Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ putin cunoscut fată de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din Brasov si pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuti, unde a sustinut si un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.
Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci si si un om de actiune, stiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelasi timp stăpânul turmei dar si slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil si religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.
Era în acelasi timp un orator desăvârsit, tinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Stia exact ce să spună pentru a mângâia si întări inimile credinciosilor si, în acelasi timp, cum să spună, pentru ca toti să înteleagă învătătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.
În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de tară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanta si intransigenta episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromânesti, autoritătile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beius, continuând să slujească, să ctitorească si să spere.
Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord si crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape sase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renasterea vietii crestine. Dacă Basarabia si Bucovina fuseseră numai un an sub ocupatie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de actiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări si prin scris.
Sfârsitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar si machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârsit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane si atee chiar în propria tară nu-l poate lăsa indiferent.
Atunci, dintre toti el a ales calea unei opozitii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va multumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În actiunile sale el a respectat permanent canoanele si traditia bisericii. După cum se stie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vietii religioase. Dar desi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice si libertatea de a-si răspândi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reactioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta si opri abuzurile statului comunist fată de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preotii să nu mai fie arestati fără stirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuti. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure linistea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin fortă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenta sindicatului de la episcopie, calul troian al comunistilor în viata bisericii.
În ceea ce priveste predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicatiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace si alte aspecte pe care comunistii le-ar fi dorit promovate de preoti. În schimb el vorbea de măretia credintei crestine, de sperantă în mai bine, de valorile nationale.
Pentru Securitatea care nota constiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevolutionare. În ochii autoritătilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galati, s-au izbit de afirmatia categorică a lui Dej si Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.
Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici si le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus si odihneste în catedrale din Oradea.
După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.
Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950
“O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.
Părinti! Să aveti grijă de copii vostri, creste-tii în spiritul evangheliei, pentru că aveti răspundere în fata lui Dumnezeu, nu-i lăsati în cinematografe si pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forta si unde primeste o educatie antireligioasă. Aduce-tii în biserică, că aci primesc educatia care-i place lui Hristos. Păstrati sufletele lor de ideile străine de neamul nostru si vă ve-ti mântui si voi si neamul nostru.În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul si în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învătători, să nu uitati că veti răspunde si voi pentru tineretul nostru care a păsit pe calea rătăcirii.
Trimitem binecuvântarea ostasilor nostri care nu sunt lăsati în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitati si să vă rugati si să aveti curaj să urmati pildele marilor înaintasi ai nostri, a lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si alti mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viata voastră.
Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii tării si îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritui iubirii frătesti prin fapte si nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii tării asa cum iubeste tatăl pe fiul si reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.
Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit si suferă pentru că multi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.
Trimitem binecuvântarea celor întemnitati, celor în suferintă, celor care au pierdut sperantele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare si le spunem lor: „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare si veti cere.”
Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simtite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”
„După terminarea predicei, functionarii comprimati de la diferite institutii au comentat astfel predica lui Popovici: ”
Arhiva Consilului National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71
Notă, 9 februarie 1950
„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore si Ioan Gură de Aur.
Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenta patriarhului Iustinian si a tov. ministru Stanciu Stoian. La ora 10 am. însă, atât Patriarhul, cât si tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemati telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, asa că nu au mai participat le serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la “mica agapă” ce a urmat după serbare.
În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vietii celor trei mari ierarhi ortodocsi, Vasile, Grigore si Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre “îndrăzneala” crestină.
Subiectul a fost tratat cu “îndrăsneală” reusind să electrizeze într-adevăr pe preotii si studentii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile bisericii lui hristos, episcopul popovici a reusit cu usurintă să convingă un auditoriu reactionar, că în situatia de azi, preotimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai crestinismului..
A impresionat deosebit amintirea dialogului înversunat dintre Vasile si pretorul păgân Modestus. Miscat de vehementa si curajul cu care Sf. Vasile îsi apăra credinta crestină, guvernatorul Modestus a exclamat: “Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.” La care Sf. Vasile a răspuns: “pentru că desigur, încă nu ati întâlnind un adevărat episcop al lui Hristos.”
