Ce ne-a dat nouă țara

Ce ne-a dat nouă țara

„Sau țara aceasta să fie în adevăr românească , sau nici nu merită să fie” – Mihai Eminescu

-Alo, domnul Dan?” Aud în telefon glasul unui om în vârstă. Un fel de timbru al unei duioșii dureroase mă cuprinsese, impregnându-mi pentru o clipă sufletul cu un nedeslușit,dar în același timp înălțător amestec de amar și blândețe. Din difuzorul telefonului se revărsa lin o molatică limbă românească,cu sclipiri arhaice fermecătoare,care în mod neștiut mă învăluiau. Și așa am realizat că omul în vârstă de la capătul firului era basarabean. Și nu știu de ce, după căldura tonului său îi citeam, fără să vreau, viața.
„- Domnu’ Dănuț!” Reluă el convorbirea, răsfățându-mă cu un diminutiv. „Iaca, vreau să vă spun șiva ciudat, care pi mini m-a întristat tari mult.” Apoi în telefon s-a auzit un oftat ce târa, parcă, după sine necazul unei vieți întregi.„Domnu’ Dănuț, cum să vă spun, eu șed de mai mulți ani în Italia și colo-șea, ca tot omu’, locuiesc alături de un grup de mai mulți frați de-ai noștri români, plecați și ei ca și mini, să trudească afara pi o bucățică de pâne. Numa’ că șie să vezi tărășenie? Căci iaca, nici nu știu cum să vă spun ca să mă criedeți! Domnu’ Dănuț,uiti despre șie îi vorba! Eu acolo, la lucru, unde mă trudeam dimpreună cu ei, li vorbeam românește și ei, n-o să vă vină să credeți,domnu’ Dănuț, îmi răspundeau toți în limba aia italiană! Unu’ nu voia să-mi răspundă în limba noastră, domnu’ Dănuț! Mie nu-mi vinea a crede și nu știam șie să zic! O zi așa, două, trei, până când nu am mai putut să îndur și, plin de năduf, atunșea iaca i-am întrebat: Păi bini, măi fraților, spuneți-mi și mie di șe-mi răspundeți voi mie în italiană, când eu vă vorbesc în limba asta românească, în limba țării voastre?”
Aici, bătrânul se opri pentru o clipă, parcă sufocat de un necaz neașteptat ce-i cuprinsese bietul suflet și-așa adânc brăzdat de nespuse amărăciuni. Dar apoi,continua cu o cutremurătoare durere în glas: „Domnu’ Dănuț, știi matali șie mi-au răspuns aiștia?” „Nu!”,i-am mărturisit eu, marcat nu atât de curiozitate, cât de o ciudată neliniște. „Domnu’ Dănuț!” Reluă cu voce abătută mărturisirea, bătrânul.„Când i-am întrebat di șie nu-mi vorbesc în română, în limba țării noastre, ei mi-au răspuns… și așilea n-o să vă vină să credeți!…Păi di șie să vorbim română? Ce ne-a dat nouă România? Ce ne-a dat nouă țara? NIMIC!

Îmi aduc aminte ca ieri că imediat după prăbușirea ghetoului comunist s-a auzit de dincolo de Prut o voce ce striga din tot sufletul:„Fraților, hai să ne unim cu țara!”Numai că de partea cealaltă a graniței s-a auzit o propunere seacă: „Nu, hai să punem de-un parteneriat!” Atunci inima aceea care venea cu tot elanul a rămas țintuită de o dureroasă și neașteptată nedumerire. Stătea așa, neclintită pe malul acelui râu ce ducea parcă de-o veșnicie pe valurile sale tristețea unui neam întreg și nu-i venea să creadă ceea ce auzise. Inima aceea care a strigat: „Fraților, hai să ne unim cu țara!” se numea Grigore Vieru, iar vocea care răspunsese laconic, confiscată de pragmatismul noii ere, nu era a unui strain, ci era a „fratelui” său romîn de peste Prut. În fond, țărâna sfântă a acestui pământ își striga dreptul legitim la întregire. Numai că de dincolo de gardul de sârmă căzut pentru o clipă i-a răspuns o bucată de asfalt turnată în grabă de istoria unei lumi „moderne” ce tocmai se prăbușise peste noi.Râul sufletesc al acestui neam își căuta febril și mistuit de dor albia pierdută, cu nădejdea apei curate care n-avea de unde să știe că în față o aștepta doar un simplu și sinistru canal de scurgere către neantul unei lumi ce tocmai se așezase peste țară.
La numai 10 ani, după atât de vulnerabila, dar și atât de dorita Unirea Principatelor Române,s-a născut organic, ca o floare plăpândă și frumoasă pe noul pământ sufletesc, Societatea „Românismul”, ca o dorință țâșnită din rărunchii unui neam, spre propria lui împlinire. O nevoie atât de veche a acestui popor, veșnic sfârtecat de a coagula în sfârșit, după veacuri de căutare de sine, la nivelul înalt al spiritului său care-l aștepta de-o veșnicie. Dar tot atunci s-au ridicat, ca în fața unei inimente primejdii ce le amenință ființa, paraziții istoriei noastre, vajnicii paznici ai răului, meniți să ne compromită dreptul la naștere al adevărului nostru de-a fi.

