pe care îl va conduce în tandem cu profesorul Horia Sima, și el urmărit politic și refugiat din Banat la București. La ferma bătrânului Dinicu Christescu, va organiza o tipografie clandestină, unde se va tipări, la 20 noiembrie 1938, revista „Curierul Legionar”, publicație a Comandamentului Legionar din prigoană. Vestea asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1938, va cădea ca un trăznet asupra lui Christescu și camarazilor săi. Câteva zile mai târziu, la 3 decembrie, Poliția si Siguranța aveau să facă o descindere la locuința familiei Christescu, descoperind tipografia clandestină. Vasile Christescu se va ascunde în această perioadă în locuința unor protectori, pe strada Căpitan Aviator Teodor Iliescu nr. 15, aici fiind vizitat în secret de curierii clandestini care îi raportau și primeau ordine de la el. Din păcate, capturarea unuia dintre aceștia și mărturisirile făcute de el sub tortura Siguranței aveau să devoaleze ascunzătoarea.

La 26 ianuarie 1939, o grupă de agenți ai Poliției și Siguranței aveau să descindă în locuință. Vasile Christescu murea împușcat de o mulțime de gloanțe, trăgând la rândul său pentru a se apăra. În zilele următoare, ziarele aveau să anunțe împușcarea sa, Curentul lui Pamfil Șeicaru distingându-se prin excesul de servilism cu care publicase, pe prima pagină, fotografia trupului neînsuflețit al marelui istoric, brăzdat de șiroaiele de sânge produse de gloanțele care îi străpunseseră capul. Pe 2 ianuarie apucase să împlinească 37 de ani.

Abia în octombrie 1940, după alungarea lui Carol II, în urma cercetările penale desfășurate de autorități, avea să se afle că, după asasinarea sa, corpul îi fusese dus la Institutul Medico-Legal, iar apoi la Crematoriul „Cenuşa”, unde fusese incinerat în prezenţa comisarului circumscripţiei 23 şi a altor persoane, devenind urna nr. 4472. La 27 octombrie 1940, în cadrul unei ceremonii solemne, urna cu cenușa lui Vasile Christescu avea să fie înhumată în cimitirul martirilor legionari de la Schitul Sf Nicolae din Predeal, alături de alte victime ale represiunii carliste. Presa acelor zile menționa, ca un amănunt dureros, prezența la ceremonie, plângând, a fetiței lui Vasile Christescu.

Peste zeci de ani, în exil, Mircea Eliade care îi fusese statornic și apropiat prieten, avea să-l integreze pe Vasile Christescu în capodopera sa literară, romanul Noaptea de Sânziene, prin personajul Ioachim Teodorescu. Chiar și uciderea sa de către agenții Siguranței este evocată în roman, cu deosebirea că scena este plasată în stradă și nu în locuință.

Este de datoria noastră să nu îl uităm pe istoricul Vasile Christescu. Astăzi, în București, nici o stradă nu îi poartă numele și nici o placă nu amintește de existența sa. Un destin prea timpuriu secerat. Să-i privim chipul cu trăsături deschise, ferme, din care răzbăteau idealism și dârzenie, rostind o rugăciune pentru sufletul său.