Pogromul de la Jilava. Adevărul despre ianuarie 1941

Autor: Florin DOBRESCU

Memoriei sutelor de morţi nevinovaţi, români şi evrei, sacrificaţi fără sens în dramaticele zile de 20-24 ianuarie 1941, pentru interese străine…

O rană ce trebuie redeschisă

În fiecare an, în ianuarie, se vorbește despre ceea ce este îndeobște cunoscut drept „rebeliunea legionară” din 1941. Televiziunile, radioul și presa scrisă alocă spații considerabile evocării acelor zile dramatice. Se organizează conferințe, comemorări, simpozioane. Se varsă lacrimi. Se proiectează viitoare memoriale dedicate victimelor nevinovate de atunci. Se reiterează acuzații. Se blesteamă.

Însă de 81 de ani încoace, în afara tabu-urilor în care istoricii au încremenit, preluându-le din generație în generație, după cum le-a plămădit propaganda politică a regimurilor totalitare, nimeni nu are voinţa de a redeschide această dureroasă pagină a istoriei recente româneşti și de a o supune unei analize lucide, eliberate de corsetul propagandei. Este o pagină dureroasă deopotrivă pentru familiile evreilor şi românilor morţi în acele zile. Dureroasă pentru amintirea evreilor ucişi în pădurea Jilava, cât şi pentru cei care de şapte decenii sunt incriminaţi paușal, fără a se fi clarificat în mod concret implicarea lor în acel măcel absurd: legionarii.

Această pagină de istorie nu privește doar pe legionari, ci întregul popor român. De aceea, cred că este necesară redeschiderea acest subiect îngropat cu intenţie în şabloane mediatice. Este un demers care presupune mult curaj, într-o vreme în care presiunile ideologice au ajuns să instituie un adevărat terorism intelectual, “adevărul istoric” ajungând să fie impus prin acte normative, iar contestarea sa pedepsită de codul penal. Atunci când nu susțin cu fervoare variantele acreditate de dogmele corectitudinii politice, istoricii preferă, în cel mai bun caz, să evite acest subiect, fiecare conștientizând că își riscă propria carieră.

Atunci când m-am hotărât să readuc subiectul în dezbaterea opiniei publice – sperând că astfel voi provoca interesul și implicarea specialiştilor – am fost conștient că îmi voi atrage resentimente din partea ambelor tabere implicate afectiv în acest caz. Cu toate acestea, m-am străduit să analizez cu luciditate și fără părtinire evenimentele acelor acele zile, așa cum au fost ele reținute de presa vremii, de documente și de memoriile unora dintre cei imolicați, într-un fel sau altul.

O fac conştient de consecinţe, deoarece cred că Adevărul este singurul care ne poate elibera de fantomele trecutului. Singurul pe care se poate construi o societate normală, întemeiată pe valorile libertății și respectului pentru persoana umană. Dar o fac şi pentru că am primit amintirile dureroase ale unor martori direcţi ai evenimentelor, niciunul dintre ei nemaifiind astăzi printre noi. Şi pentru că sunt dator, cu orice preţ, să mărturisesc ceea ce cunosc.

O fac pentru a se şti că nu stă în firea poporului român comiterea acestui gen de atrocități şi că în spatele oribilului masacru s-au aflat interese şi influenţe străine, care au urmărit să determine evenimentele în favoarea lor. Ca de altfel şi în decembrie 1989.  Acesta este motivul pentru care, pe parcursul acestei analize, voi recurge de mai multe ori la comparația cu un alt șir de evenimente, la fel de nebuloase și rămase la fel de puțin elucidate: cele din decembrie 1989, în special de după 22 decembrie.

Fără a încerca disculparea legionarilor de escaladarea unei stări de fapt ce a făcut posibilă punere în practică, de către cei interesați, a macabrului scenariu, voi arăta că în masacrul din pădurea Jilava au fost implicate instituții ale statului român de atunci, dar și servicii secrete ale altor state, interesate în influențarea evenimentelor. Iar acest lucru ar putea explica de ce – atât atunci, imediat după evenimente, cât și mai târziu, după 1945 – nu a existat voința necesară ducerii până la capăt a anchetei asasinării acelor nefericiţi. Analizând documentele scoase la iveală în ultimele decenii și punând cap la cap informațiile obținute din surse documentare și relatări ale martorilor oculari, mă consider îndreptățit să cred că, la fel ca în decembrie 1989, și în ianuarie 1941 a fost nevoie de victime nevinovate pentru a justifica schimbări politice majore și instaurarea unei noi ordini politice în această parte a Europei.

Scepticii s-ar putea întreba: care puteau fi forțele interesate în această diversiune? Antonescu – pentru a obţine încă o justificare pentru înlăturarea prin forță armată a legionarilor de la putere. Uniunea Sovietică şi Intelligence Service-ul englez – pentru destabilizarea situaţia interne a României – principalului aliat și placa turnantă a pregătirii declanșării iminentului război. Germania hitleristă – pentru a grăbi debarcarea de la putere a unor naţionalişti dogmatici, Reichul având nevoie în România, pentru viitorul război, de un subordonat docil și vulnerabil, lipsit de o platformă politică, asemenea lui Ion Antonescu.

Sursele mărturiilor mele

Am auzit de la o vârstă fragedă relatări ale oribilului masacru din pădurea Jilava. M-au cutremurat și m-au răvășit. Cei care îmi povesteau erau rude de-ale mele, unele apropiate, din comunele 1 Decembrie și Jilava, de unde se trage ramura dinspre mama a familiei mele. Unii dintre cei care relatau erau chiar legionari sau proveneau din familiile unora ca aceștia, bunicul matern şi o serie de rude activând în Mişcarea Legionară din aceste localităţi, care pe atunci făceau parte din plasa Vidra a judeţului Ilfov.

În comuna 1 Decembrie (numită atunci „Regele Ferdinand”), activau în toamna lui 1940 trei cuiburi legionare. Dintr-unul din ele făceau parte bunicul şi străbunicul dinspre mamă, având ca şef de cuib pe cumătrul lor, Nicolae Voiculescu, poreclit  “Ciufu” (ca pretutindeni în lumea satului românesc, și la noi porecla avea putere mai mare decât numele de stare civilă) – viceprimar local în timpul guvernării legionare, ucis mai tîrziu, la închisoarea Jilava, în 1951. Între rudele „verzi” de la 1 Decembrie avem şi un mort la Canal, tot din 1951, condamnat și el în procesul masacrului din pădurea Jilava: Rafail Alecu (poreclit “Fane Râmboacă”).

Bunicul dinspre tată, care în acei ani locuia în comuna suburbană Șerban Vodă (în incinta Spitalului Central de pe Șoseaua Berceni, Apărătorii Patriei), a îndeplinit unele mici funcții în cadrul administrației dintre 1940-41. El a fost conducător tehnic al atelierului tipografic de la Închisoarea Văcărești și, conform unor surse din arhivele CNSAS, ar fi avut legături cu Poliţia Legionară din comuna suburbană Şerban Vodă, unde se găsea şi centrul administrativ al plasei Vidra. Era prieten cu Costică Doncu, primarul legionar din Jilava, comună aflată la câţiva kilometri în sudul capitalei, cu Doncu T. Doncu, cântărețul de la biserica din Jilava, dar și cu alți legionari din zonă.

Personal, am fost marcat de relatările despre evreii dezbrăcați de haine, ciuruiți de gloanțe și mutilați, risipiți pe zăpada ce acoperise din belșug pădurea dintre Jilava și comuna Regele Ferdinand.

Am citit în ultimii 20 de ani multe aberaţii despre evenimentele din ianuarie 1941. De la kulturnicii care demonizează stereotip Mişcarea Legionară şi până la idealiştii exaltaţi care neagă existenţa oricărui cadavru în pădurea Jilava din acele zile. Şi unii şi alţii vorbesc în afara realităţii. Adevărul este următorul: în zilele de 21-22 ianuarie 1941, în pădurea aflată pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, lângă apa Sabarului, în punctul numit din bătrâni „Lacu’ Culmii”, au fost aduşi în camioane, 89 de evrei care au fost executați sumar. Cercetările ulterioare au arătat că toţi fuseseră ridicaţi din cartierele evreieşti de elemente care se revendicau ostentativ de la Mişcarea Legionară şi aduşi la Jilava, unde fuseseră preluaţi de legionari locali.

Rigoarea deontologică a analizei istorice ne obligă mai întâi să procedăm la plasarea riguroasă a evenimentului în contextul social şi politic al acelor zile, pentru corecta sa înţelegere. Motiv pentru care vom iniţia un scurt excurs istoric.

Războiul nevăzut. România – teatru de confruntări între serviciile secrete

În analiza contextului în care s-au petrecut evenimentele trebuie ținut seamă de faptul că, la cumpăna anilor 1940 și 1941, România devenise placa turnantă a operațiunilor spionajului principalelor puteri în această regiune. Configurația geostrategică a acestei părți a Europei se modificase. România tocmai aderase la Pactul Tripartit, devenind aliat al Germaniei hitleriste și, implicit, găzduitor al trupelor acesteia, dar și principal furnizor de petrol pentru susținerea mașinii de război germane. Țara noastră era acum parte beligerantă în inevitabilul război de care, față în față, Germania și Uniunea Sovietică se pregăteau, pândindu-se reciproc pentru a face, fiecare, întâiul pas. În aceste condiții, pentru serviciile secrete sovietice și britanice, spațiul românesc căpăta o importanță primordială în privința culegerii de informații dar și oricăror acțiuni ce ar fi putut destabiliza guvernul progerman de la București. Pe de altă parte, serviciile secrete germane își intensificaseră, la rândul lor, activitatea într-o țară ce intrase în zona de influență a Reichului și care asigura platforma strategică pentru cele două  mari operațiuni militare proiectate de Hitler: planul “Marița” în Balcani, respectiv planul “Barbarossa” în răsărit.

O mare parte a evenimentelor determinante din perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941 au constituit de fapt o reflectare a războiului desfășurat pe frontul nevăzut, fiind expresia  unor acțiuni ale spionajului german sau celui aliat. Din păcate, multe dintre aceste activități subterane vor rămâne necunoscute sau cel mult la stadiul de ipoteze, în condițiile în care părți însemnate ale arhivelor serviciilor secrete sovietice, ale celor engleze și americane continuă să rămână clasificate. Unul din motive este poate și acela că ele au implicat victime colaterale, care s-ar putea ușor încadra în categoria crimelor împotriva umanității. Un astfel de masacru fiind și cel din Pădurea Jilava. Oricum, faptul că după război sovieticii au “periat” arhivele serviciilor secrete românești a fost confirmat de numeroși specialiști, printre care și istoricul Cristian Troncotă.

