Părintele Voicescu, învăţătorul
Vocaţia omiletică – sau învăţătorească – a Părintelui Constantin Voicescu poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă.
Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvînt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.
Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le devolta la mavon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.
Duhovnicul preşedintelui Constantinescu
Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.
Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.
Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.
Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.
Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.
Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgîrcenie, fiind foarte fericit ori de cîte ori avea prilejul să ofere ceva.
Prin cultură spre credinţă
Revenind la predicator, Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator „spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o „artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.
Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvînt de folos. La slujbele de peste săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu-le întotdeauna de prezentul cotidian.
Uneori, părintele Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu „retorici ieftine şi cu floricele”, vorba ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează… În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea decatehet sau de învăţător este mai proeminentă decît cea de omilet şi liturghist.
Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.
Un optimism molipsitor
Părintele avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde.
Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.
Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un optimism de-a dreptul contagios, am zice cu nădejde tare, izvorîtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întîmpina pe toţi cu generozitate, împrumutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară.
Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: „Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului”. Iar faima nu este altceva decît ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei.
(Pr. Vasile Gordon – Revista rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)
Mărturisitorul Constantin Voicescu în temniţa comunistă
La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranţe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuţi în evidenţele fostelor organe de represiune, autorităţile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul ţării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studenţesc, dar şi a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învăţământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase şcoli şi transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat şi manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice“ ale regimului nu-şi făceau loc în marile şcoli româneşti sau pentru că numeroşi tineri activaseră în organizaţiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociaţii studenţeşti, sub acuzaţia de „activitate legionară“, au fost operate arestări la facultăţile şi academiile de teologie.
Consecinţa imediată a acestor operaţiuni ale Siguranţei comuniste a fost închiderea şcolilor teologice. După acelaşi scenariu s-au efectuat arestări în multe alte şcoli liceale şi universitare. Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Pentru legături cu alţi tineri, dintre care unii activaseră în Frăţiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiţii extreme şi condamnat prin Sentinţa nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de temniţă grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Piteşti, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăveşte de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna.
Aici ia contact cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, condamnaţi pentru aşa-zisă activitate în organizaţie politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creştiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică. Tânărul Voicescu învaţă din poeziile creştine care circulau în penitenciar şi Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăţi de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, aşa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu şi Ianolide.
La expirarea pedepsei, Voicescu primeşte încă 24 luni de detenţie administrativă, fiind totuşi eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credinţă şi să-l trăiască. Îşi găseşte un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuş. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaşte pe Daniil Sandu Tudor şi Arsenie Papacioc şi primeşte sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătoreşte, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoţiei. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluţiei de la Budapesta şi retragerea armatei sovietice.
La 30 octombrie 1958 este arestat din nou şi anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzaţia de „constituire a unui grup contrarevoluţionar“. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foştilor deţinuţi de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin aşa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureştene sau la diferite ocazii, precum nunţi, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această iniţiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide şi Gafencu în perspectiva răsturnării regimului şi venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.
După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud.
La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică.
La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud.
(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)
Hăituit de Securitate
Autentic luptător anticomunist, Părintele Constantin Voicescu nu avea cum să scape de închisoare politică şi de hărţuirea Securităţii. Din dosarul său, aflat în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, reiese că a fost urmărit se serviciile secrete încă din 1942. În acel an a fost arestat pentru prima oară şi condamnat la trei ani de temniţă grea pe motive politice. Făcea parte din „Frăţiile de Cruce” de la Şcoala Normală din Buzău, organizaţie în care intrase sub îndrumarea lui Marin Naidin.
În fapt, tînărul Voicescu dăduse ceva bani din puţinul său, alături de alţi camarazi, pentru a-i cumpăra bocanci unui refugiat politic. Era însă pe vremea cînd Mareşalul Antonescu îi vîna pe foştii legionari – pe care îi înlăturase de la guvernare cu violenţă – pînă la unul. Şi o faptă creştinească era aspru pedepsită dacă era făcută în folosul vreunui adeversar politic al Conducătorului statului. Furiei mareşalului au căzut pradă mii de elevi, copii de 14, 15 ani, pentru că făceau parte din Frăţiile de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare -, care au înfundat cu sutele puşcăria de la Tîrgşor (Prahova), unica închisoare de copiii din Europa.
