„În temniță Îl simțeam pe Hristos prezent printre noi”
Prigoana comunista impotriva iubitorilor de Dumnezeu nu a scutit nici firea cea slaba de temnita. Astfel, mii de femei au pus mai presus de suferinte, batjocuri si chinuri, idealurile inalte pe care le aveau adanc sadite in suflet si, cu mila lui Dumnezeu, L-au marturisit pe Hristos. Printre aceste femei, eroine ale neamului nostru, se numara si Doamna Aspazia Otel Petrescu, ce a patimit 14 ani in detentia comunista. Orice intalnire cu domnia sa este pentru mine un prilej de a afla noi date de istorie a neamului, dar si de a fi langa un om care iti transmite bucuria trairii in Hristos.
– Doamna Aspazia, in perioada detentiei ati cunoscut persoane sfinte, care v-au intarit in credinta?
Nana era o fiinta cu totul generoasa, parca nascuta spre a trai viata altora, nu viata ei. Nu pot sa va spun cat era de saritoare la orice necaz, la orice durere, cat era in stare sa renunte la ea ca sa faca bucurie sau sa ajute pe altcineva. Existenta ei printre noi a fost providentiala.
In inchisoare, ceea ce ne-a salvat pe noi a fost o traire crestina, ce izvora din acceptarea suferintei care ni s-a impus. Ea ne-a ajutat foarte mult in acest sens, in primul rand prin cunostintele ei. Cat a fost libera, in prima ei tinerete (ca tineretea propriu-zisa si-a petrecut-o doar prin inchisori), a cantat la biserica, a fost intr-un cor care dadea raspunsurile la Sfanta Liturghie si stia pe dinafara aproape toate Evangheliile care se citesc in Duminicile randuite la Liturghii -nu mai spun ca stia Liturghia pe dinafara si o multime de rugaciuni.
De la ea am invatat noi foarte multe lucruri in ale credintei. Avea o voce foarte deosebita, o voce frumoasa, limpede, clara, un firicel de voce ca un clopotel de argint. Şi, cand ne canta ea o rugaciune, pentru noi era intr-adevar un moment de inaltare sufleteasca; avea ceva atat de frumos in vocea ei, caldura sufletului ei, puterea ei de daruire, forta iubirii ei pentru celalalt, interesul permanent pe care il avea pentru cel de langa ea si dezinteresul total fata de sine. Era extraordinara Nana noastra!
„Doamna, o sa regretati gestul acesta, care nu va face onoare!”
– Cum se comporta la anchete, caci sigur a fost batuta?…
– Sigur, a avut anchete foarte grele, dar nu mi-a povestit niciodata despre ele. De la ea am invatat noi ce inseamna sa ierti cu adevarat, sa ai intelegere pentru limitele omenesti si, mai ales, sa ai intelegere pentru cei care nu sunt capabili sa iubeasca, care nu pot fi buni, care nu pot fi blanzi. Cat de nefericiti sunt oamenii astia! Cat de neimpliniti sunt, cat de osanditi sunt sa duca o viata meschina, plina de ura, plina de invidie…
Nana era atat de frumos daruita sufleteste incat pentru ea nu era nici o dificultate sa ierte insultele cele mai grobiene, sa treaca peste loviturile cele mai umilitoare. Mi-aduc aminte ca, la un moment dat, directoarea de la Mislea, care avea defectul de a scapa usor palmele, i-a ars odata o pereche de palme, incat s-au vazut degetele ei pe fata Nanei cateva ceasuri bune, asa de tare a lovit-o! Şi ea i-a zambit si i-a spus: „Doamna, o sa ajungeti sa ne cunoasteti intr-o zi si atunci o sa regretati gestul acesta, care nu va face onoare!”. Dar a vorbit atat de bland, de limpede, de clar si atat de duios, incat persoana n-a mai avut cheful sa repete gestul.
– Şi s-a intamplat ceea ce a spus Nana, a ajuns sa va cunoasca si sa regrete acel gest?
– Da, asa s-a intamplat. Cu timpul, aceasta directoare a fost obligata sa vada ca printre noi erau adevarate caractere si sa aiba catre sfarsit o asemenea incredere in noi, incat a fost acuzata ca favorizeaza gruparea legionara din inchisoare — desi ea era o activista de foarte mare valoare, cu grad de capitan.
– Doamna Aspazia, v-as ruga sa ne relatati si alte gesturi ale colegelor de suferinta care v-au impresionat si care v-au dat putere sa duceti aceasta lupta…
Sunt atat de multe… Gesturile de omenie, gesturile cu adevarat crestine erau gesturi mici, sa stiti, nu erau gesturi de mare amploare. Va dau un exemplu. Intr-o zi geroasa de iarna, vedeai ca o persoana tremura de frig – si te duceai si-o imbratisai. Nu stiu daca realizati, desi erai si tu ghemuit de frig, tremura si in tine inima – dar, cu cata caldura aveai, te duceai si-o imbratisai pe cealalta, si in imbratisarea ta se incalzea si ea, te incalzeai si tu! Era un gest mic, un gest care n-ar putea sa insemne nimic, dar care insemna totusi extraordinar de mult.
