Părintele Petroniu Tănase: Predică la Sfânta și Marea Marți

Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.

Prima pildă asemuiește intrarea în viața veșnică cu o nuntă. Hristos e Mirele Care ne cheamă pe toți la ospățul Său de nuntă, precum glăsuiește utrenia zilei.

„Mire Hristoase, Care ești cu podoaba mai frumos decât oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospățul cel duhovnicesc al nunții Tale, dezleagă-mă de chipul cel ticălos al greșealelor mele… și, împodobindu-mă cu frumoasa haină a slavei Tale, fă-mă împreună șezător luminat la masa împărăției Tale…”.

Taina nunții este mare, zice Sfântul Apostol Pavel, dar în Hristos și în Biserică. Prin unirea nunții se împlinește într-un chip nedesăvârșit, năzuința omului după veșnicie; prin urmașii săi omul își prelungește viața dincolo de hotarele vârstei sale. Nunta pământească este, însă, o icoană ștearsă a negrăitei bucurii de a fi împreună cu Mirele Hristos; unirea cu El este veșnică și bucuria fără de margini.

Dar pentru a putea intra împreună cu Mirele, trebuie îndeplinite condițiile arătate în parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie și untdelemn în candele. Despre veghere și curăție ne-a învățat pe larg sfânta și marea Luni; acum se stăruie îndeosebi asupra untdelemnului. Într-adevăr, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul nopții în așteptarea Mirelui; cinci din ele, însă, pentru că au avut untdelemn îndeajuns pentru candele au fost numite înțelepte și au intrat în cămară împreună cu Mirele; celelalte cinci pentru că n-au avut grijă să-l cumpere la vreme, și-au pierdut ostenelile fecioriei și ale vegherii; au rămas afară din cămară, de aceea au și fost numite nebune. Untdelemnul a fost, deci, piatra lor de încercare. Ce taină ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?

Fecioria are mare preț înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos S-a născut din fecioară și a dus viață feciorelnică; Înaintemergătorul și prietenul Său, Ioan Botezătorul, precum și ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; în viața veșnică, tronul Său va fi înconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare, însă, parcă ar vrea să ne spună că fecioria singură nu-i îndestulătoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, deși fecioare, n-au intrat împreună cu Mirele la nuntă.

Sfinții Părinți înțeleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce înseamnă că fecioria, pentru a fi mântuitoare, trebuie unită cu milostenia.

„Mari sunt aripile milosteniei, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, străbate văzduhul, trece de lună și de soare și de cetele cerești… și se oprește în fața tronului Dumnezeirii. Oricâte păcate vei face, milostenia atârnă mai greu decât ele”.

„Fecioria este un lucru așa de mare, că nici unul din cei vechi n-au putut s-o păzească: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria și disprețul morții erau virtuțile cele mai grele. Numai de la Hristos a înflorit floarea fecioriei. Și totuși, cele cinci fecioare fără milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot așa și fecioria, dacă nu este unită cu milostenia se prăpădește” (Omilia despre pocăință).

Care este rostul unirii acestor două virtuți?

Sfinții Părinți deosebesc la o faptă, două părți: trupul, sau forma văzută a faptei și sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o faptă să fie bună sau rea este scopul ei și nu forma, pentru că diavolul „care de la început este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44), întotdeauna ascunde păcatul sub chipul virtuții. Adeseori forma, atât a virtuții, cât și a păcatului poate fi aceeași, pe când scopul le deosebește hotărât; scopul a toată fapta bună este Dumnezeu, iar scopul păcatului este moartea. De aceea, o faptă bună ca să fie virtuoasă, are nevoie de o garanție că scopul ei duce la Dumnezeu. Această garanție, Dumnezeu a pus-o în aproapele nostru: „Întrucât ați făcut aceasta unuia din acești frați prea mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut!” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, orice faptă virtuoasă se valorifică prin purtarea pe care o avem față de aproapele nostru; este o faptă de dragoste, de milostenie față de dânsul. Milostenia este deci certificatul de garanție al virtuții, că este bine făcută, că duce la Dumnezeu. La înfricoșătoarea Judecată, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate și verificarea va fi îndestulătoare. Orice faptă virtuoasă, fără această garanție, nu este mântuitoare. De aceea, Sfântul Maxim Mărturi-sitorul zice că „toată asceza care nu are dragoste este străină de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).