Unul din multele exemple ale implicării serviciilor secrete străine în evoluția evenimentelor studiate este asasinarea maiorului Doring, reprezentantul Misiunii Militare germane, la 19 noiembrie 1941, ziua în amiaza mare, în centrul Bucureștiului, de un grec dovedit, în urma anchetei, ca fiind agent al Intelligence Service. Gestul era pe cât de grav pe atât de inutil și este evident că unicul scop pe care l-a avut a fost cel emoțional, care să creeze sau mai bine zis să detoneze starea de tensiune dintre gruparea legionară și cea a generalului Antonescu, care în ultima vreme atinsese cote maxime. Acesta fiind și pretextul în baza căruia Antonescu a trecut la destituirea ministrului de interne legionar, apoi a șefului Siguranței, înlăturând pe legionari din posturile politice pe care le dețineau, astfel debutând evenimentele tragice din 21-23 ianuarie 1941.

Nu este nimic neobișnuit în faptul că, asemenea tuturor organizațiilor politice românești, și Mișcarea Legionară va fi fost infltrată de agenți tuturor acestor servicii străine, dar și ai celor românești. În cele ce urmează, vom recurge la comparația cu un alt caz tragic, în spatele căruia s-au aflat acțiuni ale serviciilor secrete care și-au camuflat prezența utilizând aparența implicării Mișcării Legionare și aruncând astfel oprobiul asupra acesteia.

Asasinarea savanților Nicolae Iorga și Virgil Madgearu a rămas în memoria colectivă ca unul dintre cele mai reprobabile acte comise în numele Mișcării Legionare. Cu atât mai mult cu cât răpirea și asasinarea celor două somități ale științei românești s-au petrecut în contextul în care legionarii se aflau la guvernare, având posibilitatea tragerii la răspundere pe cale legală a celor considerați vinovați de asainatele împotriva elitei legionare din 1938-1940. Este adevărat că evenimentul s-a petrecut pe fondul unei stări generale caracterizate de vendetă și haos generată de grupări radicale din sânul Mișcării, pe care conducerea Legiunii nu era în stare să le țină în frâu. În acea perioadă au existat cazuri de funcționari legionari care arestaseră temporar oameni politici ai vechiului regim, iar la închisoarea Jilava au fost chiar executați sumar 64 de politicieni, jandarmi, polițiști care participaseră la masacrele antilegionare.

Totuși, cazul Iorga-Madgearu nu reprezintă o vendetă legionară, și vom vedea mai jos de ce. De la început operațiunea prezenta aspecte care ridicau semne de întrebare. Așa, bunăoară, sunt numeroase mărturii, inclusiv din afara mediilor legionare, care acreditează surpriza totală pe care a încercat-o Horia Sima atunci când i s-a adus la cunoștință răpirea lui Nicolae Iorga, precum și eforturile pe care comandantul mișcării le-a depus în acea noapte, alături de un uriaș aparat polițienesc și de alți fruntași legionari, pe Valea Prahovei, în încercarea de a-i găsi și opri din acțiunea demențială pe inițiatorii răpirii. Raporturile ostile pe care Sima le-a păstrat în îndelungatul exil de după 1941, față de Traian Boieru, șeful echipei care l-a ucis pe Iorga, pe care l-a și eliminat din Mișcare, arată fără putință de tăgadă că liderul legionar a fost pus în fața unui fapt împlinit de indivizi care acționaseră pe deasupra capului său, din inițiativă proprie sau din ordine străine de mișcare.

Dar dacă Iorga fusese un înverșunat adversar al legionarilor, având răspunderi clare în ceea ce privește asasinarea lui Codreanu în 1938, Madgearu – deși economist cu vederi stângiste și deci opuse concepțiilor legionare – nu se număra printre adversarii notorii ai Gărzii de Fier. Existau în libertate numeroși foști demnitari care avuseseră contribuții la persecuțiile antilegionare și care nu au suportat răzbunări. De ce tocmai Madgearu?

Răspunsul a venit târziu, abia în 2017, post-mortem, din partea unei personalități aflate pe poziții politice adverse legionarismului: liderului național-țărănist Corneliu Coposu. În Jurnalul său, păstrat cu mari riscuri în timpul represiunii comuniste de un discipol loial și pe care Coposu nu l-a dorit publicat decît după moartea sa, este descrisă intervenția lui Iuliu Maniu, președintele PNȚ, alături de Coposu, la Președenția Consiliului de Miniștri, unde i-au adus la cunoștință lui Horia Sima (pe atunci vicepremier) arestarea lui Madgearu de către o echipă de legionari, fapt reclamat de soția savantului. Coposu relatează nedisimulata surprindere manifestată de Horia Sima, stupefacția conducerii Prefecturii de Poliție, în numele căreia răufăcătorii îl arestaseră pe savant, toți aceștia fiind puși în fața unui fapt implinit, a unei acțiuni comise peste capul lor…

În jurnalul său, Corneliu Coposu descrie întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu și Virgil Madgearu cu reprezentanții ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, Reginald Hoare şi Chastelain – agent SOE implicat în operaţiunea Autonomous din 1943. Iuliu Maniu proiectase scoaterea din țară a lui Virgil Madgearu, sub pretextul unei conferinţe ştiinţifice desfășurate în Bulgaria, de unde acesta avea să treacă în Turcia neutră, pentru a ajunge la Londra, unde urma să conducă un guvern român în exil opus celui al generalului Antonescu. Cunoscând, prin agenții săi, planul lui Maniu, Legaţia Germană la Bucureşti și atașatul economic al Reichului, Neubacher, au utilizat Reichssicherheitshauptamt (Biroul Principal de Securitate al Reichului German), organizând asasinarea economistului sub steag legionar, utilizând agenți înfiltraţi în Mişcarea Legionară, fără ştiinţa conducerii şi a lui Horia Sima. Coposu relatează convingerea fermă a lui Maniu că, sub uniforma legionară se aflaseră șase agenți prin care mâna lungă a Gestapoului îi curmase lui Madgearu misiunea primită de la Maniu și serviciile secrete britanice.

O lovitură de stat clasică. Şi diversiunea din dotare

Din 14 septembrie 1940, România era – prin decret regal – „Stat Naţional-Legionar”. Guvernarea era exercitată pe baza unui algoritm, deopotrivă de miniştri legionari şi miniştri loiali generalului Ion Antonescu, acesta având prerogative de conducător al Statului şi funcția de prim-ministru, în vreme ce Horia Sima era vicepremier.

Dacă în primele zile ale guvernării comune se părea că armonia face posibilă o fructuoasă colaborare, pe parcurs au apărut asperități care s-au amplificat pe măsură ce ieșau la iveală evidentele deosebiri de viziune asupra treburilor statului, dintre cele două grupări. Pe acest fond al esacaladării tensiunilor dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară, survenise vizita oficială pe care Antonescu, alături de Horia Sima, era invitat să o facă în Germania, la reședința lui Hitler de la Obersalzberg. Nici astăzi nu se cunosc cu certitudine motivele pentru care Horia Sima a ales, în ultimul moment, să nu ma dea curs invitației, neînsoțindu-l pe Antonescu în Germania, deși era evident că gestul avea să îl supere pe Fuehrer. Chiar și explicațiile oferite de liderul legionar în ampla lucrare memorialistică “Era Libertății” sunt mai degrabă inconsistente și neconvingătoare.

Se știe cu certitudine că în cadrul întrevederii cu Hitler, în care acesta i-a încredințat secretul războiului ce avea să înceapă curând în Est (Iosif C. Drăgan – „Antonescu – mareşalul României şi războaiele de reîntregire”, pag. 225), Antonescu pusese tranșant în discuție inclusiv problema unei eventuale rupturi a pactului guvernamental cu legionarii.

Cert este că, abia întors în țară, Antonescu a iniţiat rapid o serie de măsuri care, după orice manual de politologie, poartă caracteristicile unei lovituri de stat. Din modul cum a acționat, este limpede premeditarea și intenția vădită de a detona starea tensionată la care se ajunsese. Miza sa era înlăturarea legionarilor de la putere şi preluarea integrală a acesteia, fără a mai încerca o posibilă conciliere în prealabil, așa cum de altfel și Hitler îl sfătuise. O notă informativă transmisă la 6 februarie 1941, de dr. Schlotterer către cabinetul lui Hitler, aprecia că generalul Antonescu ar fi evitat vărsarea de sânge dacă “și-ar fi putut permite să amâne cât se putea ciocnirea cu Garda până când ar fi ajuns von Killinger [noul ambasador german în România, care îl înlocuia de Wilhelm Fabricius – n.n.] cu indicații și împuterniciri depline din partea Fuehrerului”. Or, Antonescu și Fabricius preferaseră “să rezolve lucrurile în grabă și să treacă la acțiune împotriva Gărzii cât mai repede posibil”. (Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane și române – Editura Majadahonda, București, 1998)

Din acest moment însă intră în joc o serie de evenimente tulburi, în care prezenţa diferitelor servicii secrete străine devine evidentă, și care vor accelera desfășurarea evenimentelor spre zone în care lucrurile aveau să scape de sub orice control.

La 19 ianuarie 1941, în plină zi și pe cel mai mare bulevard al Capitalei, este asasinat maiorul german Döring. Atentatorul era un grec, Dimitrie Sarantopoulos, pătruns în România cu pașaport turcesc pe numele Sarandos, dar la domiciliul căruia s-au găsit și alte pașapoarte. Poliția și Siguranța, aflate încă în mâna legionarilor, aveau să stabilească lesne apartenența acestuia la Intelligence Service.

Trebuie precizat că Serviciul Secret al Armatei, în atribuția căruia intra atunci urmărirea agenților străini pe teritoriul României, constituia resortul colonelului Rioșeanu, un ofițer fidel lui Ion Antonescu și deosebit de ostil legionarilor. În aceste condiții, ori Rioșeanu nu și-a făcut treaba, ori a lăsat să se întâmple incidentul. Horia Sima afirmă în memoriile sale chiar că personalul Prefecturii Poliției descoperise că viza de ședere în România a grecului expirase și fusese reînoită la ordinul lui Rioșeanu. (Horia Sima – Era Libertății. Statul national legionar, vol. 1, Madrid, 1986) Pentru moment, nu avem cum să verificăm documentar această afirmație. Oricum, singura tabără căreia îi servea acest atentat era cea a lui Antonescu, deoarece putea constitui un pretext pentru reproșuri urmate de măsuri împotriva legionarilor.

