Articol de Florin Dobrescu
“Casa noastră”. Așa a numit Ion Gavrilă Ogoranu sediul din București, strada Veseliei nr. 21. Poate și pentru că fusese o dorința lor, a acestor oameni care zeci de ani fuseseră persecutați, urmăriți, fugari ori purtând lanțuri, cu tinerețile ferecate între zidurile reci ale temnițelor și sârmele ghimpate ale lagărelor, unde le-au și lăsat, odată cu zeghele roase de vreme. Dorința lor de a fi în legalitate, de a se constitui în organizații recunoscute legal, de a avea un sediu al lor. O casă a lor și a idealului lor. După Revoluția din Decembrie 1989, au început a se reorganiza, reluând legătura unii cu alții, întrunindu-se, constituind asociații ale foștilor deținuți politici, Fundația Buna Vestire sau Partidul “Pentru Patrie”, ultimile două acționând sincron și completându-se una pe alta.
La început, și-au avut sediul în apartamentul cu două camere de pe Bd. Metalurgiei, unde locuiau soții Constantin și Geta Anghelescu, ambii deținuți politici. Apoi s-au adresat Primăriei Capitalei și primăriilor de sector, cerând un spațiu oricât de mic unde să-și desfășoare activitatea. De peste tot, li s-a răspuns că nu există spații. Deși toate partidele și ONG-urile apărute ca ciupercile după ploaie primeau sedii în închiriere. Dar pentru niște bătrâni încovoiați de anii de pușcărie, nu exista spațiu… Cu greu au găsit de închiriat o șandrama cu două cămări, în spatele Primăriei Sector 4 de la Rondul Coșbuc, subînchiriată de la filiala Sector 4 a Partidului Alianța Civică, prin bunăvoința unei doamne care era fiică de deținut politic. O căsuță prăpădită, scăpată de demolările lui Ceaușescu, pe care au reparat-o cu banii și munca lor, în care aduseseră niște mese și bănci din blăni de lemn, din acelea pe care, la țară, se fac praznicele. Acolo se adunau și țineau ședințele, acolo aduceau revistele de la tipografie și le împachetau, trimițându-le în filiale. Acolo i-am găsit, într-o zi de mai a anului 1996, într-o austeritate franciscană, din care și cel mai elementar confort urban părea că fusese alungat. Dar și aceasta era o soluție provizorie.
În fața refuzurilor autorităților locale, acești oameni, aflați în ultimii lor ani de viață (majoritatea erau septuagenari și octogenari, iar unii chiar nonagenari), au purces să-și construiască sediul lor. Așa cum știau ei, din tinerețea lor. Prin jertfă, prin muncă voluntară. Terenul a fost donat de unul dintre ei, Constantin Tănăsescu, nea Tică, așa cum îi spuneam cu toții – 15 ani detenție grea (arestat în 1948, eliberat de la Aiud în 1963). La sfârșitul lui Aprilie 1999, luptătorii anticomuniști din toată țara s-au adunat în București, în strada Veseliei 21, unde a avut loc ceremonia sfințirii pietrei de temelie a viitorului sediu.
Proiectul a fost făcut, evident pro bono, de arhitecți și ingineri constructori, la rândul lor deținuți politici. În toate filialele s-a început strângerea de fonduri. Vedeam, săptămânal, cum veneau bieții bătrâni la sediu, rupându-și din pensiile lor, care la vremea aceea nu erau mari. Erau și unii care, din smerenie, nu doreau să li se taie nici o chitanță, dorind ca jertfa lor să rămână cu totul anonimă. Au început să trimită contribuții și unii dintre cei din exil, ba chiar și părintele Iustin Pârvu, care în acea vreme începuse ctitoria sa de la Petru Vodă. Din țară, cei tineri veneau în timpul concediului de odihnă, împreună cu bătrânii, muncind pe șantierul noului sediu din strada Veseliei. Dormeau în cele două cămări ale sediului vechi sau pe la unii din noi pe-acasă. Un fost deținut politic a dăruit tâmplăria veche de la casa lui, iar de la alte clădiri modernizate s-au adus cu bani puțini alte tocuri de uși și ferestre, dar și calorifere vechi, din acelea de tablă. Au început să vină și ziariști, interesați de această inițiativă inedită.
În iulie 2000, la o săptămână după comemorarea de la Sâmbăta de Sus, o mulțime impresionantă de foști deținuți politici și tineri continuatori ai idealului lor s-au adunat pentru a participa la ceremonia sfințirii noului sediu. Era măreț, avea patru nivele (D+P+2E), și deși era destul de sărăcăcios ca dotări și rămâneau multe finisaje și îmbunătățiri de făcut, era mândria noastră. Acest partid al luptătorilor anticomuniști era singurul care își construise singur un sediu, din contribuțiile exclusive ale membrilor săi, în timp ce alte partide ocupau sedii luxoase pe socoteala statului român. La ceremonia la care a slujit un sobor de preoți foști deținuți politici, a participat, evident și Ion Gavrilă Ogoranu, care era vicepreședintele organizației. Îmi amintesc cum a cântat, impresionând asistența, Fericirile. Păcat că, în sărăcia noastră, nu am avut o cameră de filmat cu care să imortalizăm aceste momente impresionante. Doar câteva fotografii au rămas de atunci…
Așa s-a ridicat clădirea din strada Veseliei nr. 21. Îmi amintesc cum ne spuneau bătrânii: “Tragem tare, să îl ridicăm. Noi în câțiva ani ne ducem… Și vrem să vă rămână vouă, tinerilor, o tranșee în care să vă adunați, să vă organizați și să continuați lupta noastră.” Într-adevăr, în acei ani dispăreau, discreți, modești, așa cum trăiseră, unul după altul. Nici nu mai țineam șirul înmormântărilor și parastaselor… Eram impresionat de faptul că acei oameni, atât de bătrâni și mai ales atât de afectați de sechelele detenției dure pe care o făcuseră, care puteau să se bucure în acei ultimi ani ai lor de tihna și îndestularea dată de indemnizațiile de deținut politic, preferau să ostenească pentru a lăsa în urma lor ceva. Ca sacrificiile lor să nu fie zadarnice. Ei ridicau un edificiu nu pentru ei, ci pentru urmașii lor spirituali.