Erau persoane care renuntau la tot ce era mai bun, daca pot sa spun asa, din mancarea aia nenorocita care ni se dadea — care stiti cum era calculata, la limita caloriilor de existenta, si inca se mai fura si din aia. Ei, cand cineva era bolnav, cand nu mai putea sa inghita zeama aia spartana, celelalte alegeau, de pilda, din ciorba, bucatelele de cartofi care erau mai consistente si le ofereau spre„supraalimentarea” persoanei care era teribil de slabita si care, cu mici astfel de ofrande, putea sa se restabileasca cat de cat.
Mi-aduc aminte de o calugarita care si-a taiat parul si, din parul ei, impreuna cu un jerseu mai vechi, a reusit sa faca un fel de fir mai rezistent, cu care a impletit sosete pentru batranele care nu mai puteau sa-si puna picioarele goale in bocanci.Era un spirit de solidaritate cum nu pot sa va spun! De pilda, pe mine, cand m-au scos pentru bataie (ca sefa de camera), au sarit colegele si au spus: „De ce sa o pedepsiti pe ea? Daca gasiti pe cineva vinovata in camera, pedepsiti-o pe aceea, nu o pedepsiti pe ea, caci noi n-am pus-o sefa de camera ca s-o pedepsiti in numele nostru”. Atunci le-au scos la bataie si pe acele doua fete care au sarit in apararea mea, si lor li s-a parut parca mai usor sa suporte nedreptatea care mi se facea mie, cata vreme au impartasit-o si ele. Nu mai spun ca, pana la intoarcerea noastra, camera deja declarase greva foamei. Şi directorul inchisorii, care comandase aceste batai, a fost nevoit sa faca apel la mine ca sa potolesc camera, pentru ca era un semn prost si pentru ei daca aduceau o celula in stare de revolta.
Cei care au cazut
– Au fost si persoane care nu au putut face fata conditiilor grele ale detentiei si au cazut, au tradat. Cum le priveati atunci pe aceste camarade?
– Sa stiti ca noi am fi putut, de pilda, sa le pedepsim, dar nu le-am facut niciodata nimic. Le-am lasat sa ne faca cat rau au vrut si cat au putut, intelegand mizeria lor sufleteasca, neputinta lor de a rezista unei astfel de ispite. Erau credule, isi inchipuiau ca li se vor reduce din anii de pedeapsa, ca vor avea o bucata de paine in plus – pe care o mancau probabil pe furis, atunci cand erau scoase la ancheta ca sa verse sacul cu informatii. Mi-era mila de ele; chiar si eu am incercat sa o conving pe una din ele sa nu faca un gest de nesolidaritate.
Era o persoana foarte rezistenta fizic si voia sa depaseasca neaparat norma de tesut covoare. Acolo era munca cea mai grea si era o nenorocire daca se depasea norma, pentru ca erau foarte multe persoane slabute, care nu puteau s-o faca. Iar implinirea normei era necesara, pentru ca altfel nu capatai mancarea de muncitor, care era incomparabil mai buna decat mancarea de detinut politic.
Şi am incercat s-o conving: „De ce vrei tu sa depasesti norma?”, iar ea mi-a zis:„Pentru ca vreau sa-i scriu mamei mele. Mama nu m-ar ierta niciodata daca ar sti ca eu am avut posibilitatea sa obtin o scrisoare pentru ea si nu am facut-o”. Şi eu i-am spus: „Uite, vezi, mamele noastre sunt diferite. Mamei mele i-ar crapa obrazul de rusine daca ar sti ca, pentru o scrisoare catre ea, eu sunt in stare sa sacrific atatea din camaradele de suferinta”. Dar nu am putut s-o conving…
Pana la urma, nu stiu ce avantaje o fi avut ea, pentru ca drept la scrisoare nu a primit si, la un moment dat, peste vreo trei ani de zile de la aceasta intamplare, ne-am intalnit din nou si era trimisa impreuna cu noi intr-o inchisoare mai severa. Nu am sa uit revolta si ura din ochii ei cand a spus: „Pentru ce le-am facut atatea servicii? Pentru ce le-am spus tot ce-au vrut? Pentru ce le-am facut tot ce mi-au spus, ca sa ma puna pana la urma impreuna cu voi?...” Iar eu i-am spus: „Stai linistita, ca noi n-o sa-ti facem nimic. Noi am inteles de ce tu te-ai comportat asa si o sa fii tratata ca oricare dintre noi”. Dar ea nu s-a recuperat, nu a reusit… Trebuia sa ai totusi o anumita educatie si o anumita tarie de credinta, pe care ea nu le avea.
– Da, chiar foarte multe. Majoritatea au crescut prin suferinta, prin trairea in comun a suferintei ca treapta de iubire, ca treapta de purificare, ca ofranda, ca jertfa, ca sacrificiu de iubire adus Bisericii si neamului — pentru ca noi asa ne-am considerat in inchisoarea noastra: ca o cruce, bratul vertical fiind dragostea pentru Dumnezeu, pentru Care puteai sa-ti dai si viata, iar bratul orizontal fiind dragostea pentru patrie, care, la fel, bine-merita jertfa pana la sacrificiul suprem.