Atentatul împotriva maiorului Döring pare mai degrabă o acțiune demonstrativă, provocatoare. Împușcarea lui Döring nu putea constitui o miză serioasă, pentru care să fie sacrificat un agent secret. Maiorul Döring deținea în cadrul Misiunii Militare Germane responsabilitatea coordonării transporturilor armatei germane dinspre Germania spre România (Horia Sima – Era Libertății, Madrid, 1986), dar nu era un șef militar de prim rang. Moartea sa nu aducea o pierdere deosebită armatei germane. Iar faptul că a fost împușcat în timp ce se afla într-un grup mai larg de ofițeri germani denotă că scopul atentatorului a fost asasinarea unui ofițer german, oricare ar fi fost acesta. Gestul era menit, cel mai probabil, să constituie mobilul declanșării unor evenimente, ca urmare a presiunii emoționale pe care avea să o genereze.

De altfel, acesta și a constituit pretextul utilizat de Antonescu pentru declanşarea crizei politice care a degenerat ulterior în confruntarea violentă.

A doua zi, pe 20 ianuarie 1941, nu colonelul Rioșeanu avea să fie sancționat de Antonescu, ci ministrul de interne, generalul Costantin Petrovicescu. Acesta avea să fie destituit din funcție fără nici o anchetă și înocuit cu un militar loial lui Antonescu. Ambele decizii au fost luate de șeful statului fără consultarea vicepremierului Horia Sima, încălcându-se astfel pentru prima oară regulile coabitării celor două grupări la guvernare. Mai mult, conform algoritmului de guvernare adoptat în septembrie 1941, chiar și așa, ministrul de interne ar fi trebuit să fie propus de partea legionară. Printr-o atare măsură, Antonescu transmitea un mesaj fără echivoc: acela că nu mai era dispus să continue cooperarea cu legionarii.

Reacția acestora a fost însă promptă. Viorel Trifa, șeful studenților legionari, a fost însărcinat de Horia Sima cu organizarea unei ample manifestații de stradă, concomitent cu lansarea unui manifest în care erau acuzați Eugen Cristescu – șeful Serviciului Secret de Informații – și respectiv Rioșanu, care era denunțat ca “omul jidanilor”. Manifestația a fost pașnică, terminându-se în Piața Victoriei, în fața Președenției, cu scandări împăciuitoare ale numelor lui Antonescu și Sima.

Trebuie să ne oprim puțin asupra acestui moment, deoarece mulți istorici propun raționamentul premeditării pogromului de la Jilava, considerând manifestația din seara de 20 ianuarie 1941 ca pe o veritabilă instigare la pogrom, dată fiind acuzația că Rioșanu ar fi  “omul jidanilor”. Acest argument este lipsit de sustenabilitate, deoarece acuzațiile de genul acesta reprezentau ceva obișnuit în acea epocă. În perioada interbelică, numeroși politicieni au fost acuzați că ar fi vânduți evreilor, iar referirile anti-semite putem spune că au reprezentat o constantă a vieții politice din acea vreme, fără să se ajungă niciodată la asasinate pe considerente etnice.

Revenind la cronologia evenimentelor, noaptea dintre 20 și 21 ianuarie este intervalul în care Horia Sima decide să se ascundă, părăsind atât Președinția, cât și locuința personală, intuind probabil turnura pe care aveau să o ia lucrurile.

Cea de-a doua mutare a lui Antonescu avea să se producă în dimineața zilei de 21 ianuarie 1941: destituirea legionarilor Alexandru Ghica – șeful Siguranței Generale și Radu Mironovici șeful Prefecturii Poliției Capitalei.

De asemenea, anterior Antonescu convocase la București toți prefecții legionari, sub pretextul unei conferinţe. Același lucru se întâmplase cu toți chestorii de poliție, care erau legionari, aceștia fiind convocați în reședințele județene. Destituirea tuturor acestora s-a petrecut în timp ce aceştia se deplasau spre Bucureşti, printr-o hotărâre a șefului statului, care îi înlocuia cu prefecţi militari. În cea mai mare parte a județelor și localităților, atunci când noii titulari numiți, însoțiți de plutoane sau regimente militare, s-au prezentat la sediile prefecturilor și chesturilor cu ordine de numire emise de comandamentele militare locale, viceprimarii și adjuncții – care erau legionari – au refuzat predarea instituțiilor, invocând baza legală din septembrie 1941 care prevedea algoritmul de guvernare, precum și ilegalitatea investirii prefecților de armată, în lipsa unor decrete emise de Guvern și publicate în Monitorul Oficial. Ei aveau să cheme întăriri și să se baricadeze în sediile respective, supuse astfel unui asediu militar.

Iată cum evoca această situație Nicu Iancu, pe atunci chestor al orașului Sibiu. “Cu câteva zile înainte […] Prefectul Județului, Dr. Ion Fleșeriu, a fost chemat la București, pentru a lua parte la o conferință a prefecților. Același truc a fost folosit față de mine, care îndeplineam funcția de Chestor al Poliției: am primit ordin telegrafic de a mă prezenta la Inspectoratul Regional din Alba Iulia, la o reuniune informativă și de „consfătuire”. La fel s-a procedat în întreaga țară. […] În ziua loviturii, toate prefecturile de județ și polițiile din țară, în lipsa titularilor, urmau să fie ocupate de armată, iar aceștia înlocuiți cu ofițeri. Exact așa s-au petrecut lucrurile, iar faptele expuse mai sus sunt, la rândul lor, dovada cum nu se poate mai clară că lovitura de Stat a lui Antonescu – aruncată în cârca legionarilor sub denumirea de „rebeliune” – a fost dinainte plănuita și organizata. Prefecții legionari habar n-aveau ce se pune la cale, ce rosturi ascundea în realitate convocarea lor la Bucuresti. […] Aceste bănuieli și presimțiri mi s-au întărit în momentul în care, în două zile după convocarea prefecților la București, o convocare identică, adresată de astă data șefilor de poliție, a venit să determine absența acestora pe timp de 48 de ore de la institutiile pe care le conduceau.” (Nicu Iancu – Sub steagul lui Codreanu, Ed. Dacia, Madrid, 1973)

Într-adevăr, aceste convocări ale prefecților și chestorilor de poliție s-au făcut cu mult înainte de declanșarea evenimentelor, respectiv de asasinarea lui Doring și destituirea generalului Petrovicescu, între 17-19 Ianuarie, după cum arată și Horia Sima, ceea de dovedește premeditarea cu lux de amănunte a acestor evenimente menite să îi înlăture pe legionari de la guvernare.

Aceste detalii sunt importante, deoarece propaganda antonesciană și ulterior istoriografia comunistă, inclusiv majoritatea istoricilor corect-politici de astăzi, afirmă că legionarii ar fi ocupat atunci instituțiile publice, fapt care este eronat, deoarece ei nu puteau să ocupe ceea ce dețineau deja de patru luni, în baza unor acte normative. În realitate, ei s-au baricadat în sediile instituțiilor pe care le dețineau legitim, rezistând împotriva unor asalturi militare.

Schimbările ce se derulau rapid în România în acele ore aveau să fie caracterizate foarte izbutit de generalul german Arthur Phleps în considerațiile sale întocmite la 28 ianuarie 1941, la Brașov: “Deja nu mai este un stat legionar, ci miroase a dictatură militară!” (Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane și române – Editura Majadahonda, București, 1998). De altfel, pe 21 ianuarie 1941, Capitala avea înfățișarea unui teatru de război. Un război civil, în care se aflsau față în față două tabere – legionarii de acum asediați în centrele lor de rezistență și o parte a populației care îi susținea manifestând pe străzi, respectiv armata fidelă generalului Antonescu, desfășurând trupe infanteriste și mașini de război în zonele considerate strategice pentru putere, împreună cu o altă parte a populației, ostilă gardiștilor.

La București, pe lângă efectivele muncitorești și studențești din Capitală, mii de țărani din comunele învecinate, membri și simpatizanți ai Legiunii, au fost convocați, pornind încolonați pentru a întări apărarea instituțiilor și sediilor legionare asediate de armată. Mii de bucureșteni, cei mai mulți muncitori, manifestau în centrul Bucureştiului, în special în zona Căii Victoriei, în sprijinul Mișcării Legionare.

Au fost izolate situații, în țară, în care militarii au fraternizat cu gardiștii. Însă, în ciuda afirmațiilor lui Horia Sima din memoriile sale, în cea mai mare parte, Armata s-a manifestat în mod disciplinat de partea generalului Antonescu. De altfel, efective impresionante ale Armatei aveau să defileze prin București, parcurgând centrul Capitalei, până în fața Președenției, unde au manifestat în favoarea lui Ion Antonescu.

Ziua de 22 ianuarie. Este momentul în care, la ordinul lui Antonescu, armata deschide focul. În sediile asediate cad primii legionari. Aceștia luptau cu pistoale de mâna a 2-a împotriva mitralierelor și tancurilor armatei.

În zorii zilei de 24 ianuarie, când legionarii vor înceta rezistenţa, armata va executa foc deschis împotriva manifestanţilor de pe Calea Victoriei, numărul victimelor variind între cifra de 300 și cea de 800.

Elemente infracţionale, profitând – ca la orice eveniment de acest gen – de criza de autoritate, se dedau la jafuri şi devastări. De remarcat totuşi că inclusiv rapoartele germane confirmă faptul că atacurile nu au avut ca obiect doar unităţile economice evreieşti, ci deopotrivă şi pe cele ale comercianţilor români, ceea ce vine încă o dată să întărească faptul că autorii acestor atacuri aparţineau drojdiei societăţii, şi că acestea nu au avut un caracter antisemit, ci doar unul infracţional.

Cartierele evreiești lăsate fără apărare. Qui prodest?

Interesant este faptul că, deşi în zonele de conflict din centrul Bucureştiului ordinea era asigurată inclusiv cu blindatele grele, armata și poliția sunt retrase din cartierele evreieşti, în timp ce infractorii devastează, jefuiesc și ucid civili. Şi mai interesant ni se pare că printre aceștia apăreau persoane dubioase, îmbrăcate în uniforme legionare. Trebuie specificat că, în condițiile în care erau asediați de armată în instituțiile în care fuseseră mobilizați prin ordin de șefii lor, fiind vânaţi de armată ori de câte ori erau identificaţi, legionarii nu au purtat în acele zile uniformele lor caracteristice, preferând să se camufleze sub o vestimentație civilă, comună.