Episcopul Popovici si-a închinat cuvântarea cu rugăciunea: “ Să rugăm pe cei trei mari ierarhi, să binevoiască din cer pe toti sprijinitorii si apărătorii bisericii lui Hristos si să împrăstie pe dusmanii ei.”
Cei prezenti în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic a spus:
“A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală si curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.”
Iar Al. Tudor din comuna Podu Rece din Dâmbovita a afirmat:
“A vorbit ca un Hristos. Preotilor la venea să se ducă să-l îmbrătiseze. Cu astfel de vlădici, comunistii nu vor reusi să distrugă Biserica.”
Pr. Iustin Moisescu a afirmat:
“Popovici a vorbit de o mie de ori mai “tare” decât” Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei, n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred “chelului îi lipsea tichia de mărgăritar.”
Sursa: M. Stănescu
Valoare: serioasă
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol. 1,f. 52
Fragment din predica tinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Pastelui, aprilie 1950
„Iisus Hristos a fost înconjurat de dusmani recrutati din jurul său si de către autoritătile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldati înarmati, care în fata adevărului au căzut cu fata la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate si pentru credintă au fost schingiuiti, batjocoriti, au fost supusi persecutiilor si restrictiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâti.
După cum în trecut Biserica a iesit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toti dusmanii săi, tot asa biserica va îngropa pe toti acei care vor lupta împotriva ei…
Luptati pentru apărarea credintei lui Hristos. Luptati pentru apărarea bisericii lui. Nu vă temeti, nu fiti vânzători si trădători ai lui Iisus, iubiti-l pe Iisus. Cine îl iubeste pe Iisus suferă pentru el si nu se teme de nimic.”
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21
Fragment din predica tinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în fata a o mie de oameni, mai 1950
„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în el, acestor oameni nu le vor reusi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…
Oamenii uită de Dumnezeu si din nimica se ridică în posturi de răspundere si caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credinciosii trebuie să lupte cu dusmanul care este contra lui Dumnezeu.Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arsi de vii pe rug si omorâti în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare crestin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credintă.”
„La sfârsitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenti să lupte pe linia religiei contra dusmanului care nu vrea să stie de Dumnezeu si de suferintele Mântuitorului.” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130)
(George Enache – Revista Rost, nr. 5 din iulie 2003)
Exilul episcopului martir Nicolae Popovici la Mănăstirea Cheia
Puţini sunt cei care ştiu că marele episcop ortodox al Oradiei, Nicolae Popovici, a petrecut zece ani la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova, la hotarul cu Ardealul, pe vechiul drum care lega Muntenia de Transilvania, în mijlocul munţilor, la poalele Zăganului, într-un ţinut aproape pustiu şi rareori cercetat de cineva în perioada anilor 1950-1960. Slujitorii Bisericii cunosc prestigiul de care se bucura tânărul episcop al Oradiei (1936-1950), precum şi încercările prin care acesta a trecut odată cu instalarea în România a regimului ateu ostil Bisericii.
Ierarhia şi chiar Patriarhul au căutat să-l apere pe ierarhul care nu admitea nici un fel de compromis faţă de principiile sale. Neînduplecatul episcop n-a cedat. Atitudinea sa fermă faţă de vremelnicile stăpânii i-au creat numeroase probleme, cauzându-i, până la urmă, moartea la doar 57 de ani, în octombrie 1960.
„Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi“
La 5 octombrie 1950, într-o lungă convorbire de taină, petrecută în curtea interioară a Reşedinţei patriarhale din Bucureşti, Patriarhul Justinian ar fi încercat să-i propună câteva soluţii episcopului Nicolae pentru schimbarea atitudinii autorităţilor comuniste care cereau „capul lui Nicolae Popovici sau ruperea relaţiilor Statului cu Biserica“.
Până la urmă, episcopul a fost pensionat, fixându-i-se domiciliu la Mănăstirea Cheia.
