Afghanistan: Ce ar trebui să învățăm din victoria talibanilor

„Afghanistan, o lecție de istorie servită în direct lumii întregi”, sau „Ce ar trebui să învățăm din victoria talibanilor” ar putea fi titlul acestui articol pe care mă pregătesc să-l scriu sub imboldul – nu atît al evenimentelor petrecute în Afghanistan în ultimele 48 de ore – dar mai ales al interpretărilor pe care buni prieteni de-ai mei, patrioți și naționaliști creștini le dau acestor evenimente.

Nu aș îndrăzni să disec aceste evenimente din perspectiva politico-militară, în primul rând pentru că nu sunt analist, dar mai ales pentru că ce mi se pare interesant de înțeles este tâlcul, noima acestor evenimente în contextul umanității de astăzi, care trăiește în minciună și care este gata să îmbrățișeze mondialismul ca pe singura soluție existentă la problemele lumii. Atunci cînd împărtășim în spațiul public părerile noaste despre un astfel de subiect, ar fi bine să încercăm să analizăm situația într-o notă cât mai rece și obiectivă, detasandu-ne de sentimentalisme amorsate în mentalitatea noastră (nu numai) de industria hollywoodiană a vremurilor, care ni-i prezintă mereu pe talibani ca fiind băieții răi, americanii și coaliția NATO, evident, eroii pozitivi care instaurează democrația și-i salvează pe cei oprimați, iar teroriști sunt doar cei pe care sistemul oficial îi declară așa, etc.

Dar o analiză politico-militară cît mai completă ar implica explicarea și înțelegerea principiilor artei războiului în general, al conflictului asimetric în particular și, în fine, al conflictului din Afghanistan ca și speță a conflictului asimetric, în care, de la bun început, provocarea lansată de către cel puternic (America și NATO) are șanse slabe de reușită, în fața unui adversar care pare slab inițial, care nu beneficiază de logistică și susținere internațională (material, diplomatic, mediatic), dar care se sprijină doar pe propriile resurse, pe propriile convingeri și credințe, care duce un război “low budget” și care are timpul de partea lui, ale cărui alianțe sunt stabilite nu pe un limbaj de lemn diplomatic, ci pe interese tangibile, concrete și firești în societățile tribale care știu și vor să supraviețuiască.Deci, cum o astfel de analiză exhaustivă nu este realizabilă aici și nu este nici subiectul articolului acesta, mă voi limita la doar cîteva idei care ar putea să rezume politic, social și militar conflictul din Afghanistan și deznodământul acestuia.

În primul rând, trebuie știut că războiul nu este decît o continuare a politicii pe alte căi decît cele diplomatice, că el nu este un scop și o finalitate în sine, scopul real fiind doar pacea de la sfârșit și condițiile în care aceasta va fi stabilită, eventual în urma unor negocieri: impusă de învingători, acceptată de învinși. Victoria sau înfrângerea părților pot fi parțiale sau totale, dar scopul războiului rămâne, deci, poziția pe care fiecare o are la masa tratativelor de la sfârșit și din care vor rezulta condițiile în care fiecare își va duce viața din acel moment. În cazul de față, avem de-a face cu o victorie totală a talibanilor, care nu au negociat nimic cu nimeni atunci cînd au ajuns la Kabul, în fața cărora nimeni nu a avut nici un argument.Deznodământul unui conflict este consecința victoriilor sau infrângerilor operaționale și tactice de pe teren, dar mai ales a direcțiilor strategice alese de comandamentul militar și, mai mult de-atît, de analiză profundă pe care politicul și militarul au datoria să o facă înainte de se angaja într-un conflict. Putem spune, pe bună dreptate, că rezultatul acțiunilor militare (victorii sau înfrîngeri) poartă în sine germenul sădit atunci cînd ele au fost concepute, de militar și de politic. În cazul de față, înfrîngerea suferită de americani și coaliția NATO, denotă – în ciuda serviciilor CIA, a dronelor și a sateliților – ignoranța lor despre situația reală din Afghanistan și propria lor incoerență politică. Căci eșecul este, în primul rând, unul politic. Încă un lucru ce merită precizat: conflictul asimetric înseamnă confruntarea dintre două forțe total diferite ca formă, volum, doctrină, dotare materială. În speță, pe de o parte NATO, armata americană, Armata Națională Afghană și pe de altă parte Talibanii, ca insurgenți. Dar între cele două forțe există o entitate mai puțin activă și totuși indispensabilă obținerii victoriei: populația civilă și sprijinul pe care aceasta îl acordă la un moment dat uneia din părți. Populația civilă va acorda sprijinul său aceluia dintre beligeranți care îi poate garanta că poate trăi în pace și în acord cu nevoile și credințele ei.