Constantin Voicescu a ieşit din închisoare în 1944, şi-a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Geografie din Bucureşti. El nu încetase să acţioneze potrivit crezului său naţional-creştin. Drept urmare, în anul 1949, aflăm tot din dosarul de la CNSAS, Voicescu a fost condamnat din nou la patru ani de temniţă grea pentru activitate legionară. În închisoare a avut un comportament demn şi plin de credinţă. A fost iarăşi eliberat, în 1954. S-a căsătorit cu Laura-Florentin Durac, i s-a născut un fiu, Mihai, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, din care a apucat să facă doi ani, şi a lucrat între timp ca tehnician la Institutul de Geologie. Pe scurt, a încercat să-şi vadă de viaţa lui. Însă, comuniştii nu aveau încredere că l-au „vindecat” de idealismul tinereţii şi au căutat să-l ducă din nou după gratii. La 30 octombrie 1958 a fost arestat, iar pe 19 noiembrie, inculpat într-un nou proces, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Neobişnuit este faptul că a fost acuzat de comiterea acestei fapte în… puşcărie. Mai precis, lui Constantin Voicescu i se reproşa că a fost cît pe ce să destabilizeze regimul comunist constituind, în Penitenciarul-spital Tîrgu Ocna, între anii 1951 – 1954, un „grup subversiv” împreună cu Ion Cazacu, Vasile Petrescu şi Gheorghe Samoilă. Membrii grupului au acordat ajutor legionarilor mai bătrîni sau bolnavi, le-au dat altora din hrana lor, au confecţionat pulovere, au purtat discuţii religioase şi au încercat să le menţină moralul ridicat celor cu care erau închişi. Cititorii noştri mai tineri se vor mira poate că sub regimul comunist puteai fi închis pentru că aveai un comportament omenos. Însă istoria aşa s-a scris, cu mult sînge vărsat din ură pură, dintr-o pornire diavolească de a ucide orice licărire divină din om.
În sarcina celor patru s-a mai reţinut că, după eliberare, din 1954 şi pînă la data reastării, au ţinut şedinţe de cuib, au dat ajutor familiilor celor închişi, au distribuit materiale de propagandă anticomunistă, au făcut marşuri şi „au recrutat noi membri”. Sentinţa în cazul lui Constantin (Tică) Voicesu a fost necruţătoare: muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică. Avea 34 de ani de viaţă, din care şapte fusese deţinut politic. Odată cu noua pedeapsă primită, în locul său, puţini ar mai fi avut speranţă că ies vii din închisoare. Totuşi, Dumnezeu i-a răsplătit nădejdea şi credinţa, fiind eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politici.
Şi-a continuat studiile şi a absolvit Facultăţile de Geografie-Istorie şi de Teologie. Mai mult, a fost hirotonit şi a primit o parohie mică în Bucureşti. Securitatea l-am mai urmărit o vreme, dar în dosarul său rapoartele se opresc în anii ’60.
(Nicolae Tescanu – Revista Rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)
Despre patrafirul ascuns
Am suferit trei perioade de detentie. In prima, 1942 – 1943, la Pitesti, aveam viata „frumoasa”: puteam citi carti, Biblia, exista si o capela. Slujba invierii a fost savarsita de catre preotul inchisorii, intr-o camera capela. In a doua detentie, primul Pasti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era in primavara lui 1949. Si atunci, chiar daca era o perioada mai aspra, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie. La inceput am putut rezista si datorita puternicei influente duhovnicesti a parintelui Toma Chiricuta, de la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe inviere, de aceea in inchisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei invataturi de capatai. Eram cu doi preoti in detentie: unul macedonean, Nicolae Levu, celalalt moldovean, ortodocsi amandoi.
De altfel, in cei 12 ani cat am fost inchis, peste tot am intalnit numai preoti ortodocsi – si , acestia foarte multi. Unitii fusesera izolati la Sighet. La Jilava, in 1949, administratia ne-a dat la masa de pranz, de Pasti un hardau cu o zeama de coji de cartofi cu nisip. „Na, banditilor, sa simtiti si voi ca e Pasti!” Totusi, bucurie curata a fost atunci pentru ca, nu stiu cum, dar cineva a gasit, intr-un coltisor… urme de coji de oua rosii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru ca faceam legatura in felul acesta cu sarbatoarea de „afara”… in a doua jumatate a anului 1949 am fost mutati la Pitesti. Se faceau trierile: studentii – la Pitesti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…
Ca o sa ne lase sa invatam, ca partidul comunist o sa ne lase liberi. Am nimerit acolo si cu niste medicinisti din Cluj. Eu aveam niste probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, in ciuda restrictiilor, intins pe pat, dar m-a vazut un gardian, m-a luat si m-a dus la „casimca” – un subsol intunecos si mizer. Dupa o jumatate de ora, ma pomenesc cu Ghita Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist si protestase in favoarea mea.