Menționez în acest sens mărturiile a doi martori oculari: Beleți Gheorghe (n. 1918 în comuna Leu, jud. Romanaţi) care a văzut într-una din acele nopți pe Calea Dudești, în zona bisericii Sf Treime, un grup de țigănci în fuste largi, conduse de un țigan gras, cu mustăți mari, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală, jefuind o prăvălie evreiască. De asemenea, relatarea lui Sima Constantin (născut 1921), martor la scene asemănătoare în cartierul Dudeşti. Menționez că cei doi nu au fost legionari şi nu au avut simpatii în acest sens.

O altă relatare care ridică semne de întrebare este cea a lui Ştefan Logigan (Ştefan Logigan – Rumäniens Eiserne Garde: Ein Legionär erinnert sich, Verlag Universitas, 1996, 522 pag). Acesta făcea parte din dispozitivul legionar care apăra Primăria Capitalei şi relatează că, în noaptea de 21-22 ianuarie, legionarul Bălănescu i-a adus vestea că în cartierul Dudeşti se petrec fapte abominabile, devastări, jafuri şi crime împotriva populaţiei evreieşti, în condiţiile în care poliţia a dispărut, iar armata încojurase cartierul dar nu intervenea. Logigan se deplasează în Dudeşti cu două maşini de legionari înarmaţi şi descrie astfel situaţia: “Scena care se petrecea în cartierul Dudesti era zguduitoare. Sute de femei, copii si bărbaţi, evrei si neevrei, fuseseră scoase în acea noapte din locuinţe şi aduse în stradă. Acolo, oamenii erau păziti de trei sau patru indivizi în uniforme verzi legionare, între timp, nenumăraţi indivizi, majoritatea beţi, jefuiau casele şi gospodăriile evreilor si ne-evreilor. Obiectele jefuite erau transportate cu cărucioare de mână, camioane si căruţe. Era o larmă de nedescris, un ţipăt şi un plânset. Câţiva evrei, care încercaseră să se opună, fuseseră doborâţi cu bastoane de cauciuc şi revolvere şi fuseseră lăsaţi să zacă pe caldarâm. Femei şi copii ţipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toţi în uniformă legionară: scurtă de piele neagră, cizme înalte, negre, cămaşă verde şi căciulă de blană neagră. Pentru a mă putea face auzit, le-am ordonat mai întâi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu un megafon – ca la meciurile de fotbal – pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare cine sunt acei legionari şi din al cui ordin porniseră această nemernică acţiune. Cei mai mulţi dintre acele cămăşi verzi s-au risipit imediat. Am reuşit să prindem doar doi, în stare de ebrietate, şi pe unul dintre jefuitori şi le-am pus cătuşele. A doua zi am fost nevoit să le dau drumul.”

Mărturia, citată şi de Alex Mihai Stoenescu (Istoria loviturilor de stat în România, 1821-1999, Cele trei dictaturi, vol.3, pag. 155, Ed.Rao), se încheie cu faptul că verificarea a 297 arestaţi în cadrul evenimentelor, a relevat faptul că erau muncitori, dar nu aparţineau organizaţiei legionare. Niciunul nu a declarat de unde are cămaşa verde. Din păcate, eliminarea Mişcării Legionare de la conducerea statului nu a mai permis continuarea acestor anchete, indivizii fiind eliberați.

Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei de după 23 august 1944, cercetând dosarele existente la procuratură în ancheta evenimentelor din ianuarie 1941, avea să concluzioneze că foarte puţini din cei 2663 de anchetaţi şi inculpaţi pentru jafuri au fost membri ai Mişcării Legionare, majoritatea covârşitoare aparţinând periferiei societăţii.

Toate aceste relatări crează legionarilor imaginea unei structuri politice care a pierdut controlul situaţiei în teritoriu. Ei se aflau într-o situaţie ingrată. Erau asediaţi în instituţii şi vânaţi de armată pe străzi, fără putinţa deci, de a-şi mai putea exercita autoritatea guvernamentală, în timp ce în numele lor şi uneori chiar la adăpostul uniformelor lor, se comiteau jafuri şi atrocităţi, compromițându-i și oferind pretextul unei represiuni militare sângeroase împotriva lor.

Există, de asemenea, mărturii care atestă faptul că, prin emisari, legionarii au semnalat lui Antonescu faptul că în cartierele evreieşti se întâmplă acte de vandalism, cerându-i să intervină prin intermediul armatei. Şi timp de două zile, Antonescu a refuzat să trimită armata să facă ordine în aceste zone. Aceasta în condiţiile în care, în acele zone ale capitalei unde se aflau centre de rezistenţă legionare sau instituţii considerate strategice, pe tot parcursul acelor zile au fost concentrate efective uriaşe ale armatei, inclusiv tancuri şi artilerie grea.

Masacrul din pădurea Jilava

În reconstituirea faptelor, am utilizat mărturii ale celor care au fost de față la incidente sau chiar au fost implicaţi fără voia lor. Săteni din Jilava, 1 Decembrie și Vidra. Atât neutri, fără apartenență politică, cât și legionari sau rude ale unor legionari. De asemenea, am utilizat și rezultatele unei cercetări inițiate de istoricul Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS și fost membru în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, rezultate sintetizate în cadrul unor articole din revista 22.

Pentru început însă, vom prezenta filmul evenimentelor.

• 20-21 ianuarie 1941. Pe fondul escaladării confruntării dintre Antonescu și legionari, în condițiile vidului de autoritate creat de contextul în care ministrul de interne, prefectul Poliției Capitalei și șeful Siguranței fuseseră destituiți abuziv, iar militarii investiți la fel de abuziv nu-și puteau prelua funcțiile pe care legionarii refuzau să le cedeze, cartierele evreiești au început să fie năpădite mase întregi de oameni, majoritatea lor aparținând periferiei sociale, mediilor sărace sau delicvenționale. În lipsa aparatului polițienesc, aceștia s-au dedat, aproape 48 de ore, la devastări în scop de jaf, însoțite pe alocuri de asasinarea proprietarilor. Cartea Neagră a lui Matatias Carp, ca și tezele oficiale ale comunității evreiești, dar și propaganda antonesciană ulterior evenimentelor, atribuie aceste acte exclusive legionarilor, deși anchetele au stabilit clar neapartenența politică și caracterul delicvent al celor care le-au comis. Nu putem exclude cu certitudine că printre borfași nu se vor fi aflat și membri ai Legiunii, mai cu seamă că, în cele 4 luni de guvernare, existase un aflux uriaș de nou înscriși în mișcare, eludîndu-se fără discernământ principiile de selecție în recrutarea noilor membri, așa cum fuseseră ele statuate de Codreanu. În acest timp, un mare număr de evrei sunt reținuți de grupuri de legionari, fiind sechestrați în mai multe locații, unde au fost supuși agresiunilor. Ulterior evenimentelor, toți evreii au fost eliberați. Excepție au făcut cei deținuți în sediul “Ing. Gh. Clime” al Corpului Muncitoresc Legionar, aflat pe Calea Călărașilor, într-o clădire existentă și astăzi (actualul Bd. Corneliu Coposu). Aici s-a întâmplat ceva ce scapă, atât cercetătorilor, cât și legionarilor aflați în funcții în acel moment. Este logic că, dacă ar fi existat la nivelul conducerii Mișcării Legionare planul unui pogrom, el ar fi fost aplicat tuturor evreilor șinuți captive în toate centrele de detenție din acele zile. După cum vedem, intenția generală a fost aceea a eliberării lor după evenimente. Și atunci, ce s-a întâmplat la sediul CML de pe Călărași? Și mai ales cine a acționat?

• 21 ianuarie 1941. În zorii zilei, şeful legionar din comuna Regele Ferdinand adună membrii celor 3 cuiburi din localitate, inclusiv fii ai acestora, adolescenți în vârstă de 16-17 ani, pornind în marș, cu cântec, spre București. Se opresc în Jilava, în dreptul centurii CFR, în faţa porţii primarului local Doncu, acesta distribuend fiecăruia revolvere vechi, majoritatea Mauser şi Beretta. În acel loc se vor aduna și sătenii veniţi din alte localităţi – Copăcenii de Jos, Vidra, Creţeşti etc., dar și jilăvenii, fiind îndrumați spre Capitală, unde aveau să fie distribuiţi, după fiecare comună, în câte o instituţie. Spre exemplu, cei din „Regele Ferdinand” şi jilăvenii aveau să fie repartizaţi într-o instituţie de pe str. Povernei, lângă Piaţa Victoriei. Acolo au rezistat până pe 24 ianuarie dimineaţa, când apărut ordinul de încetare a focului transmis de Horia Sima. Nimeni nu a părăsit clădirea – de altfel era imposibil, pentru că ar fi fost împuşcaţi de armată. (Mărturie Stan Nicolae, n. 1923, participant, condamnat împreună cu tatăl său, imediat după evenimente)