Am fost chemate sa suferim pentru idealul nostru
– Ne ingrozim cand citim despre chinurile prin care ati trecut cei care ati patimit in temnitele comuniste. Ce va dadea puterea sa rezistati?
– Noi consideram suferinta noastra ca o chemare. Am realizat in foarte scurt timp ca suferinta este suferinta, n-ai cum s-o inlaturi. Eram in situatia in care n-aveam ce sa facem ca sa ne recuperam din neagra deznadejde in care te putea arunca tratamentul asta total inuman — nu va puteti imagina cat era de neomenesc! Şi atunci am zis ca, daca frigul este frig, foamea este foame, ne-am pus intrebarea pentru ce trebuie sa suportam aceasta asceza impusa. Şi am spus ca aceasta a fost o chemare — am fost chemate sa suferim pentru idealul nostru.
Am spus tot timpul ca pentru tara si pentru Biserica suntem in stare sa suferim orice. Pai, venise vremea ca s-o dovedim! Dumnezeu ne cerea sinceritatea acestei ofrande, pe care o aduceam noi in rugaciunile noastre! Şi atunci totul a devenit suportabil — nu usor, greul a ramas greu, dar toate erau suportabile, pentru ca stiam ca sunt tesute de iubire pentru Dumnezeu. Şi, intr-adevar, din momentul
– Care era starea dumneavoastra sufleteasca de sarbatori?
– Erau mai greu de suportat, pentru ca dorul de ceea ce ai lasat in urma ta, frati, surori, parinti, mediul din care ai plecat, era mai acut… in zilele de sarbatoare simteai mai dramatic despartirea de tot ce te leaga de lume. Dar refugiul nostru in sanul dumnezeirii era cu atat mai profund, mai sincer, cu cat era mai incarcat de nostalgie. Şi se intampla intotdeauna ceva care sa-ti aduca o lumina, care sa-ti faca ziua cu adevarat deosebita, cum ar fi fost acasa.
Mi-aduc aminte, de pilda, de un Pasti la Miercurea Ciuc, unde regimul era extraordinar de sever. Noi ne-am dat seama ca, daca am fi sarbatorit Pastile, atunci pedepsele care-ar fi curs si izolatoarele care-ar fi fost date ar fi fost atat de multe si conditiile erau atat de drastice, incat nu puteam sa riscam. Asa ca ne-am hotarat sa-si spuna fiecare rugaciunea, ca sa nu riscam pedepse pentru o manifestare comuna. Şi ne-am culcat, triste… Din unele paturi se auzeau suspine; erau mame care aveau copii afara, pentru care erau foarte grele zilele astea. Şi, dintr-o data, a inceput sa bata clopotul — in preajma inchisorii era biserica ortodoxa a orasului si clopotnita era la nivelul etajului superior al inchisorii, iar clopotele au sunat ca si cum ar fi fost
Prietenie, dragoste, lumina…
– Ati avut femei in celula care au nascut in temnita?
– Eu n-am asistat la o astfel de nastere, dar inainte de a veni grupul nostru in inchisoare, de la Cluj, era deja o fetita nascuta acolo. Nu pot sa va spun ce emotie a fost pentru mine, cand, peste ani, dupa ce s-a ridicat schitul nostru „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea, am intalnit-o pe aceasta fetita, Sanda, pe care noi am crescut-o timp de o jumatate de an, pana cand au venit cei de acasa sa ridice copilul. Era jucaria noastra, era papusa noastra vie, o tineam in brate, o alintam… Ea a avut un pic de noroc, pentru ca directoarea a permis ca noi, cele care aveam bani, sa depunem in casieria penitenciarului o suma de bani si sa se cumpere lapte pentru fetita. Toate care aveam bani castigati de prin ateliere am alaptat acest copil.
– Generatia dumneavoastra isi dadea cu bucurie viata pentru Hristos. De ce tinerii de astazi nu mai sunt capabili de asemenea jertfe?
Eu cred ca azi trebuie sa recurgem tot mai mult la ceea ce se cheama convertire. Copiii de azi trebuie ajutati si cred ca este treaba Bisericii si treaba educatorilor sa aiba grija de sufletele lor. In afara Bisericii, in afara credintei, de tot ce curge din credinta — nadejdea, dragostea — nu mai este nimic, este golul, este vidul, este apostazia pe care o traim…
Tinerii ar trebui sa-si gaseasca modelele pe care sa le urmeze, modele autentice. Şi virtutile se pot invata — chiar daca nu le ai, le capeti pe parcurs. Ştiti cat mult ne-a ajutat pe noi comuniunea? Faptul ca am trait unii cu altii, unii pentru altii, asta ajuta extraordinar de mult, formeaza o baie de spiritualitate care se cheama prietenie, se cheama dragoste, lumina…
A consemnat Raluca Tanaseanu