Individualismul arată foarte diferit pentru cei ale căror vieți le exclude și de care se dispensează
Țara-fantomă a tărâmului digital este un substitut slab pentru interacțiunea din lumea reală, deoarece internetul este o lume de vis. Acesta este miezul problemei: liberalismul este la fel de ireal. În timp ce conservatorii pot fi, de asemenea, predispuși la ficțiuni partizane, argumentul meu central este că liberalismul ca filozofie se bazează pe fantezie, deconectat de realitatea noastră umană, creând o lume care este ostilă vieții comune.
Având în vedere acest lucru, haideți să prezentăm trei afirmații de bază și să le parcurgem una câte una:
- Principiile de bază ale liberalismului sunt detașate de realitate.
- Liberalismul creează o viziune ireală și, prin urmare, dăunătoare asupra lumii, care este ostilă vieții comune trăite în armonie cu natura noastră socială.
- Conservatorismul este în acord cu realitatea, cu natura noastră întruchipată și permite înflorirea prin viața comună.
Mai întâi, liberalismul însuși.
Gânditorul din secolul al XVII-lea Thomas Hobbes a pus bazele liberalismului când a înlăturat orice rost al transcendentului de la un rol central în treburile umane, argumentând că motivul pentru care indivizii s-au adunat și au consimțit la forța unui Leviatan suveran copleșitor a fost pentru a pune capăt vieții noastre într-o stare inerent brutală.
Hobbes a fost urmat de John Locke, care argumentează în Al doilea tratat despre guvernământul civil că indivizii se nasc în libertate și egalitate „perfectă”. El definește scopul vieții și al politicii ca fiind așezarea vieții, libertății și proprietății într-o lume a tranzacțiilor bazate pe consimțământ, derivate din principii universal valabile accesibile rațiunii individuale. Prin urmare, raționalitatea și cunoștințele individuale sunt suficiente pentru formarea socială și politică, în timp ce experiența și tradiția sunt irelevante. Legăturile familiale, locale și naționale ale loialității reciproce sunt abstrase într-un nicăieri fără loc, atemporal, universal.
Individualismul lui Hobbes, Locke și al descendenților lor este utilitarist, menit să maximizeze autonomia și alegerea prin interes propriu și securitate. Dreptul și cultura anglo-americană în special au devenit, de-a lungul timpului, orientate către o antropologie a individualismului exprimat. Individualismul manifest, activat de statul în continuă expansiune, este rezultatul logic al concepției atomizate despre individ a liberalismului. Ea vede autonomia și autodeterminarea prin cultivarea eului interior ca fiind cea mai înaltă formă de bine. Obligațiile care nu vin din alegere și legăturile de loialitate reciprocă sunt șterse în favoarea împlinirii și realizării de sine. Pentru Stânga, aceasta funcționează în sfera socială, în timp ce în Dreapta se aplică sferei economice.
Acum, o obiecție rezonabilă ar putea fi că Hobbes și Locke făceau experimente de gândire despre modul în care ar trebui ca relațiile sociale și societatea să fie formate, mai degrabă decât să descrie o stare reală și actuală a naturii. Obiecție la care răspunsul este: ei bine, da, și asta doar întărește argumentul că liberalismul, în nucleul său fundamental, este complet detașat de lume așa cum este și de oameni așa cum sunt.
Acum, să trecem la a doua afirmație, despre irealitatea dăunătoare a liberalismului și impactul asupra vieții comune. Nu este greu de văzut cum această viziune a individului care face propriile alegeri și este propria sa creație, trăindu-și adevărul lui interior și autodefinit, ne-a lăsat dezorientați și atomizați, închiși în singurătățile propriilor noastre inimi. Suntem împovărați de deznădejdea succeselor liberalismului. Suntem prinși într-o cușcă creată de noi, prinși de însăși viziunea despre care am sperat că ne va da libertate deplină.
Liberalii de la Locke încoace și-au văzut raționalismul lor lipsit de constrângeri ca fiind disponibil doar pentru câțiva aleși: toți erau raționali, dar unii erau mai raționali decât alții. Ei au scris pentru colegii lor din elită, în speranța că ideile lor vor pătrunde în rețelele instituționale ale elitei, care conduc în mod inevitabil societatea. Ideile pot avea consecințe. Dar cele mai importante idei sunt cele care sunt înrădăcinate și implementate prin rețelele și instituțiile care cuprind clasa conducătoare.
Drept urmare, Occidentul a asistat la ascensiunea unui liberalism public în anii postbelici, unul care, din fericire, a pus capăt unei serii de nedreptăți, dar care pe de altă parte ignoră și denigrează acele bunuri care dau formă și sens vieții noastre: cele ale familiei, comunității, identității naționale.