• 22 ianuarie 1941. Spre dimineață, cca 90 de evrei deținuți în sediul CML de pe Calea Călărașilor, sub coordonarea a 17 legionari, sunt urcați în două camionete și transportați spre comuna Jilava.
• Ora 3-4 dimineața: două camionete cu prelate, pline de oameni, împreună cu două taxiuri, opresc în fața Primăriei Jilava. Un individ necunoscut coboară din mașină și întreabă de primarul Constantin Doncu. Primind răspunsul că primarul este la București, mașinile pleacă, oprind la marginea sudică a comunei, dincolo de râul Sabar, la kilometrul 13,1 și 14,1, în punctul numit din bătrâni “la Lacul Culmii”. Aici evreii sunt coborâți cu mare grabă din camionete, doi câte doi, și împușcați, la execuții participând șapte persoane. Rabinul Herș Guttman va coborî ținându-se de brațele celor doi fii ai săi, Iosef și Iancu, aceștia implorând ucigașii să-i cruțe, dar primind răspunsul: “Hai, jidane, nu lungi vorba…” Ulterior, cu aceeași grabă, asasinii abandonează una dintre camionetele care se defectase, întorcându-se cu cealaltă spre Capitală.
• Eduard Tomescu, legionar rămas de serviciu la Primăria Jilava, aude împușcăturile și află de la un sătean ce venea cu sania dinspre comuna Ferdinand, că înspre pădure au fost împușcați zeci pe oameni care fuseseră aduși cu camionetele.
• Eduard Tomescu cere telefonic instrucțiuni lui Marin Mihăiță (șeful legionar al plasei Vidra și primar al comunei suburbane Șerban Vodă), care se afla la București, baricadat în sediul Prefecturii Județului Ilfov, pe care îl apăra cu ajutorul efectivelor de săteni din Jilava, conduși de primarul Costică Doncu, dar și din alte comune ale județului. Mihăiță îi ordonă lui Tomescu să-i aresteze pe cei din mașini, dacă se vor întoarce tot prin Jilava. Convoiul trece însă în mare viteză înapoi spre București.
• Alergând până în pădurea Jilava, Tomescu vede camioneta abandonată și cadavrele risipite prin zăpadă, precum și pe jandarmul local Moraru, care deja cotrobăise prin buzunarele victimelor, constatând din documentele găsite că sunt evrei. Întors la primărie, Tomescu îi telefonează, raportând din nou lui Mihăiță, care spune că va raporta și el mai departe.
• Sătenii încep să iasă din case și să coboare spre pădure, pentru a privi cadavrele. Există martori care susțin că unele victime nu muriseră, dând semne de viață, și că nimeni nu le-a oferit un ajutor elementar.
• Un număr de zece evrei nu au decedat, fiind doar răniți. După ce și-au revenit, unii dintre ei au părăsit locul execuțiilor și au pornit fie spre nord (spre București), fie spre sud (spre comuna Ferdinand). Doi au reușit să scape cu viață, ceilalți opt fiind capturați de săteni și legionari din cele două comune, aduși la Primăria Jilava, unde aveau să fie păziți de legionarii Eduard Tomescu, Florea D. Beiu și Ion Gh. Ivan zis “Baltă”.
• Trei dintre evreii captivi sunt transportați cu o sanie peste Sabar, între Șoseaua Giurgiu și pădure, fiind executați de legionarii Petre Ivănescu și Vasile Paraschiv, în văzul multor localnici care aveau să relateze atrocitatea.
• Seara, Nicolae Ciurea (zis Nicolae Florea) și Marin Simion au mai adus cu sania un evreu, care a fost executat de același Vasile Paraschiv. Marcel Ghewirtz, în vârstă de 17 ani, scăpase cu viață din primul masacru și, dezorientat, a pornit spre sud, ajungând în comuna Regele Ferdinand, unde a cerut adăpost unei localnice. Aceasta însă a anunțat pe legionari, care l-au dus la primărie. Ion Gh. Ivan și Nicolae Voiculescu zis Ciufu – șeful cuibului „Albina“, șef al garnizoanei legionare din comuna Regele Ferdinand, aveau să fie acuzați ulterior că ar fi ordonat ca evreul să fie întors la Jilava (Voiculescu a susținut însă că el doar a ordonat scoaterea persoanei respective de pe teritoriul comunei sale, deoarece se temea de eventuale complicații).
• După lăsarea serii, alți cinci evrei sechestrați la Primăria Jilava au fost duși în pădure cu o mașină a Societății „Mira“, escortați de legionarii și simpatizanții Alexandru Postelnicu și în care se mai aflau Nicolae Caranfir, Gheorghe Dumitru zis Gogu Soare, Dumitru Mihai Vasile, Dumitru Iancu Baciu și Dumitru Gh. Avram, după ce soția primarului, Elena Doncu, umblase prin sat pentru a procura arme și gloanțe. Evreii au fost executați de Petre Ivănescu și Nicolae Caranfir.
• Tot spre seara zilei de 22 ianuarie, unii localnici adunați la locul masacrului dezbracă victimele pentru a-și însuși hainele, unele de foarte bună calitate conform mărturiilor, iar alții vor maltrata cadavrele pentru a le scoate dinții de aur din gură. De menționat că, ulterior, propaganda va încerca să atribuie până și aceste infamii tot legionarilor.
• 23 ianuarie 1941. Ca prin minune, rabinul Herș Guttman scapă și de această dată doar rănit și, fatal, se îndreaptă tot spre Primăria Jilava, unde este din nou capturat și sechestrat.
• La ora 16.00 ajung în Jilava jandarmii loiali lui Antonescu, urmați de militari germani, întocmind procese verbale de constatare în care atestă găsirea celor 87 de cadavre lipsite de îmbrăcăminte.
• Legionarul Petre Ivănescu, unul dintre cei care împușcaseră evreii din a doua tranșă, se sinucide în incinta Cantinei Bumbăcăriei Jilava, al cărei șef era, nu înainte de a fi lăsat câteva scrisori în care încerca să explice atrocitățile comise.

O anchetă niciodată finalizată. Qui prodest?

Există câteva enigme care nu pot fi explicate nici logic și nici prin documentele existente sau anchetele desfășurate în acei ani. Și pe care se pare că nimeni, din 1941 și până astăzi nu a avut interesul să le investigheze în amănunt, preferându-se închiderea cazului cu stabilirea unui rezultat evaziv: autorii masacrului sunt… “legionarii”. La modul general. Fără nume, prenume și alte date de identificare.

Prima ciudățenie este aceea că instituțiile care au anchetat acest episod nu au mers niciodată până la capăt în identificarea criminalilor. Mai exact, a celor care au arestat de pe străzi și de la domiciliile lor pe cei cca 90 de evrei, sechestrându-i și apoi transportându-i cu camionetele până la Jilava, unde i-au împușcat. Este absurd ca atunci, în 1941 și în anii care au urmat, autoritățile judiciare să spună că nu au putut identifica nici măcar pe unul din cei care au organizat și executat toate aceste operațiuni. Să fim realiști: nu este vorba de cîteva persoane sechestrate și asasinate, ci de cca 90! Un număr colosal! Care presupune la rândul său un număr mare de participanți la operațiune. Nu este vorba de un ucigaș sau doi, care apar în noapre, ucid și dispar. Să ne gîndim de câte persoane a fost nevoie pentru a descinde în imobilele evreilor sau pentru a-i aresta de pe străzi într-un număr atât de mare. Apoi, de câți indivizi a fost nevoie pentru a-i duce în locul de detenție (sediul CML), pentru a-i păzi și tortura, apoi pentru a-i încărca în camioane și a-i transporta la Jilava. Nu cred că se poate închipui că în urma unei operațiuni de o asemenea amploare, pentru care a fost necesar un efectiv atât de mare de oameni, nu a fost posibilă măcar identificarea – dacă nu și reținerea – a cel puțin un participant. Mai ales că, începând imediat după încheierea evenimentelor, pe 24 ianuarie, luni de zile, presa scrisă din România a acordat, zilnic, spații generoase rubricilor în care erau relatate noi și noi cazuri de legionari arestați și deferiți justiției pentru culpe precum participarea la “rebeliune”, devastarea cartierelor evreiești, abuzuri și maltratări la adresa unor evrei etc.. Organele penale ale regimului antonescian lucrau asiduu, scormoneau, scoțând la iveală noi și noi vinovați, procesele se țineau lanț, mii și mii de oameni erau condamnați la pedepse grele cu închisoarea. Dovadă stau nu doar ziarele vremii, ci și arhivele păstrate în principal de CNSAS. S-a mers până într-acolo că sute de elevi de liceu au fost condamnați la pedepse ce depăseau uneori propria lor vârstă, pentru simplul fapt că făcuseră parte din organizația Frățiilor de Cruce ori se aflaseră întâmplător în acele zile în preajma unor puncte fierbinți ale conflictului. Au fost prinși, arestați și condamnați la moarte inclusiv legionarii care, în 26/27 noiembrie 1940, la Fortul 13 Jilava, îi executaseră sumar pe demnitarii vinovați de masacrele împotriva legionarilor din 1938-1939.

Personal înclin să cred că nu s-a vrut să se meargă până la capăt. Nici în 1941, când faptele erau proaspete, iar Antonescu era dornic să prezinte cât mai multe acuzații la adresa legionarilor, pentru a-i compromite. Dar nici după 1945, când aparatul organelor de stat, inclusiv sau mai ales cel al Securității, avea să fie ocupat într-o proporție foarte mare de comuniști de etnie evreiască. În mod normal, aceștia ar fi trebut să aibă toate motivele pentru a face lumină în macabra afacere în care căzuseră victime atâția conaționali de-ai lor.

Nici unul dintre cei 17 indivizi care însoțiseră camionetele cu evrei în drumul spre masacru, nici unul din cei 7 care au tras cu arma, nu a fost identificat.

Că nu s-a vrut, deși s-ar fi putut, să se afle adevărul în acest caz, nu o spunem doar noi. O admite chiar istoricul Adrian Cioflâncă într-un studiu preliminar dedicat masacrului de la Jilava și publicat acum doi ani în revista 22. Adrian Cioflâncă are în spate o îndelungată activitate științifică pe tema Holocaustului și crimelor împotriva evreilor din România celui de-al doilea război mondial, fiind cunoscută adversitatea sa manifestă față de legionarism. El confirmă, așadar, că deși “regimul Antonescu a arestat mii de participanți la rebeliune și pogrom” condamnați “după procese sumare”, “autoritățile nu au făcut eforturi pentru a corobora faptele din diferitele dosare”. Pare ciudat, deoarece aceleași autorități au făcut inclusiv exces de zel în alte anchete împotriva legionarilor, așa cum am arătat mai sus.

Ajungând la această concluzie însă, domnul Cioflâncă încearcă să găsească justificări indiferenței autorităților lui Antonescu. Dorind cu tot dinadinsul să păstreze neclătinată concluzia superficială trasă de organele penale și de istorici peste acel eveniment, Cioflâncă încearcă să justifice astfel neputința găsirii vinovaților în cazul unei asemenea crime colective, comise ziua în amiaza mare, după ce victimele au mai și fost plimbate cu camioanele prin oraș. Cum? Invocând “conspirativitatea legionară” în virtutea căreia legionarii au reușit să păstreze anumite secrete, chiar trecând prin achete. “Descrierea evenimentelor nu a rezultat din reconstituirea judiciară a faptelor, ci din linia narativă impusă de regimul însuși”, mai spune istoricul, explicând că anchetele judiciare urmăreau “punctul de vedere oficial al regimului Antonescu, omițând, previzibil, povestea suferinței evreilor în impul rebeliunii.”

Vom demonta raționamentul dlui Cioflâncă, invocând colecțiile tuturor ziarelor cotidiene apărute imediat după evenimentele din ianuarie, până spre primăvara anului 1941. Toate abundă zilnic de relatări (exista chiar o rubrică numită Cronica Judiciară) cu privire la noi și noi arestări de legionari acuzați și anchetați nu doar pentru acte de rebeliune, ci și pentru acte de agresiune împotriva unor evrei, deseori cu scopul de a-i jefui sau de a-I determina să cedeze proprietățile. Am avut acces la aceste ziare la Biblioteca Academiei și Biblioteca Națională și suntem în posesia lor. De asemenea, există în arhivele fostei Siguranțe, custodiate acum de CNSAS, nenumărate documente care reflectă anchetarea și condamnarea unor legionari pentru abuzuri comise în acele zile inclusiv împotriva evreilor.

