17 noiembrie 1962. Este exterminat, la Aiud, părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor)

Născut în 1896 la București, Alexandru Teodorescu a fost un gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut sub pseudonimul literar Sandu Tudor, dar și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și părintele Daniil de la Rarău. S-a călugărit în 1948, fiindu-i duhovnic părintele Ilie Cleopa. Sandu Tudor avea să devină inițiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.

În 1942 este arestat de Siguranță împreună cu alți scriitori de stânga și trimis în lagărul Târgu-Jiu. În 1944 se întoarce acasă și își găsește familia rispită. În 1945 înființează la mânăstirea Antim un grup isihast numit „Rugul Aprins”. Studiul textelor patristice – percepute a fi „material dușmănos” – ca și critica membrilor grupului la adresa ateismului comunist, au generat represalii din partea regimului.

Iată mărturiile părintelui Ioan Iovan despre părintele Daniil de la Rarău:

Trimitea Partidul Comunist așa-ziși oameni de cultură să îl combată. Și, așa cum veneau ei la mănăstire, plecau schimbați! Discuțiile porneau social, politic și religios, și dogmatic, dar și național – și pe toți îi convertea. Pe toți! Nici unul nu s-a dus cum a venit. Ceea ce i-a enervat pe comuniști, și l-au arestat și l-au condamnat vreo douăzeci de ani, fără motiv penal. Și a făcut pușcărie, și la Aiud și-a sfârșit viața lui pământească și a ajuns în Ceruri – pentru că a fost cel mai persecutat dintre toți deținuții.

Era omul care n-a cedat absolut nimic în ceea ce privește credința. Comuniștii aveau tendința asta în închisori, mai ales la deținuții politici, să îi îndepărteze de Dumnezeu și de credință. Părintele Daniil nu a acceptat niciodată lucrul acesta, și a fost foarte dur în răspunsuri și peste tot, ceea ce i-a atras ura și dușmănia față de el. În fiecare zi scria de el că a luat bătaie. Și, când a venit Decretul pentru eliberarea deținuților politici, atunci l-au omorât. Așa a spus acolo comandantul: ”Daniil Tudor nu trebuie să scape, trebuie să-l omorâm!”. I-au scos dinții de viu din gură, l-au bătut până l-au lăsat jos la pământ – așa am auzit, că i-ar fi băgat un par în cap și, după aceea, Dumnezeu știe ce au făcut cu el… la groapa comună, sfinte moaște…” (Pr. Ioan Larion – Revista Familia Ortodoxă nr. 11(46)/2012, pp. 58-62)

„A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”.

Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.”

(Pr. Ioan Neagoe – Din temnițe spre sinaxare)