„- Să înțeleg că ni se spune că nu este oportun să fii român în zilele noastre de acum!” Se întreba retoric Bogdan Petriceicu-Hașdeu. „Oportunitatea cere să fim turci, tătari, israeliți, până ce va veni odată rândul românismului! Ce este oportunitatea, domnilor?… Oportunitatea astea despre care ni se vorbește este o minciună!… Nimic mare în lume n-a prins rădăcini fără să fi avut martiri. Dacă apostolii lui Christ judecau că nu e oportun să se expună la tortură, omenirea ar fi idolatră astăzi!” Își încheie observația, cu un soi de amară revoltă, marele savant, avertizându-ne apoi să nu ne grăbim a asculta ispita unor nefaste sirene ce ne-ndeamnă la un destin subistoric. „Românul nu mai există din-dată ce încetează a fi român!”
Aici, la granița sângerândă a acestei prăpăstii ce s-a născut brusc în sânul ființei noastre etnice, ca o tăcută tumoră malignă ce vrea să-și disemineze nestânjenită de nimeni apostazia din propriul organism, apare, ca o pronie cerească, conștiința salvatoare a neamului nostru, Mihai Eminescu. Cu forța sfintei intoleranțe Hristice din Templu, lovește cu biciul cuvântului avortul moral al cumplitei degenerări ce-și dorea agresiv sau ocult să ne ucidă ființa și, mai mult, să se legitimeze în locul ei ca fiind cea adevărată. Vede cu ochii minții cum din „neantul valah” apărea o altă specie de român: ROMUNCULUL, românul degenerat, decăzut, demn de dispreț, cel ce-și blesteamă la toate colțurile străzii condiția și locul nașterii, cel ce este în stare să-și caute propria mântuire în orice loc și în oricare altă țară, numai în credința, neamul și pământul lui nu.
„Romanii vechi și mândri
Învingătorii lumii
Au devenit Romunculi…
Popor ce se disprețuiește pe sine.” (Odin și poetul)
La ofensiva dură a derizoriului de-a fi român ce ne înconjura și ne amenința ființa din toate părțile, Eminescu, din înaltul conștiinței sale, fulgeră întru trezirea noastră, ca un sfânt și neclintit blestem:
„Fiți voi romunculi, simt în mine dacul.”
Această cutremurătoare vibrație, venită din nedeslușitul nostru adânc, a înălțat de-atunci neamul și l-a salvat să nu piară înghițit de oceanul anonim al istoriei. Acest strigăt al demnității noastre ne-a reaprins dorul de-a fi român. Parcă un fel de „Mărășești sufletesc”, care a obligat istoria cinică să îngenunchieze, spunându-i în față: „Pe aici nu se trece!” Și astfel Eminescu a însfânțit neamul, dăruind lumii „rasa superioară de român.” Căci din rasa aceasta era și bătrânul meu basarabean, ce-și vărsa, înecat de tristețe, amarul sufletesc. Din rasa aceasta superioară de român, bunii mei prieteni, țășnise și strigătul acela nealterat de vremuri și neîntinat de infinite nedreptăți, al lui Grigore Vieru: „Hai să ne unim cu țara!” Căci de pe Crucea lor, acești români basarabeni știau ceea ce mulți români de astăzi nu știu, și anume că țara, dându-ni-l pe Eminescu, ne-a dat TOTUL!

                            Dan PURIC