Iată deci că se anchetau, și încă scrupulos, inclusiv actele privind “suferința evreilor”. Și atunci, de ce tocmai în cazul acestui masacru cu aproape 90 de morți, autoritățile au evitat să facă eforturi pentru identificarea făptașilor?

Trebuie menționat că nu pentru toți făptașii a existat această indiferență. Am văzut că majoritatea evreilor au fost uciși de cei 17 necunoscuți care îi transportaseră, iar ulterior 7 supraviețuitori au fost executați într-o a doua fază de legionarii din Jilava, majoritatea lor țărani simpli, fără carte. Daca pentru indivizii care îi aduseseră pe evrei, ucigand pe majoritatea lor, ancheta nu a fost continuată, altfel au stat lucrurile in cazul acelor țărani din Jilava, oameni ușor de manipulat, mai ales pe fondul unor evenimente pline de confuzie, care au generat adevărate psihoze colective (exact ca în Decembrie 1989) și în lipsa unei comunicări normale cu superiorii lor ierarhici, de care au ajuns deseori să fie izolați. În acestor țărani analfabeți, needucați, fără cultură politică, aceleași autorități au dat dovadă de un zel altminteri întemeiat, anchetând și condamnându-i la pedepse mari nu doar pe criminali, ci chiar și pe unii doar fuseseră de față, fără să fi participat efectiv la crime.

Am văzut la începutul scurtei cronologii de mai sus că, în ziua de 21 ianuarie 1941, majoritatea covârșitoare a legionarilor și simpatizanților din aceste comune au plecat spre București, fiind asediați în toate acele zile în puncta fierbiți ale conflictului.  În comuna Jilava, ca și în comuna Ferdinand, a fost lăsat un număr mic de oameni, care să asigure permanența în primării și să rezolve eventualele probleme locale care ar fi apărut.

Și atunci, cine a ucis evreii din pădurea Jilava? Şi cui a folosit acea crimă colectivă oribilă? Ar trebui să ne întrebăm ce interes ar fi avut legionarii – supuși măsurilor represive ale unei evidente lovituri de stat ,  cu ce i-ar fi ajutat pe – în situația dificilă în care se aflau, vânați pe străzi de Armată sau asediați de aceasta în sediile instituțiilor pe care le ocupaseră până atunci legal – să se risipească în activități de devastare și incendiere a cartierelor evreiești, de arestare și sechestrare a evreilor și apoi de asasinare colectivă a acestora, după ce i-ar mai fi și transportat, ziua în amiaza mare, cu camionetele prin oraș. Când se punea problema înlăturării lor de la guvernare și reînceperii persecuțiilor, când – la ordinal lui Antonescu – Armata îi vâna pe “rebeli” prin oraș, de ce s-ar fi expus astfel legionarii? Există aici o fractură logică sesizabilă de orice cunoscător al strategiei și tacticii confruntărilor militare.

Prin cele de mai sus eu nu îmi propun să exclud categoric participarea la arestări și maltratări de evrei a unor membri ai Mișcării Legionare, poate unii dintre cei de curând intrați în organizație sau cu ștate ceva mai vechi, care în lipsa unor ordine precise pe linie ierarhică și sub influența strării de psihoză colectivă ce a domnit acele zile și nopți peste România, să se fi lăsat antrenați, chiar cu zel, în acțiuni de acest fel. Am văzut că țăranii aceia simpli și fără educație din Jilava au fost capabili de așa ceva, în lipsa unor ordine ierarhice și sub imperiul psihozei colective generate de tensiunea evenimentelor din acele zile. Dar și cei care atribuie aceste abuzuri și crime unei acțiuni organizate a legionarilor trebuie să admită că susținerea lor nu este decât o supoziție, neputând fi probată de elemente concrete care să ateste vinovăția unor persoane.

Un lucru însă este clar (și nimeni nu a putut produce o cât de mică dovadă în acest sens): că nu a existat nici un fel de hotărâre sau dispoziție a conducerii Mișcării Legionare în sensul comiterii unor masacre împotriva populației evreiești.

În acest sens, relatarea lui Horia Sima din memoriile sale (Era Libertății, Madrid, 1986) corespunde cât se poate de bine cu situația mai mult decât ingrată în care acesta s-a aflat în acele zile și nopți: „Paradoxul acestor zile memorabile este că nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Deşi mi s-au atribuit de acuzatorii antonescieni şi postantonescieni fel de fel de iniţiative, realitatea este că n-am dat niciun ordin, n-am organizat centre de rezistenţă şi n-am ordonat acţiunile legionare întreprinse de organizaţiile noastre locale. (…) Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scăpat de sub controlul meu; am plecat de acasă, căci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfacţia să mă ia ostatic, şi, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casă în casă, din familie în familie, în capitală, punându-mă la adăpost.” El insistă că toate acțiunile de rezistență au fost spontane, hotărârile aparținând cel mult unor șefi locali.

Trebuie să acceptăm că, atunci când au hotărât intrarea la guvernare, liderii legionari și-au supraestimat capacitatea de a putea gestiona, la un moment dat, situații de o asemenea anvergură. Asemenea majorității fruntașilor proeminenți ai Legiunii, Horia Sima în acele zile a oferit imaginea unui lider care nu mai controla evoluția evenimentelor, acestea desfășurându-se peste capul său. Toți legionarii care l-au căutat pe Sima în acele zile și nopți au relatat că nu au putut ajunge la el, cu excepția câtorva intimi, printre ei găsindu-se și Nicolae Petrașcu. Este poate cea mai ingrată situație în care poate ajunge vreodată șeful unei mișcări politice.

Am arătat aceste lucruri, deoarece există teza susținută de anumite cercuri cum că, din ascunzătoarea sa, Horia Sima ar fi dirijat evenimentele acelor zile, inclusiv acțiunile pogromiste, fapt contrazis de toate dovezile documentare existente.

În acest sens considerăm util să vedem cum s-au raportat și alți lideri legionari la astfel de acțiuni, în lipsa dispozițiilor lui Horia Sima. Este ilustrativă în această direcție mărturia prințului Mihail Sturza, descendent al binecunoscutei familii domnitoare, diplomat de carieră cu un mare prestigiu și fost ministru de externe în 1940. Acesta era unul dintre căpeteniile de prim rang ale Mișcării Legionare. Aflat în conexiune cu importanți lideri legionari în toate cele trei zile de confruntări, el relatează că în noaptea de 21 spre 22 ianuarie (deci exact noaptea transportului celor 89 de nefericiți evrei la Jilava) i-a fost semnalată telefonic, la Prefectura Judeţului Ilfov, din partea cuibului Ioan Vodă, identificarea a “două camioane cu ceea ce părea a fi prizonieri, cu gardienii lor”. “Legionarii au încercat să-i oprească. Din camioane au fost ameninţaţi  cu armele şi s-au tras vreo câteva focuri peste capul lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost: “Urmăriţi imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi s-a comunicat rezultatul investigaţiilor: s-au găsit vreo treizeci de cadavre, şi mai mulţi răniţi, evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt ordinele?, întreabă cuibul. Răspunsul (…) a fost: “Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi duşi la spital. Legea ajutorului reciproc.”” (Mihail Sturdza – România şi sfârşitul Europei, Ed. Fronde, Paris, 1994)

Relatarea de faţă atestă un fapt uluitor: încercarea legionarilor autentici de a salva evreii masacraţi de indivizi rămași necunoscuți, dar care au acționat ca presupuși legionari! Așadar, în plin conflict cu Armata condusă de Antonescu, legionarii depistează camioane de evrei duși spre moarte, încearcă să oprească transportul, dar din camion se trage în ei. Dacă admitem teza că răpitorii evreilor erau legionari, înseamnă că legionarii trăgeau în alți legionari care încercau să-i oprească. Situația este pur și simplu absurdă. Și nu face decât să adâncească misterul.

Din păcate, după înlăturarea legionarilor de la putere, acest eveniment nu a mai fost investigat. Prințul Sturza a fost nevoit să părăsească România, pentru a scăpa de furia lui Antonescu, și nu a mai revenit niciodată pe pământul patriei.

Un început de raționament: Antonescu, partener al comuniştilor în lovitura de stat

Răspunsul la aceste ciudăţenii a putut fi desluşit pentru prima oară abia după 60 de ani de la evenimentele din ianuarie 1941. La 3 septembrie 2003, ziarul “România liberă” publica un material senzațional, semnat de jurnalistul Vladimir Alexe. Acesta invoca un document descoperit în arhivele CIA, declasificat cu ani în urmă şi postat pe internet, certificând convenţia din 11 ianuarie 1941 dintre Partidul Comunist din România, prin Constantin David, şi respectiv Serviciul Secret de Informații (SSI, loial lui Antonescu la acea vreme) prin comisarul Petrovici. Comuniștii se angajau “să participe la evenimentele ce urmau să aibă loc, prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi.” Așadar, evenimentele erau riguros programate și organizate…

Iată ce spune articolul lui Vladmir Alexe: “… colaborarea comuniştilor cu regimul Antonescu s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorită efectelor pactului Molotov-Ribbentrop, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul Antonescu s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul Petrovici şi de Constantin David, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului Antonescu cu această ocazie. (…) A doua convenţie între comunişti şi regimul Antonescu s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul contra trenului „Patria”, şi a fost semnată de Eugen Cristescu, directorul SSI, şi Ştefan Foriș, secretarul Partidului Comunist din România (PCdR) din acel timp. Prin această convenţie, comuniştii se angajau de a se abţine de la acte de sabotaj în industria de armament şi transportul feroviar pe perioada războiului. SSI-ul, la rândul său, se angaja să nu trimită pe front nici un communist, (…) de a nu-i preda pe comunişti lui Adolf Eichman pentru a-i duce în lagărele germane (…), de a nu se opune „infiltrării” către Bucureşti a comuniştilor din ţară. În 1944, când a avut dovada colaborării lui Foriș cu regimul Antonescu, Stalin a ordonat o „epurare” masivă a comuniştilor din România, în primul rând a lui Ştefan Foriș şi a colaboratorilor săi. Dar şi utilizarea pe mai departe a directorului SSI, Eugen Cristescu”, motiv pentru care-ia fost comutată pedeapsa cu moartea.