Am văzut devastarea socială și economică în creștere începând cu anii 1970: legăturile comunitare dizolvate; dislocare vertiginoasă, izolare și singurătate; creșterea numărului de oameni pierduți în adâncurile depresiei; comunități, precum cele din „Franța periferică”, aflate în derivă și lipsite de scop; stratificarea veniturilor și a averii împerecheată cu fragmentarea socială; meritocrația împinsă ca soluție, în timp ce, de fapt, devenea un mijloc de a întări dominația care se autocongratulează a clasei conducătoare. Pentru Benjamin Disraeli, „Opiniile liberale sunt opiniile celor care ar fi eliberați de anumite dependențe și îndatoriri care sunt considerate necesare pentru bunăstarea generală sau populară. Opiniile liberale sunt opinii foarte convenabile pentru cei bogați și puternici.”
Este greu să ne imaginăm ceva mai îndepărtat de realitatea existenței noastre materiale și sociale decât sinele lipsit de atașamente, loialități și îndatoriri. Acesta este ceea ce Michael Sandel numește „eul neîngrădit”, o iluzie completă, care este totuși hegemonică în clasele noastre conducătoare, inculcată prin educație, comunicată prin mijloacele de producție culturală.
Lipsa de noimă a viziunii liberale asupra lumii este demonstrată, de exemplu, de războiul din Ucraina. Lăsând deoparte structurile politice ale Ucrainei, poporul ucrainean demonstrează prin acțiunile sale curajoase irealitatea liberalismului. Acești oameni luptă pentru a-și proteja patria, comunitățile, familiile lor, iar nu numai – dimpotrivă – pentru niște noțiuni abstracte de egalitate, drept internațional, drepturi universale și altele asemenea. Ei luptă pentru a salva ceea ce le dă un motiv de a exista, amintindu-ne de câteva virtuți vechi: curajul, datoria, demnitatea, eroismul, onoarea, loialitatea, responsabilitatea și sacrificiul.
Faptul că mulți dintre comentatorii liberali adesea nu înțeleg de ce oamenii luptă și mor pentru lucruri precum istoria sau religia este suprarealist. Pentru ce cred ei că și-ar da viața oamenii? Așa cum spunea comentatorul de politică externă Gray Connolly, pentru ce cred ei că oamenii apasă pe trăgaci sau își montează baioneta? Oamenii mor pentru căminul lor comun. Asemenea lui Horatius, Căpitanul Porții, ei luptă și mor pentru cenușa părinților lor și templele zeilor lor.
Acest război arată cât de mulți dintre intelectuali, cei care dau legitimitate culturală clasei conducătoare, s-au cufundat în economia digitală și într-o cultură din ce în ce mai fără contact direct. Ei nu reușesc să înțeleagă efortul de care e nevoie pentru a pune în fapt astfel de angajamente. Intelectualii au uitat ce înseamnă războiul convențional pentru că sunt din ce în ce mai puțin conștienți de constrângerile lumii fizice.
Ideea că ne aflam pe o traiectorie mereu ascendentă, în urma victoriei occidentale în Războiul Rece, nu putea fi crezută decât de o elită capabilă să trăiască așa cum trăiește datorită unei economii și unei societăți modelate în beneficiul lor. Ei refuză să accepte existența unei naturi umane perene, fiind angajați în credința că comerțul globalizat și contactul cultural ar provoca o convergență a normelor occidentale, liberal-democratice în întreaga lume. Vedem acum nebunia acestei așteptări. După cum scria cu înțelepciune Samuel Huntington, „Schimbul economic aduce oamenii în contact; dar nu-i pune de acord.” Istoria nu se termină; continuă.
Să încheiem cu ultima afirmație. Răspunsul la problema liberalismului ireal și a consecințelor sale foarte reale este atât simplu, cât și complex: un conservatorism cu adevărat postliberal reprezintă cea mai bună speranță pentru păstrarea a ceea ce ne-a rămas și pentru recuperarea a ceea ce am pierdut. Acest conservatorism vede omul în contextul său social, încorporat într-un timp și într-un loc, împletit în loialități reciproce cu familia, prietenii, comunitatea și națiunea.
Împreună cu Edmund Burke, vedem individul interconectat ca fiind în mișcare în istorie, întruchipând un legământ menținut prin tradiția morților, a celor vii și a celor care urmează să fie născuți. Bunurile moștenite sunt fundamentale pentru viziunea noastră asupra vieții și a scopului acesteia.
Pentru Roger Scruton, „intrăm într-o lume marcată de bucuriile și suferințele celor care ne fac loc”. Creștem în această rețea de relații, cultivată de alții față de care „ne bucurăm de protecție în primii ani și de oportunități la maturitate”. Din aceasta crește un sine extins în care propria experiență, percepțiile și sentimentele sunt împletite cu familia și comunitatea mai largă. Trebuie să existe un „noi”, pentru ca să existe un „eu”.