Din cercetările unor tineri istorici aflăm că episcopului i s-a pus la dispoziţie o maşină a Patriarhiei şi, însoţit de ieromonahul Grigorie Băbuş, a văzut Cheia pentru prima dată. Întors la Bucureşti, i-ar fi spus Patriarhului că mănăstirea-i prea izolată şi preferă un lăcaş din Moldova. În cele din urmă, la sfârşitul lunii octombrie 1950, se instala la Cheia în casa care a aparţinut părintelui Grigorie Băbuş, fost stareţ al acestei mănăstiri pentru câteva luni în 1948. În starea aceasta învăţatul episcop şi-a amenajat o gospodărie proprie în care creştea o vacă, un purcel şi mai multe păsări pentru hrana de toate zilele. Muncea din greu, aducând lemne din pădure şi pregătindu-le din timp pentru sezonul rece. Mărturisea unui preot cunoscut că l-a prins odată noaptea în pădure şi o ceaţă mare nu-i permitea vizibilitatea măcar la câţiva metri. Însoţea două care cu lemne şi se temea de atacul unei haite de lupi care-şi făcea apariţia în zonă noapte de noapte şi oferea, după cum mărturisea episcopul, „concerte simfonice“. Cu felinarul în mână a scăpat teafăr, ajungând acasă „mort de oboseală şi lac de apă“.
În această perioadă a îndurat tot felul de privaţiuni, mai ales însingurarea şi permanenta urmărire din partea oamenilor securităţii. Aceştia au reuşit, se pare, să-l recruteze pe factorul poştal care aducea corespondenţa şi primea din partea episcopului epistolele proaspăt scrise pentru expediţie. În acest fel se ştia absolut tot, iar marele episcop se afla într-o grea încercare. Puţini cunoscuţi îi rămăseseră pe mai departe prieteni şi tot mai rar îl vizitau în casa de la Cheia. Unii dintre ei veneau civili, deghizaţi şi rămâneau de vorbă noaptea, temându-se de repercusiuni. Ochi vigilenţi erau puşi să afle cine sunt persoanele cu pricina şi puţini scăpau de teroarea puternicilor vremii. Informatorii securităţii încercau să se infiltreze peste tot, sub chipul unor săteni de rând ori a foştilor colaboratori.
În faţa acestor provocări, episcopul Nicolae Popovici mărturisea: „…Eu sunt foarte liniştit. Ţintele vieţii mele sunt precise. Drumurile sunt croite până la capăt. Abaterea de la ele nu există, cu nici un preţ. Un lucru e de mirare. Astăzi nu stau în calea nimănui, nu râvnesc situaţia nimănui, sunt retras în creieri de munţi şi-n sărăcie – şi totuşi nu încap de mine, se împiedică mereu de mine, se ocupă cu o perseverenţă vrednică de lucruri mai bune de persoana mea retrasă de pe arena vieţii publice, în anonimat. De ce? Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi duşmanii mei de moarte, pentru că le va fi imposibil să zdrobească ceea ce am clădit cu darul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu, în conştiinţele zecilor de mii de fraţi ai mei. Nu am făcut lucru omenesc, ci lucru dumnezeiesc şi cine va îndrăzni să se facă luptător cu Dumnezeu?“
În zilele calde era adeseori văzut cu o carte în mână, cu vaca la păscut în vecinătatea mănăstirii. Aşa l-a întâlnit un grup de nemţi foarte miraţi că un monah păstor de vite vorbeşte fluent germana şi cunoaşte atât de multe amănunte legate de patria şi cultura lor. Ei nu ştiau istoria dramatică a episcopului care studiase şi în ţara lor.
„Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“
În timpul celor zece ani vlădica Nicolae Popovici a călătorit de câteva ori la Bucureşti, la Biertan şi în Bărăgan (pentru a cumpăra cereale trebuincioase în gospodăria sa). A avut câteva întâlniri cu Patriarhul Justinian şi cu Episcopul-Vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu. Cel din urmă l-a vizitat şi la Cheia în anii surghiunului. La Bucureşti, episcopul Nicolae a fost oaspetele părintelui profesor Dumitru Stăniloae, fost coleg de studii la Atena. Marele teolog îl considera „cel mai apropiat prieten din lumea bisericească“.