Această pagină a istoriei PCR, respectiv participarea comuniștilor la “rebeliunea legionară”, a fost considerată decenii la rând tabu. Cert este că acțiunile comuniștilor din acele nopți au dat lui Antonescu posibilitatea să arunce vina pentru “pogrom” asupra legionarilor. Care, după cum am văzut, în acele zile se aflaseră asediați în sedii, cu prea puține posibilități de mișcare.

Implicarea lui Constantin David, lider comunist de etnie evreiască, la vârful operaţiunilor diversioniste de înlăturare a legionarilor de la guvernare ar putea explica, în sfârşit, arestarea acestuia de către cei din fosta Poliție Legionară (camuflată din noiembrie 1940 sub titulatura Serviciului de Ordine) şi excesul de zel al celor care, în timpul anchetei, l-au împuşcat pe acesta undeva pe drumul spre comuna Pantelimon.

Dar totodată atestă pentru prima oară un adevăr cutremurător: implicarea în acţiunile diversioniste din cartierele evreieşti cel puțin a unui etnic evreu. Sigur, nici nu mă gîndesc să insinuez că evreii ar fi orchestrat un masacru împotriva lor înşişi. E o teorie absurdă, pe care nu o pot împărtăşi. Se ştie că evreii care aderaseră la comunism nu se mai considerau de nicio etnie şi deveniseră atei. Deci nu mai aparţineau spiritului evreiesc.

Ceea ce vreau eu să spun, pe baza de-acum evidentei implicări a unor elemente de origine evreiască în evenimente, este explicarea anumitor mecanisme psihologice care, la nivelul mentalului colectiv – atât în comunitatea legionară, cât și unele sectoare sociale – au putut conduce, în acele zile, la identificarea evreilor ca unii dintre autorii loviturii împotriva guvernării legionare, precum și la generalizări de genul cele prin care s-a pus semnul egalității între noțiuni ca evreu și comunist.

Spuneam undeva că, între evenimentele din ianuarie 1941 și cele din decembrie 1989, ambele caracterizate de o masivă și intensă activitate a serviciilor secrete, inclusiv străine, există multe asemănări și corespondențe. Într-adevăr, aceasta poate fi una dintre ele: crearea și întreținerea, zile la rând, a unor psihoze colective menite să distragă atenția populației de la adevărata miză a evenimentelor, să o paralizeze pentru a nu se implica, precum și să legitimeze în final noua putere care capătă aura de forță salvatoare. Ne amintim încă de diversiunea “teroriștilor” din 22-25 decembrie 1989, cu toate accesoriile utilizate (teroriști arabi, apa otrăvită, focare de rezistență etc.), și putem înțelege mai bine escaladarea până la paroxism, în ianuarie 1941, a condamnării, ca autori ai evenimentelor, a evreilor, comuniștilor, masonilor. Dar mai ales putem înțelege ce consecințe produce o astfel de psihoză, gândindu-ne la numărul mare de persoane nevinovate din 1989, identificate de masele tulburate drept teroriști și torturate sau chiar executate (așa cum s-a întâmplat la București, dar mai ales la Sibiu, unde după 22 decembrie 1989 a avut loc un adevărat masacru împotriva cadrelor Ministerului de Interne care se predaseră totuși pașnic).

Am pomenit mai sus despre declarația dată în cadrul anchetei din 1950 de Eduard Tomescu – unul dintre legionarii care s-au aflat la Jilava și care a participat la reținerea celor opt evrei scăpați din primul masacru. Acesta declara că, atunci când i-a cerut instrucțiuni telefonic, Marin Mihăiță – șeful legionar al plasei Vidra – ar fi răspuns că este vorba de niște comuniști scăpați din București și că trebuie lichidați. Nu știm dacă declarația lui Tomescu este întru totul veridică, ținând seama că în anchete foarte mulți țineau să-și scape propria piele. Dar dacă este așa, atunci e clar că Mihăiță era convins că are de-a face cu comuniști, indiferent că erau evrei sau nu. Este puțin probabil ca Mihăță să se fi formalizat într-o discuție telefonică cu unul dintre subordonații săi, încercând să escamoteze un ordin de împușcare a unor evrei sub acela al lichidării unor comuniști. Nu trebuie exclusă a priori ipoteza ca decizia pripită a lui Mihăiță să fi fost circumscrisă psihozei generalizate în urma unei diversiuni create și întreținute de serviciile secrete – psihoza complotului evreo-masonic și communist generator ale evenimentelor respective. Teză la care achiesau chiar și legionarii, ei încercând să-și explice astfe, într-o manieră facilă, înlăturarea lor de la guvernare, care era de-acum un fapt împlinit.

În ceea ce-l privește pe Marin Mihăiță (originar din Crețești, comuna Vidra, absolvent de liceu cu bacalaureat, în acel moment în vârstă de 29 de ani), avem avantajul de a fi în posibilitatea unei evaluări a profilului său psihologic, grație evocărilor orale ale unor săteni din Jilava și Ferdinand (Gheorghe Iordache, Nicolae Stan), cât și relatărilor scrise ale lui Costică Dobre – șeful legionar al plasei Bolintin (deci omolog funcției lui Mihăiță) și primar al comunei Bolintinul din Vale. În memoriile sale, acesta din urmă (fond manuscris Titi Dobre, arhiva Florin Dobrescu) îl prezintă pe Mihăiță ca pe un temperament impulsiv, chiar exaltat, cu evidente înclinații spre violență pe care le imprima subordonaților săi. Așadar, un mediu afectiv numai bun de influențat de diversiuni precum cea a pericolului “iudeo-comunist”.

Fără a încerca să punem un verdict defintiv asupra ordinului lui Mihăiță, credem că onestitatea ar trebui să oblige pe orice istoric la această circumspecție, măcar până la apariția unor documente concludente. Mai ales că Marin Mihăiță a fost condamnat și deținut în închisorile comuniste până în 1964, timp în care Securitatea va fi avut la dispoziție mijloacele ei specifice de clarificare a acestui episod.

Mergând mai departe pe firul acestui raționament, înaintăm supoziția ca și misterioșii transportatori ai evreilor, la sosirea lor pe teritoriul comunei Jilava să fi transmis legionarilor locali – țărani analfabeți în majoritate – că este vorba de ostatici comuniști, și chiar acești legionari locali să fi raportat inițial șefului lor de la Prefectura de Ilfov această versiune.

Trebuie spus totuși că suntem obligați a trata cu circumspecție și declarația lui Tomescu, deoarece mărturia prințului Sturdza, citată mai sus (și pe care o considerăm mai credibilă, dat fiind statutul aristocratic și nivelul intelectual al autorului), arată că acesta se afla tot în Prefectura de Ilfov (ca și Marin Mihăiță) atunci când i-a fost semnalată – tot telefonic – mișcarea acelui camion cu prizonieri civili ce aveau să fie executați la Jilava. Ca funcție și ca grad, Sturdza era superior lui Mihăiță, iar dispozițiile sale cu privire la prizonierii evrei au fost să fie salvați. Și atunci de ce și mai ales cum ar fi putut Mihăiță să transmită, de la telefonul aceleiași instituții, un ordin diametral opus?

Această convenţie între comunişti şi serviciul secret românesc poate, în sfârşit, oferi o explicaţie plauzibilă faptului că nici autorităţile antonesciene şi nici cele de după 1944 nu au dus ancheta pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi putut stabili vinovăţiile pentru acel masacru inutil. Pe de o parte, regimul Antonescu nu a dorit să devoaleze implicarea serviciului secret al statului român în acest pogrom. Pe de altă parte, după preluarea puterii de către comunişti, în 1945, de asemenea nu s-a dorit să se afle că “tovarășii” au fost implicaţi, alături de serviciile secrete, în evenimentele din ianuarie 1941. Și poate chiar inclusiv în masacrul din pădurea Jilava.

De altfel, o “notă informativă cu privire la influenţa comuniştilor în Corpul muncitoresc legionar” din 1 februarie 1941, atestă că “Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele în legătură cu rebeliunea şi devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea membrilor Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenţi de stânga (…)”. (Arhivele Naţionale ale României, Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial 1939-1944, coord. Alina Tudor Pavelescu, Bucureşti , 2003, doc. Nr. 35)

Tot Serviciul Secret de Informaţii, într-un raport din acele zile, sesizează prezenţa agentului contraspionajului sovietic Mihail Şanov, legendat ca reprezentant al agenţiei TASS, în rândul manifestaţiilor legionare anti-antonesciene din ziua de 20 ianuarie 1941 (Cristian Troncotă – “Între 20-25 ianuarie va izbucni o revoluţie în Ţara Românească”, în Magazin Istoric nr. 1-2/1994, p. 173-195).

Chiar şi relatările evreului Matatias Carp în “Cartea neagră ” din 1945, abundă de neclarităţi şi contradicţii flagrante care întăresc cele arătate mai sus: “Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Carp afirmă că zonele evreiești “au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor, bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.”

Este o absurditate să susții că atrocităţile au continuat “multă vreme după capitularea rebelilor”, deci după ce Antonescu câştigase şi deţinea controlul, legionarii fiind, după cum spune însuși Carp, “capturaţi”(!). Singurul mod în care această situație absurdă ar putea fi înțeleasă este tot acordul dintre SSI şi PCdR, de orchestrare a atrocităţilor în cartierele evreieşti pentru a arunca vina în seama legionarilor. Și atunci, devine lesne de înţeles de ce devastările continuau în cartierele evreiești și după înfrângerea legionarilor și preluarea controlului asupra orașului de către Armată.

Foarte interesant este faptul că Iuliu Maniu declara ulterior evenimentelor că “rebeliunea a fost organizată de Germania şi Comintern”. (Gheorghe Buzatu, “Români în arhivele Kremlinului”, Bucureşti, 1996) Iar implicarea serviciilor secrete germane chiar nu poate fi ignorată. Şeful SSI, Eugen Cristescu consemnează că agenţii săi au depistat numeroşi oameni plătiţi de Gestapo să răspândească afişe şi manifeste antisemite în rândul bucureştenilor, accentuând dezordinea şi îndemnând la pogrom.

Ostilitățile aveau să înceteze după ordinul de încetare a rezistenței, transmis de Horia Sima sub presiunea amenințării lui Hitler, că armata germană din România va intra în luptă de partea lui Antonescu. Au urmat trei ani și jumătate în care România a avut statutul de stat vasal, aflat în stare de semiocupație germane, iar Mișcarea Legionară a cunoscut o cruntă persecuție, nu doar în ţară, ci şi pe teritoriul Reich-ului, unde legionarii au fost internaţi în lagăre de concentrare până în 1944.