Conservatorismul vede persoana umană ca fiind sacrosantă, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, plină de demnitate. Cu toate acestea, toți suntem supuși căderii inimilor noastre, împărțite la mijloc între bine și rău, așa cum a descris atât de elocvent Soljenițîn. Natura noastră defectuoasă și locul nostru într-o lume zdrobită oferă o viziune tragică asupra vieții, una conștientă de limitele ei inerente și de constrângerile capacității noastre de a modela lumea în funcție de capriciile noastre.
Conservatorismul este viziunea constrânsă asupra vieții. Perspectiva conservatoare este că cultivarea virtuții, prin controlul de sine născut din obișnuință îndelungată, înseamnă că limitele sunt, de fapt, eliberatoare. Conservatorii sunt de acord cu Christopher Lasch că există „limite inerente controlului uman asupra cursului dezvoltării sociale, asupra naturii și corpului, asupra elementelor tragice din viața și istoria umană”.
Liberalismul respinge furios imperfectibilitatea noastră. Conservatorismul are speranță pentru mântuirea noastră finală în viitor, nu aici și acum. Acceptăm și ne împăcăm cu finitudinea existenței noastre și vedem proclamarea alegerii fără limite, pe care o face liberalismul, cum duce doar spre paralizie existențială. Acest semn distinctiv al modernității târzii induce o moleșeală viibilă în Occident și în întreaga lume, cu unele culturi lipsite de voința de a-și mai continua existența prin facerea de copii.
În propria mea viață, conservatorismul este mult mai mult potrivit experienței de a trăi cu un handicap decât ar reuși să o facă vreodată iluziile liberalismului. A avea un handicap dezvăluie în termeni viscerali adevărul realismului moral și antropologiei umane găsite în conservatorism. Liberalismul nu poate explica caracterul dat al condiției umane, universalitatea relației și interdependența revelată în întruchiparea particulară a vieții cu dizabilități. Viziunea conservatoare a fost un izvor de susținere care aduce consolare în tristețe și afirmare în bucurie.
În schimb, viziunea atomizată a conducătorilor noștri asupra lumii are ca rezultat ceea ce Bertrand de Jouvenal a numit „un libertarianism autorizat pentru cei puternici”. Individul neîngrădit stă singur, nepăsător de legăturile care îi definesc existența, de legăturile care permit să-și facă o viață împreună cu cei din jur. Vedem această ideologie a cruzimii, cu o mască de bunătate, făcându-și drum prin țesătura societății europene și anglo-americane. Susținerea din ce în ce mai mare pentru eutanasie este punctul final al liberalismului: controlul final asupra sfârșitului vieții în sine, alegerea ridicată la cel mai înalt nivel de ”bine” pentru a obține cel mai de jos rezultat. Într-adevăr, recent am trăit să vedem încă un efort pentru legalizarea eutanasiei în Marea Britanie.
Între timp, profesorul de bioetică din Princeton, Peter Singer, a spus că cei născuți cu afecțiunea mea ar fi mai bine să fie uciși imediat după naștere, pentru a fi scutiți de povara suferinței noastre. O, lume nouă, curajoasă, care porți astfel de creaturi! Nu auzi în fiecare zi pe cineva aflat la apogeul prestigiului instituțional liberal spunând cât de puțin valorează existența ta. Nu ar trebui să fim surprinși, căci doi buni liberali au fost până la urmă cei care au inventat termenul „viață nedemnă de viață”. Dacă cineva nu e capabil să împlinească idealul liberal al individului autonom, care alege rațional și nu este poate nici măcar în fragilitatea sa fizică să fie făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cum ar putea argumenta liberalismul împotriva propriului său scop letal, al eutanasiei din compasiune pentru cei suferinzi?
Scopul central al conservatorismului în viitor trebuie să fie o reafirmare a valorii individului. Nu ca un atom izolat, ci prin apartenența noastră la comunitatea familială, locală și națională, viețile noastre ca acorduri care cuprind melodia civilizației noastre, ecou de-a lungul anilor – acum în pericol de a fi redusă la tăcere.
Depinde de noi să trasăm o cale de urmat: să începem prin sarcina de a recupera binele, adevărul și frumosul. Pentru a reconstrui ceea ce s-a pierdut din dărâmăturile economice și sociale. Michel Houellebecq a scris anul trecut că „atunci când o țară – o societate, o civilizație – ajunge până la legalizarea eutanasiei, își pierde în ochii mei dreptul la respect”. El cheamă la distrugerea ei; eu fac apel la restaurare, nu doar pentru protecția celor ca mine, ci și pentru prosperitatea tuturor celor care participăm la viața comună a căminelor noastre naționale. Aceasta este datoria noastră cea mai urgentă.
Henry George The Critic
traducere Reacționarii