Suferinţele ţăranului român din Ardeal sub „papucul“ austriacului şi biciul nobilului maghiar: de la prinderea în jugul vitelor, la mersul pe „calea vacii“

Regimul de obligaţii ale ţăranului român faţă de stăpânul de pământ a fost fixat de Dieta Transilvaniei în 1714. Suferinţele şi plângerile românilor ardeleni au ajuns şi la „urechile“ Curţii de la Viena, însă reacţia iluminatelor feţe imperiale s-a lăsat mult aşteptată.

Între 1703-1711 a avut loc Răscoala antihabsburgică din Ungaria şi Transilvania, condusă de Francisc Rakoczi II (răscoala curuţilor împotriva lobonţilor). Românii din Ardeal, săturaţi de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mişcarea curuţilor.

                          Decăderea oraşului Alba Iulia

După înfrângerea curuţilor, prin trădarea de la Satu Mare din anul 1711, habsburgii victorioşi s-au năpustit asupra oraşului Alba Iulia, care şi-a pierdut statutul de capitală a Principatului Transilvaniei, pe care îl avusese timp de 17 decenii. Instituţiile şi conducerea Principatului au fost mutate la Sibiu, unde se aflau colonişti aduşi din Germania, precum şi interesele majore ale austriecilor.

De suferit au avut şi clădirile din cetatea medievală a oraşului Alba Iulia care au fost dărâmate de austrieci, pentru a face loc fortificaţiei  pe care o vedem şi în zilele noastre. Astfel au fost distruse clădirile vechi ale fostei Mitropolii ortodoxe, precum şi cea construită, în 1597, cu sprijinul lui Mihai Viteazul. Austriecii au cruţat doar catedrala catolică.

Pe spatele ţăranilor români a fost ridicată şi Cetatea Alba Carolina, văzută de autorităţile austriece ca un stâlp în sistemul lor de apărare împotriva turcilor care le ameninţau graniţele. Istoricul Gheorghe Anghel scrie că la ridicarea fortificaţiei au participat peste 20.000 de iobagi, aduşi din toată Transilvania. Românii erau obligaţi să muncească gratuit câte două săptămâni, prin rotaţie. Pentru transportul materialelor se estimează că se foloseau 3.000 de căruţe.

Pe artera principală a oraşului Alba Iulia s-au ridicat numai biserici neromâneşti, care se păstrează şi astăzi  (Biserica franciscană, Biserica luterană şi Biserica romano-catolică a călugăriţelor precum şi două sinagogi,  in care  a mai rămas una). Bisericile româneşti, în schimb, au putut fi construite numai la marginea existentă a oraşului la data construirii lor. În schimb,  românii care reprezentau peste 80% din populaţia comitatului Albei au avut „prioritate” la ridicarea a două penitenciare, din care unul în centrul oraşului Alba Iulia (Palatul administrativ din zilele noastre-n.red.), iar celălalt la Aiud.

          „La grăpatul câmpului, prindeau oameni în jug ca pe vite”

În secolul al XVIII-lea, austriecii ajunşi stăpâni în Transilvania şi-au dat mâna cu nobilii maghiri din zonă pentru a-i exploata la maximum pe ţăranii români. Regimul de obligaţii al ţărănului român  faţă de stăpânul de pământ a fost fixat de Dieta Transilvaniei în 1714. O sinteză a suferinţelor îndurate de ţăranul român din Ardeal în vremea stăpânirii austriece ne-a lăsat-o istoricul N. Densuşianu, după o documentare şi cercetare amănunţită, în lucrarea  „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria”.

Prezentăm, mai jos, câteva dintre măsurile antiumane, identificate de N. Densuşianu în cartea citată, de care a avut parte ţăranul român (iobagul) din Transilvania sub stăpânirea habsburgică în secolul al XVIII-lea, care au ajuns şi la „urechile” Curţii de la Viena:

Femeile se plângeau că nobilii şi funcţionarii le-au luat boii, vacile şi porcii, iar pe bărbaţi i-au dus în închisori şi dânsele au rămas pe străzi, cu câte doi, trei şi mai mulţi copii mici; Funcţionarii publici asupresc poporul şi storc de pe ţărani, mâncare şi băutură şi fac presiuni asupra lor să le mai dea şi bani; În multe locuri, iobagii erau siliţi să petreacă săptămâna întreagă la lucru domnului şi să le facă servicii chiar şi în zilele de duminică şi sărbători; De multe ori „moşia” iobagului se împărţea în 8 sau 10 părţi şi nobilii cereau pentru fiecare parte tot atâtea servicii ca şi pentru o moşie întreagă.

Femeile şi fetele erau silite să meargă la curtea domnească la lucrările femeieşti, fără ca activitatea lor să conteze în activitatea iobagului; Alţi iobagi erau siliţi să transporte cu câte 70-80 de care, bucatele (cereale) în Ţara ungurească, iar dacă vitele iobagului mureau din cauza drumului lung nu primeau nicio despăgubire; În ziua de Crăciun fiecare iobag trebuia să-i dea domnului său câte o coastă de porc, de Paşti câte o găină, iar de Sân-Giorgiu câte un miel gras; Iobagii din satele mai apropiate, ca să fie scutite de dările iobăgeşti dintre Crăciun şi Paşti, erau siliţi să-şi aducă la curtea domnului său vitele, din care domnul alegea câte un bou gras.