Cui puteau servi tragicele evenimente din ianuarie 1941, inclusiv moartea a zeci, sute de oameni? În primul rând lui Antonescu, cel care a rămas la putere, aruncând răspunderea crimelor asupra legionarilor, alături de jafurile şi fărădelegile comise de pleava societăţii în cele 3 zile. Dar a servit şi sovieticilor, care vedeau înlăturat de la guvernare adversarul ireductibil al comunismului în România: Garda de Fier. Şi nu în ultimul rând lui Hitler, care astfel se debarasa de nişte naţionalişti care îi încurcau planurile imperialiste în regiune. Aşa cum în decembrie 1989 a fost nevoie de diversiunea sângeroasă a teroriştilor şi de peste 1100 de victime, pentru a legitima eşalonul secund al structurilor comuniste care preluaseră puterea, demonizând cadrele fidele lui Ceauşescu. Din păcate, „revoluţiile” se fac cu preţul a numeroase victime inocente…

Am cunoscut în comunele menţionate oameni care, la cercetările din 1941, reluate după august 1944, au fost trecuţi prin faţa rabinului Guttman, supravieţuitorul masacrului, ai cărui doi fii au fost ucişi în acelaşi loc. Niciunul din legionarii jilăveni ori din 1 Decembrie pe care i-am cunoscut nu au fost identificaţi de bătrân ca şi asasini ai copiilor săi (relatarea învăţătorului George Iacob, ginerele lui Nicolae Voiculescu).

Viceprimarul legionar Nicolae Voiculescu (mort la Jilava în 1951) a fost acuzat doar pentru faptul că, atunci când rabinul Guttman, scăpat din masacru, a ajuns la primăria din 1 Decembrie, a refuzat să-l primească din suspiciune, indicându-i să meargă în Bucureşti (mărturie culeasă de la urmaşii lui Voiculescu). Dacă legionarul Voiculescu ar fi făcut parte dintr-un aparat legionar de exterminare a evreilor, l-ar fi ucis pe Guttman cu acest prilej, nicidecum nu l-ar fi lăsat să plece.

Consider importantă relatarea indignării manifestate de legionarii întorşi în comune, la aflarea celor întâmplate, ca încă o dovadă a faptului că masacrul nu a fost emanaţia voinţei organizaţiilor locale din care făceau parte şi, cu atât mai puţin a conducerii centrale a mişcării. Citez mărturia lui Iordache Gheorghe (n. 1921, agricultor, com. 1 Decembrie). Tatăl acestuia, Gheorghe Iordache zis Delegatu, fost membru PNL, a aderat la Mişcarea Legionară în anii ‘30. În 24 ianuarie 1941, aflând de masacrul de la Jilava, a mers în această comună pentru a-l admonesta pe nepotul său, Petre Ivănescu, participant la asasinate, pe care l-a blestemat pentru actul comis. Renegat de rude şi de camarazi, Ivănescu s-a sinucis în momentul în care jandarmii au venit să-l aresteze.

Menţionez şi cazuri de încercare  a autorităţilor antonesciene de a incrimina în mod aberant legionari din Jilava pentru o presupusă participare la masacru. Astfel, dascălului Doncu T. Doncu i s-a reproşat că s-ar fi agăţat câteva zeci de metri de una din săniile care transportau prizonierii evrei pe şoseaua principală în timp ce mergea la primărie să ridice ajutorul social (avea mulţi copii), iar studentului Eduard Tomescu (cel salvat mai târziu prin sacrificiul lui Mircea Vulcănescu la Aiud) relata, în detenţie, lui Constantin Tănăsescu şi Emanoil Paraschivaş, presiunile făcute de anchetatori pentru a obţine declaraţii în sensul implicării conducerii Legiunii în organizarea acestui masacru.

Menţionez starea de haos şi isterie specifică maselor necontrolate, precum şi agitaţia suspectă a unor pretinşi legionari care s-au implicat în participarea la asasinate. Aceştia au fost, conform relatărilor fie simpli localnici, fie simpatizanţi legionari ori cel mult membri recenţi, marginali, care însă nu puteau justifica prezenţa lor în comună, în timp ce trebuiau să fie prezenţi în instituţiile bucureştene conform ordinelor superiorilor. Probabil că, în cazul unei victorii legionare, aceştia ar fi fost grav pedepsiţi cu siguranţă, pentru încălcarea disciplinei legionare.

Un lucru este cert şi trebuie ţinut cont de el din punct de vedere juridic. Nu există niciun document din care să rezulte vreun ordin pornit de la conducerea Mişcării Legionare sau măcar de la conducerea de plasă sau comună, prin care să se fi dispus acest masacru.

Există în schimb, acum, documentul amintit mai sus care arată clar cine au fost autorii incidentelor din cartierele evreieşti: membrii Partidului Comunist, ajutaţi de pleava suburbiilor, în acord direct cu serviciul secret al lui Antonescu.

Putem acum înţelege mai bine de ce de 75 de ani se refuză sistematic redeschiderea dezbaterii şi a investigaţiilor unui episod cutremurător dar rămas neclarificat. Ei bine, iată cea mai bună explicaţie pentru faptul că niciodată autorităţile nu au dus ancheta pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi putut stabili vinovăţiile pentru acel masacru inutil. Regimul Antonescu nu a dorit să devoaleze implicarea Serviciului Secret de Informaţii în acest masacru etnic, iar după preluarea puterii de către comunişti, în 1945, în ciuda numărului mare de etnici evrei ce ocupau funcţii în noul regim, nu s-a dorit de asemenea aflarea faptului că aceştia au fost implicaţi alături de serviciile secrete în evenimentele din ianuarie 1941.

Însuşi istoricul Adrian Cioflâncă, de la Institutulul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel”, în urma recentelor sale cercetări asupra arhivelor conţinând anchetele privitoare la acest pogrom, afirmă că, „nu au fost însă identificați legionarii care au venit de la București cu camionetele cu evrei. De fapt, câteva nume au fost menționate de martori, dar anchetatorii nu au mers pe fir. O parte dintre legionarii în cauză aveau să fugă în Germania. Alții au fost arestați pentru alte fapte din timpul rebeliunii și nu li s-a cerut să vorbească în anchetă despre masacrul la care au participat la Jilava. Nici autoritățile comuniste nu au mers cu mult mai departe.” Aşadar, aceeaşi observaţie: nici regimul antonescian, dar nici comuniştii nu au dorit să meargă prea departe cu ancheta. Ba mai mult decât atât, nici „istoricii nu au făcut mari progrese în a completa golurile de cunoaștere lăsate de investigațiile judiciare. Subiectul a fost tabu pentru multe decenii, iar accesul la documente a fost împiedicat.”, afirmă acelaşi Cioflâncă. (http://revista22.ro/70259624/masacrul-antisemit-de-la-jilava-ce-tim-n-plus-ii.html)

În aceste condiţii, investigaţia trebuie extinsă asupra acelor elemente bucureştene, pretins legionare, care au acţionat în cartierele evreieşti, luând ostatici, torturându-i şi transportându-i apoi la Jilava şi împuşcându-i. Deoarece, condamnarea la acea dată a câtorva săteni înapoiaţi, lipsiţi de educaţie şi isterizaţi în obscurantismul lor de agenţi instigatori, care s-au făcut vinovaţi de uciderea celor câtorva evrei scăpaţi din masacru, ori condamanarea unor săteni la fel de needucaţi care au dezbrăcat cadavrele, deposedându-le de bunuri de valoare, nu reprezintă decât o parte derizorie a acestui caz.

Ar trebui anchetată apoi şi situaţia persoanelor care au incitat, mai mult sau mai puţin subtil, instigând la violenţe pe aceşti ţărani înapoiaţi. Să nu uităm, din zilele lui decembrie 1989, lui iunie 1990, ca şi în alte situaţii diversioniste, numărul mare de agitatori şi provocatori care incitau împotriva “teroriştilor” sau “legionarilor”.

Căci – știu că mă repet – adevăraţii legionari din Jilava şi comunele adiacente au fost baricadaţi în instituţiile bucureştene. Iar cei care au adus şi au asasinat pe evrei nu erau cunoscuți de cei câțiva rămași în Jilava. Și au rămas necunoscuți până astăzi. Ceea ce mi se pare de neconceput pentru Siguranţa acelor ani, altminteri deosebit de eficientă în a depista şi aresta orice legionar suspectat de activitate împotriva regimului antonescian sau, ulterior, a celui comunist.

Deși este mult mai greu și mult mai puțin posibil, chiar şi după 75 de ani, autorităţile statului român au obligaţia de a redeschide anchetele atât de uşor închise ale pogromului de la Jilava. Iar istoricii trebuie să reevalueze abordarea studiului asupra acelor zile şi nopţi de coşmar, prin rigorile cercetării, şi nu pe baza relatărilor emoţionale ale lui Matatias Carp ori artificiilor jurnalistice ale lui Brunea Fox.

Eu sunt unul dintre cei care cer asta, în numele adevărului şi atâtor oameni care au trăit, pe nedrept, întreaga viaţă cu stigmatul unor crime la care nu au participat. Din respect pentru cei 144 de evrei morţi în chinuri. Din respect pentru cei 346 de români (alții indica o cifra de peste 800) ucişi de mitralierele lui Antonescu. Din respect pentru cei calomniaţi şi huliţi de atunci, pe nedrept, în mod pauşal, pentru aceste crime, desi cei mai mulți nici nu au știut de comiterea lor: legionarii şi urmaşii lor.

Statul român trebuie chiar şi acum, târziu, să asume această anchetă onestă, inclusiv realitatea că instituţiile sale de atunci, mă refer la serviciul secret, au participat la orchestrarea crimei colective. Şi nu trebuie să se teamă nimeni că statului român de azi i s-ar putea imputa daune materiale în viitor. Pentru că România de azi nu poate fi pusă să plătească pentru actele criminale ale unui regim ilegitim, instaurat la adăpostul unei lovituri de stat, cu implicarea mai multor servicii secrete străine.

NOTA: Prezentul studiu reprezintă forma restrânsă a unei cărți ce urmează a fi publicate. Nu intenționăm, și nici nu e posibil, să oferim concluzii definitive. Dorim doar redeschiderea cercetărilor, inclusive a celor penale, în acest caz, pentru clarificarea tuturor nelămuririlor. În memoria sutelor de victime ale evenimentelor din 20-24 ianuarie 1941, indiferent de apartenenţa etnică…