Dar populația civilă este și cea care are cel mai mult de suferit într-un astfel de conflict; întâi, ea este pusă să aleagă cum se poziționează față de unul sau altul dintre beligeranți, asumându-și astfel cohorta de consecințe ce vor surveni la deznodământul conflictului. Un analist onest recunoaște acest lucru și faptul că o imixtiune externă în problemele unui popor va genera, din aceste cauze, mai multă suferință decît are pretenția că alină. Istoria recentă a lumii este plină de astfel de exemple, cînd în numele unor declarate juste cauze, occidentalii au intervenit în viața unor popoare ca să le salveze de la tiranie, lăsând mai apoi populația civilă pradă sfâșierilor interne și represaliilor de la sfârșit de război, iar politica americană este exemplul cel mai grăitor de cinism și ipocrizie în acest sens. Vedem rezultatele în Siria, Irak, Libia și acum în Afghanistan. Cei care se grăbesc să-i diabolizeze pe talibani și să-i compătimească pe cei care au susținut coaliția pe durata conflictului, au tendința să-i exonereze pe americani și coaliția occidentală de responsabilitatea lor în toată această dramă. În ciuda “ideilor nobile” care i-au mânat pe americani în război și odată cu ei tot Occidentul, în ciuda scopului declarat de a stârpi flagelul terorismului internațional reprezentat de Al-Qaida, al impactului emoțional declanșat de prăbușirea turnurilor din America, al trendului mediatic conform căruia drepturile omului și, în special, ale femeilor din Afghanistan, sunt anulate de către talibani, de la ofensiva coaliției NATO din 2001 în acest teritoriu, americanii și coaliția și regimul politic de la Kabul nu au reușit să-și atragă mulți susținători, sau să convingă populația civilă că-i pot oferi pacea mult dorită și odată cu ea sacrosancta democrație occidentală. Ori dacă nu ar fi așa, de ce de 20 de ani, aceste idei fermecătoare nu-și pot găși susținerea populației civile? Sau de ce nu pot fi ele implementate? Poate pentru că poporul Afghan se identifică mai mult cu propriile valori ancestrale, mai degrabă decît cu cele importate din SUA și Occident. Grupul etnic majoritar în Afghanistan (ca dealtfel și-ntr-o bună parte din Pakistan) poartă numele de Pashtun, iar cultura Afghană are ca sinonim cultura Pashtun, sau Pashtunwali, ceea ce s-ar traduce mot a mot “Calea Afghanului” sau “Calea Pashtunului”. Dacă este un lucru pe care decidenții politici și militari care au inițiat acest conflict ar fi trebuit să-l studieze cu rigoare, acesta este Pashtunwali, o tradiție care s-a fasonat de-a lungul timpului în sânul unui popor ce are la bază o cultură tribală, războinică, un popor care stăpânește un teritoriu aspru, dur, cu un climat aspru, cotropit de mulți invadatori de-a lungul timpului, dar nesupus și neschimbat de nimeni. Acum, nu știu dacă citadinii din Kabul care deplâng plecarea americanilor și abdicarea regimului lui Ashraf Ghani se consideră pashtuni, dar sunt convins că talibanii se consideră pashtuni. Măcar ei știu ce sunt. Am fost de multe ori întrebat de prieteni: „Finalmente, de ce ai fost în Afghanistan? Care este scopul acestui război?” Chiar dacă la fața locului nu mi-am putut da seama de finalitatea ascunsă a acestui conflict, de interesele lui oculte, nedeclarate lumii, în timp, am ajuns să cred că tradiția Pashtun în sine deranjează trendul occidental al democrației ipocrite și această Nouă Ordine Mondială care vrea să șteargă identitățile popoarelor și tradițiile lor. Cert, talibanii sunt relativ recenți în istoria acestui popor, deci nu pot fi considerați exponenții ideali ai culturii Pashtun, ei nu sunt reprezentativi 100% pentru această tradiție, dar ei apar ca o reacție firească a corpului social atunci cînd acesta este amenințat în integritatea lui, asemenea anticorpilor și ganglionilor în fața stimulilor infecțioși. Personal, experiența confruntării mele directe cu talibanii, m-a făcut să-i respect pentru consecvență și determinarea lor, dar culmea, m-a făcut să părăsesc instituția statului Occidental, scârbit de ipocrizia lui. În orice caz, atîta timp cît am fost pe sol afghan, privirile civililor nu m-au făcut să mă simt un eliberator ci mai degrabă un invadator. Deci, dragi prieteni naționaliști creștini, înainte să-i judecați pe talibani, amintiți-vă că în ciuda aparențelor, poporul Afghan cu un guvern nedemocratic taliban este poate mai stăpân pe propriile reguli de viață, cultură, tradiții, religie, resurse, decît este poporul Român, condus de o “elită” vasală, lipsită de orice onoare, lipsită de orice empatie față de popor, de orice respect și evlavie față de eroii neamului și jertfa lor, față de tradiția Creștină și în sine de Hristos. Și, culmea ironiei, s-ar putea într-o zi să recunoaștem, noi cei conduși de la turnul Babel din Bruxelles, că afghanii sunt mai liberi decît noi.

Într-o lume în care mai- marii capi se amuză să terorizeze planeta, să regizeze probleme și să vină mai apoi cu soluții prefabricate, să pună eticheta de terorist asupra celor care nu se conformează, într-o lume în care minciuna și sodomia ajung să fie impuse prin lege, victoria talibanilor pare să fie una autentică, necenzurată și neregizata de nimeni, scăpată de sub hegemonia corectitudinii politice și care face notă discordantă cu un oarecare scenariu Orwelian în care marea majorității a populației pare să-și găsească locul. Ea este consecința unei stări de fapt din societatea Afghană, profund ancorată în cultură ei ancestrală, Pashtunwaly, a consecvenței războinicilor talibani și a incoerenței politice a regimului de la Kabul, artificial implementat și ținut sub perfuzii de coaliția internațională timp de 20 de ani. Actualmente, guvernul taliban nu are cum să placă lumii, căci stă că un ghimpe-n coasta mondialismului, nu că existența lor ar fi o amenințare la adresa acestuia la modul ofensiv, ci pentru că prestanța și victoria lor poate fi un model pentru alții. Înclin să cred că talibanii nu au obținut victoria militară cu forța armelor, ci cu armătura internă, invizibilă, a culturii Pashtun, adevărat exemplu de reziliența socială și economică.

de Eugen Sechila