Fiecare doi sau trei iobagi trebuiau să-i dea domnului câte un purcel gras; Din fiecare 10 oi domnul lua una, cu miel cu tot; Pentru păşunatul caprelor, iobagul trebuia să efectueze pentru domn câte o zi de lucru pentru două capre; La grăpatul câmpului, prindeau oameni în jug ca pe vite; Dacă murea iobagul, domnul îi lua toată averea, iar pe copiii iobagului îi dădea la miliţie sau îi punea slugi la boi; Pescuitul era permis rar, iar dacă iobagul prindea doi peşti unul era al domnului.

Pe românii care erau oameni liberi, domnii se sileau cu toate mijloacele oculte, să-i facă iobagi şi să-i supună obligaţiilor iobăgeşti; Românilor din unele localităţi din Transilvania le era interzis să circule pe trotuare, având dreptul doar pe „calea vacii”.

Până la Edictul de toleranţă a împăratului Iosif al II-lea, românii ortodocşi nu aveau voie să-şi construiască biserici trainice din piatră sau cărămidă, numai din lemn (penru a nu rezista în timp).

Românii din Ardeal nu erau recunoscuţi decât în calitate de „toleraţi”, iar credinţa străbună (ortodoxă-n.red.) nu a fost „receptă” (recunoscută).

De pătimit au avut şi  moţii din zona oraşului minier Zlatna. Nicolae Densuşianu nota că: „De la 1715 încoace, încetul cu încetul, românii din Munţii Abrudului începură să fie consideraţi ca iobagi ai statului. Taxa în bani e privită ca o taxă pentru răscumpărarea sarcinilor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor, cu casele, cu grădinile şi cu arăturile munţilor, fu declarat ca domeniu al statului, iar pentru încasarea diferitelor venituri din Munţii Abrudului se afla încă din vechime instituită o administraţie cu reşedinţa la Zlatna, iar după numele acestui oraş, întreg teritoriul munţilor s-a numit Domeniul Zlatnei.”

Ţăranii erau obligaţi să asigure cărbunii şi lemnele necesare pentru „topitoria” construită în anul 1747 (uzina de prelucrare a minereului de aur). Numai în perioada anilor 1776-1778 s-au efectuat 4.826 de cărăuşii. Cele mai multe erau după cărbuni în Valea Jiului. Un singur drum, dus-întors, avea peste 400 kilometri.

                                      Pedepse cu moartea

Codul penal austriac al vremii stipula la categoria  „pedeapse cu moartea grele”: arderea de viu; despicarea în patru părţi; frângerea pe roată de jos în sus, pedepse care puteau fi înăsprite cu târârea condamnatului la locul supliciului, sfâşierea cu cleştele înroşit în foc, tăierea limbii şi smulgerea gâtului; tragerea în ţeapă. Pedepse mai „blânde” erau prin tăierea capului cu paloşul şi cu ajutorul furcilor.

Printr-un ordin din  11 mai 1773, Guvernul Transilvănean de la Sibiu transmitea comitatelor din Transilvania că: „M.S. Împărăteasa Maria Tereza a ordonat că încă mai înainte de a sosi împăratul Iosif al II-lea  în Transilvania, să se astupe fără întârziere cadavrele «delicvenţilor», omorâţi cu ştreangul, cu roata şi cu ţeapa, ce stau expuse călătorilor pe drumurile publice.”

                            Desfiinţarea iobăgiei în Transilvania

Ţăranii din Transilvania au scăpat de jugul iobăgiei abia în august 1785, când împăratul Iosif al II-lea a dat  patenta prin care îl dezleaga pe ţăranul român de glia stăpânului. Fiecare ţăran primea dreptul de a se căsători după pofta inimii, de a învăţa carte şi meserie. Nimeni nu mai era obligat să muncească la curţile domnilor, decât pe baza unei înţelegeri. Tot ţăranilor le era garantată proprietatea. Teritoriul Transilvaniei era împărţit în 19 comitate, în care românii au fost amestecaţi cu naţiunile privilegiate: maghiarii, saşii şi secuii.

Împăratul urmărea transformarea ţăranilor în supuşi credincioşi Vienei pentru a nu mai deveni un pericol. Era un mod prin care se consolida poziţia Vienei în Transilvania şi scădea rolul nobilimii maghiare. Prin măsurile luate, Iosif al II-lea a rămas pentru români „bunul împărat”. Chiar dacă la prima vedere reformele propuse de Iosif al II-lea par favorabile românilor, ei rămâneau la discreţia nobilimii maghiare. Asta, pentru că românii aveau puţin pământ, erau lipsiţi de bani, influenţă şi conştiinţă politică.

                                                                                                                 Nicu NEAG

sursa Justițiarul