Sediul Partidului Pentru Patrie, prin hotărârea Congresului și cu susținerea Senatului – format din veteranii organizației, a devenit în 2011 sediu al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, imobilul constituind capitalul prevăzut de lege pentru înființarea unei astfel de instituții de drept privat. Obiectul de activitate al Fundației, conform actelor constitutive, este cinstirea și păstrarea vie a memoriei luptătorilor pentru demnitatea și libertatea națiunii române, în deceniile de represiune prin care a trecut România în ultimul secol, propunând o vastă paletă de obiective de natură culturală, științifică și memorială.
Au trecut mai bine de 20 de ani de la ridicarea acestei clădiri. Cum spuneam, multe dintre dotările sale au fost de la început precare. Cu timpul, hidroizolația acoperișului a cedat, cele mai vechi dintre tocurile de ferestre au putrezit. Cei care am rămas am continuat să punem câte o fereastră cu termopan, să schimbăm câte un calorifer, să modernizăm câte o încăpere. Din păcate, infiltrațiile din acoperiș au făcut ca sala cea mare a etajului 2 să devină impracticabilă. Din cauza oricărei izolații exterioare sau interioare, din cauza ferestrelor vechi, dar și din cauza caloriferelor improprii, lipsite de orice eficiență energetică, etajul 2 și chiar etajul 1 sunt oricum greu de folosit, iarna din cauza frigului, iar vara din cauza căldurii excesive.
Începând din anii 2000, Codul Fiscal a eliminat prevederea care scutea de plata impozitelor partidele și ONG-urile. Chiar dacă este organizație non-profit, și Fundația noastră este nevoită să plătească același impozit ca toate persoanele juridice (1,5%) din valoarea imobilului, evaluată o dată la trei ani de un evaluator autorizat ANEVAR. Anual, 8.000 lei. Nu detaliem cât de greu ne vine să strângem, an de an, această sumă.
Anii trecuți, sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu a început să adăpostească punerea în practică a Muzeului Rezistenței, un proiect de la începutul anilor 1990, al foștilor deținuți politici, pe care statul român ar fi trebuit să îl susțină, pentru a fi demult realizat. Din păcate, politica memoricidă a autorităților române, reflex al unor angajamente externe păguboase, face ca un astfel de deziderat să fie tot mai îndepărtat pe zi ce trece. Ne ocupăm prea mult de memoria altora, iar morții Rezistenței acestui neam împotriva comunismului sunt îngropați într-o uitare vinovată. Asta în cazul în care nu sunt efectiv stigmatizați și, practic, condamnați a doua oară. Un singur exemplu: Ion Gavrilă Ogoranu este un nume devenit tabu la marile televiziuni și în instituțiile statului român. Și lista este dureros de lungă…
Având modele ca acelea ale luptătorilor pe care am avut șansa de a-i cunoaște, rămânem întăriți în nădejdea că vom reuși, cu ajutorul vostru, al tuturor celor care îi iubiți și îi mărturisiți, să ducem la îndeplinire acest deziderat cultural. Un spațiu al memoriei demnității românești, în care copiii și tinerii să poată veni să ia contact cu artefacte și documente inedite, cu o istorie pe care nu o învață la școală, și unde să poată consulta cărți, publicații vechi, care au fost interzise zeci de ani, să vizioneze mărturii video cu luptătorii anticomuniști demult plecați dintre noi, să se implice în proiecte de recuperare și valorificare culturală a Memoriei Rezistenței Anticomuniste.
În încheiere, vă oferim imagini de arhivă din anii 1999-2000, din timpul construirii sediului și de la inaugurarea acestuia. Veți putea revedea chipuri demult apuse, ale unor luptători, dar și ale unor personalități care au gravitat în jurul acestora.
NOTĂ: Facem apel la toți cei care pot susține, cu oricât de puțin, proiectul Muzeul Rezistenței, să contribuie în contul IBAN: RO48RNCB0090120742810001, deschis la BCR, Beneficiar: Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, CIF: 28081579, cu mențiunea „contribuție pentru Muzeul Rezistenței”. Dumnezeu să ne ajute să izbândim!
1 – Preot Alexandru Capotă (f.d.p.), 2 – g-ral (r) Thoma Niculae 9f.d.p.), 3 – George Ursa, 4 – Corneliu Suliman (f.d.p.), 5- dr. Niculina Marinescu-Beți (f.d.p), 6 – Remus Anghelescu-Timoceanu (f.d.p.), 7 – dr. Nicolae Lascu, 8 – , 9 – Emanoil Paraschivaș (f.d.p.), 10 – Emilian Băncescu (f.d.p.), 11- Titi Dobre (f.d.p.).