Rostul acestei pilde la sfârșitul postului nu-i greu de ghicit. În curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupești: post, nevoințe, metanii ș.a. care, bine făcute, duc la subțierea trupului, la curăție, la feciorie, fecioria fiind o sinteză a virtuților trupești. Ea oglindește chipul cel dinafară, forma virtuții; milostenia însă, ca dragoste de Dumnezeu și de aproapele, oglindește mai ales fața lăuntrică a virtuții, scopul ei. Adevărata virtute trebuie să le unească pe amândouă: ostenelile trupești cu virtuțile sufletești; fecioria trebuie să se împodobească cu milostenia, altfel nu este mântuitoare.

Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevoințe care ne mântuiesc, ostenelile care se fac pentru ele însele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, căci este o nebunie să duci o viață de osteneală și nevoință și la urmă să te alegi cu muncile cele veșnice. Lecția cea mare care trebuie ținută minte din pilda fecioarelor este aceasta: mântuirea nu se agonisește numai prin nevoințe personale, prin asceză, acestea sunt necesare, dar sunt numai o jumătate din preț și încă nu cea mai de seamă; trebuie cealaltă și cea mai de preț jumătate: faptele dragostei de aproapele.

Și mai este o pricină a pomenirii acestei pilde în această zi. Săptămâna Sfintelor Patimi ne arată în chipul cel mai puternic marea dragoste față de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, El Însuși ne cheamă să ne apropiem cu „credință și cu dragoste” și toți creștinii năzuiesc și se pregătesc să guste din „ospățul Stăpânului și din masa cea nemuritoare”. Ca să ne învrednicim cu adevărat de acestea, pregătirea noastră pentru Sfânta Înviere trebuie să fie încununată cu acestea două: de feciorie și milostenie; de sfințenie personală și dragoste de aproapele.

Cealaltă pildă, a talanților, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a două lucruri. Omul este dator să fie virtuos. Mântuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiți sfinți”, „Fiți desăvârșiți”, pentru că omul are deja darul sfințeniei de la Sfântul Botez; a primit de la Stăpânul talantul, el trebuie doar să-l neguțătorească, făcând faptele pentru care a primit putere „… Fiecare din noi să înmulțim talantul darului după măsură – ne îndeamnă slujba Utreniei – unul să aducă înțelepciune prin lucruri bune; cel credincios să împărtășească cuvântul său celui ce nu știe tainele; altul să-și împartă bogăția la săraci. Așa vom înmulți împrumutul, ca niște ispravnici credincioși ai Domnului” (Laudele).

Pilda ne mai arată că înmulțirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomenește Stăpânul: „trebuia să dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27). Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei: „Iată că-și încredințează Stăpânul talantul Său, ție suflete al meu. Primește darul cu frică, împrumută pe Cel ce ți l-a dat, împarte-l la săraci și câștigă prieten pe Domnul. Ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă…”.

Zaraful sunt săracii și, prin ei, Însuși Domnul, căci cine dă săracilor, împrumută pe Hristos. Stăpânul împarte talanții și tot El este zaraful care-i înmulțește, pentru ca să adauge și dobânda la bogăția talantului. Vedem aici o minunată meșteșugire a bunătății și dragostei dumnezeiești. Dumnezeu ne dăruiește darurile Sale și apoi ne îndeamnă să I le dăm cu împrumut, ca și cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta să ne învrednicească de mai mare răsplată; nu numai a darului, ci și a dobânzii și aceasta numai pentru o neînsemnată osteneală: bunăvoința de a împrumuta darul primit. Încă o dată vedem cât de mari sunt faptele dragostei de aproapele.

(Părintele Petroniu Tănase)

sursa: Doxologia