Perioada exilului de la Cheia s-a aflat în permanenţă sub semnul unor presiuni foarte mari concertate asupra lui şi a unor oameni din apropiere. În anii respectivi, Mănăstirea Cheia a fost condusă de stareţii Gherasim Negulescu (1948-1950), Iezechiel Preda (1950-1951) şi Emilian Andrei (1951-1965). Iezechiel a fost schimbat la cererea expresă a episcopului adresată Patriarhului Justinian. Patriarhul a încercat de mai multe ori să-i ofere conducerea mănăstirii, dar episcopul a refuzat. Corespondenţa purtată cu un preot devotat dezvăluie faptul că episcopul Nicolae Popovici a fost invitat de mai multe ori să primească demnităţi eclesiale înalte, cum ar fi postul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în anul 1956 sau cel episcopal de Cluj, Vad şi Feleac, după trecerea la cele veşnice a binefăcătorului său, mitropolitul Nicolae Bălan, şi alegerea episcopului Nicolae Colan ca mitropolit la Sibiu. Se spune că însuşi Petru Groza l-a vizitat la Cheia şi i-a făcut propunerea. Şi de data aceasta episcopul surghiunit n-a putut fi înduplecat: „Eu nu ştiu să fac metanie mare la răsărit!“
Eruditul ierarh îşi va fi alinat mâhnirile exilului cu scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, aflat altădată în aceeaşi încercare. Se bucura tare mult de scrisorile tot mai puţine care ajungeau până la Cheia. Unui preot i-a răspuns că-i mulţumeşte pentru faptul că el singur, dintr-o eparhie întreagă, i-a trimis urări de felicitare la sărbătorile mari şi la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ocrotitorul său.
Din amintirile părintelui Grigorie Băbuş reţinem faptul că şi-a construit la Mănăstirea Suzana o casă şi tot de acolo şi-a ales o călugăriţă, Arsenia, care l-a ajutat la treburile casei. Printre oaspeţii pe care i-a avut la Cheia s-au numărat arhimandritul Benedict Ghiuş, preotul Vasile Coman, mai târziu episcop al Oradiei, preotul Gheorghe Liţiu, surorile lui, câţiva teologi şi cunoscuţi. Era uneori reticent şi sărac la vorbă, se temea de oricine, avea impresia că se încerca otrăvirea lui şi de aceea nu primea daruri de la nimeni. Abandonase şi scrisul, spunându-i cuiva „că le-a aruncat pe toate în foc“. Altădată a răspuns unui părinte că este timp pentru toate, dar timp n-a mai fost.
Încercat de atâtea suferinţe, inima episcopului a cedat după un tratament în staţiunea Buziaş, în octombrie 1960. A fost îngropat la Biertan, lângă biserica şi casa părintească unde venise pe lume cu 57 de ani mai devreme.
Mănăstirea Cheia, locul în care marele şi eruditul episcop a petrecut zece ani, a însemnat timpul meditaţiilor şi al liniştii din tumultoasa-i viaţă. În împărăţia munţilor, dincolo de condiţiile modeste şi de sacrificiile numeroase, episcopul a avut parte de bucuriile unui loc paradisiac: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“ – spunea şi el aidoma marelui Apostol. Cine-i oferea lui bucurii într-o asemenea încercare? Hristos Domnul, mai marele Arhiereilor, prin Euharistie, prin negrăite trăiri şi prin această „răstignire pentru Biserică“.
Din puţinele însemnări ale episcopului datate în acea vreme reţinem:
„Pe zi ce trece, situaţia mea se înrăutăţeşte. Inspecţiile şi controalele se ţin lanţ. Iar în timpul din urmă am prins zvonul că ar fi vorba de o schimbare a domiciliului meu la un schit, cu condiţiuni reduse de viaţă. Abia am reuşit să-mi înjghebez viaţa cea nouă aici şi vrăjmaşii mei se gândesc deja la mutare. Dacă se va porunci, o voi face şi pe aceasta, căci eu bine ştiu că nu avem aici ‹‹cetate stătătoare›› şi că patria noastră adevărată şi definitivă e sus în ceruri, unde Domnul S-a înălţat cu mărire, înaintemergător pentru noi făcându-Se.
Mai presus de vexaţiuni şi frământări, rămâne conştiinţa mea creştină, consecventă cu ea însăşi şi cu înfricoşatele juruinţe pe care le-am făcut în faţa altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am primit darul arhieriei.
…E mare lucru să fii om de caracter! E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!“
(Arhim. Timotei Aioanei – Ziarul Lumina)