Mai catre toamna am inceput sa pricepem ce ni se pregatea. Groaza incepuse sa ni se cuibareasca in inimi, se auzeau zgomote, urlete. In decembrie sau chiar mai inainte a inceputreeducarea noastra. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu caci din cauzatuberculozei, la sfarsitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Pasti, insa, la Pitesti, dupa o perioada cumplita de infometare, ne-au dat o mancare consistenta, doua trei feluri, arpacas gros, cu urme de slanina. Oamenii, saracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc sa fi avut vreun necaz, dar foarte multi au avut dezinterie.
Special o facusera. Asa… deci a dat Dumnezeu sa fiu scos de la Pitesti. Inainte de Targu-Ocna, inchisoare-sanatoriu, in fapt loc unde erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara, am trecut cu mare teama de o noua triere, la Vacaresti. Daca ne intorc la Pitesti? – ne intrebam speriati. Intelesesem ca acolo era ceva cu bataie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte ca, intr-o noapte, m-am adunat in mine si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. A urmat o mare linistire. La scurt timp am fost mutat, impreuna cu altii, la Targu-Ocna. Daca ma intorceam la Pitesti Dumnezeu stie cum ieseam! De aia nici nu indraznesti sa-i judeci, au trecut oamenii prin niste greutati de neimaginat.
De neinteles ce au putut sa le faca, ce chinuri au putut sa indure unii. Ma mir cum au scapat, o, Doamne! Asa…intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna – era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indieni batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu „banditule misca!”, cu inghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Stati, taica, mai incet…” Cand am auzit cuvantul asta taica nu nea venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era… fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de primirea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut… Mi-aduc aminte ca, o data, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi slabiti si grav bolnavi au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost.
La Targu Ocna, langa inchisoare, se afla Dealul Magura, unde era o manastire. In fiecare duminica auzeam clopotele. In Saptamana Mare, in Vinerea Mare si de Pasti, lumea urca la Schit. Se auzeau cantari, puteam vedea luminile lumanarilor purtate de credinciosi pe serpentina. Asta insemna enorm pentru noi. Stiam ca mai este cineva intr-o biserica, cineva care se roaga pentru noi.
A fost un episod inainte de Pasti care ne-a tulburat: in cladirea veche a inchisorii fusese o capela, dezafectata acum. Dadusera crucea jos si adusesera la noi, pe sectii, imbracaminte, vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie? La inchisoare, avand printre noi si preoti detinuti, am avut posibilitatea sa ne spovedim si sa ne impartasim. Ca in catacombe, pe ascuns, mergeam intr-un coltisor, ne marturiseam din mers de cele mai multe ori si prindeam momentul cand sa primim firimitura de impartasanie… Ehei, au murit foarte multi acolo… Nu a fost insa unul care sa moara fara sa fie impartasit.
(Pr. Constantin Voicescu)
„Dacă ieşeam noi, preoţii, minerii nu mai făceau atâtea atrocităţi“
Maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi părintele Constantin Voicescu.
Născut în iulie 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.
În aşteptarea eliberării unui pat
Pentru părintele Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.
„Rezistenţa omului torturat are limite“
Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.
Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale.
A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.
Duhovnicul şi prietenul suferinzilor
Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în decembrie 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc.
După 22 decembrie 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea.
Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii – întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.
Biserica şi societatea
A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate.
Propriile sale cuvinte – „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ – definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească.
A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi.
Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.
Accidentul tragic
Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.
Rezistenţa prin credinţă
Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia părintelui Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.
(Elena Tăbuș – Ziarul Lumina)
Biserica Sapientei pastreaza vie persoana(si personalitatea) pr.Voicescu,alaturi de cea a pr.Sarbu(cu rugaciunile lor intram in biserica,cu rugaciunile lor iesim din biserica).Doi giganti,cu minile lor sprijinind bisericuta…
Daca din intamplare veniti la biserica Sapienta,luati si o floare ptr.Parintele Voicescu…
Multumim ptr.acest articol cupprinzator! Parinte Voicescu ,te iubim cu totii!