Sintagma metaforică „sfinţii închisorilor“ îi vizează pe unii dintre fiii şi fiicele Bisericii noastre care au murit pentru credinţă în gulagul concentraţionar românesc, instaurat de către dictatura comunismului ateu, după modelul experiat de sovietici.
Sigur, ceata martirilor constituie elita sfinţilor şi temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în Biserică. Mucenicii primelor secole creştine, succesorii Întâiului mucenic, au fost canonizaţi cu titlul liturgic de „Mare Mucenic sau Muceniţă“, „Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă“. Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremurilor mai noi, în special pe cei din vremea turcocraţiei, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (†1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnaţi prin sintagma „sfinţii închisorilor“ vor fi înscrişi în Calendarul bisericesc cu titlul de „Nou mucenic“, după exemplul noilor mucenici şi mărturisitori din gulagul sovietic, înscrişi recent în Calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obştească de pomenire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care, în anul 1918, a fost martirizat primul mucenic al teroarei bolşevice, mitropolitul septuagenar Vladimir al Kievului şi Galiţiei. Oricum, cauzele martiriului sunt comune ambelor Biserici surori, după cum inspirat le-a imortalizat profesorul de teologie Teodor M. Popescu (†1973), în celebra lui conferinţă inaugurală intitulată „De la Nero la Stalin“ şi publicată în anul 1942.
Cităm, spre exemplificare: „Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi“. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în noiembrie 1941, GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22)
1940 – an de cumpănă în istoria românilor
În anul 1945, anul de răscruce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Conflagraţie Mondială şi s-au schimbat brutal sisteme politice, alianţe şi chiar frontiere, acest torent de lavă bolşevică, sufocantă şi ucigătoare s-a revărsat asupra României şi a Bisericii noastre Ortodoxe. Nouă ordine geopolitică s-a impus prin forţa armatei sovietice „eliberatoare“ şi de ocupaţie – care a rămas la noi în ţară, vizibilă, până în anul 1958 – reuşind, prin vârful ei de lance, Partidul Comuniştilor din România, să instaureze un sistem politic după chipul şi asemănarea dictaturii staliniste, diametral opus monarhiei constituţionale, pe care a obligat-o să abdice la sfârşitul anului 1947.
Ca forţă politică, Partidul Comuniştilor din România n-a constituit un element de putere. A apărut în 1921, prin scindarea unei aripi maximaliste din Partidul Social Democrat, care, afiliindu-se la Comintern (A III-a Internaţională Comunistă, cu sediul la Moscova), a devenit o agentură de propagandă bolşevică, instigatoare la destrămarea unităţii statale şi a ordinii sociale, pentru care motive a fost scos, în 1924, în afara legii. A rămas în ilegalitate până la 23 august 1944.
Peste ţară s-au abătut evenimentele istorice antebelice cu grave consecinţe asupra poporului şi a Bisericii noastre. 1940 este an de cumpănă în istoria românilor, Regatul României pierzând prin pactul şi dictatul puterilor europene provincii şi ţinuturi din trupul ţării, însumând peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie. Astfel, în iunie 1940, ca urmare a Ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze, cedând fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Evacuarea armatei şi administraţiei române din aceste teritorii a fost însoţită de acţiunile antiromâneşti săvârşite de sovietici. Întreaga structură administrativ-bisericească a fost desfiinţată, ocupaţia sovietică desfăşurând o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti.
„Nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“
La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord“, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud“, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul“ (partea sudică a Dobrogei) a fost cedat Bulgariei.
Anul 1941 este anul intrării României în al II-lea Război Mondial. Începând de la 22 iunie până la 27 iulie, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa au fost eliberate de către unităţi ale armatelor germană şi română, terminându-se astfel, din punctul de vedere românesc, războiul legitim de apărare. Hitler i-a cerut însă lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug, şi să rămână alături de forţele Axei până la victoria finală. Prin acordul dat, Antonescu a pierdut sprijinul societăţii româneşti şi a determinat forţele politice din ţară: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comuniştilor din România, toate aflate în afara activităţii parlamentare, să înceapă tratative cu Puterile Aliate pentru ieşirea României din război. Soarta războiului este bine cunoscută.
La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat prin decret regal din funcţia de prim-ministru şi conducător al statului, regele numind un nou guvern de militari condus de generalul Sănătescu. În această Românie controlată de trupele sovietice de ocupaţie, la 6 martie 1945, Stalin a impus numirea guvernului Petru Groza, controlat de Partidul Comuniştilor din România, care deţinea 14 ministere. La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, fraudate atât de evident, încât românii au pus pe seama lui Stalin butada că „nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“. Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular) învinge prin fraudă partidele istorice. La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii PNŢ-ului sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL – Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Rămăsese monarhia ca ultima piedică în calea instaurării depline a regimului comunist, dar a fost şi ea înlăturată la 30 decembrie 1947, prin abdicarea silită a Regelui Mihai I şi plecarea sa în exil forţat.
Elita ţării era în puşcăriile comuniste
Ca să-şi consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pauker, având la interne pe Teohari Georgescu, a dezlănţuit în anul 1948 un val uriaş de arestări. Statisticile arată că în anul 1950 – în lagărele de muncă silnică din România – erau în jur de 80.000 de deţinuţi; dintre aceştia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată elita ţării era în puşcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraţionar comunist. Putem afirma că se urmărea decimarea populaţiei din România.
Pentru a elimina „duşmanii poporului, burghezo-moşierimea exploatatoare, duşmanii de clasă, chiaburii şi alte elemente duşmănoase“, Partidul Comunist din România a preluat şi a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deţinuţii politici, organizând 44 de închisori şi 72 de lagăre de muncă silnică.
Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost împărţite în: penitenciare de anchetă: Rahova, Malmaison şi Uranus; penitenciare de tranzit: Jilava şi Văcăreşti; închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni; locuri de detenţie pentru minori: Târgşor, Mărgineni şi Cluj; locuri de detenţie pentru deţinuţii bolnavi: spitalele Târgu Ocna şi Văcăreşti; lagăre de muncă silnică: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Valea Neagră – Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă şi Balta Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula şi lagăre de exterminare: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea şi Piteşti.
Torturile din gulagul românesc
Viaţa din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală şi intelectuală. Cele mai întâlnite modalităţi de tortură aplicate deţinuţilor politici – care se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor – erau carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări şi insulte, lovituri în părţile ruşinoase ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironirea, strivirea degetelor şi scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părţi ale trupului, adâncirea rănilor şi presărarea lor cu sare ş.a.
Deţinuţilor din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pieliţe, capete de animale; la masă predomina terciul.
În penitenciarul de reeducare de la Piteşti, ca pedeapsă, erau înfometaţi şi obligaţi să mănânce excremente.
Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule reci şi, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri medicale, fiind aproape în totalitate lipsiţi de asistenţa medicală, bolile şi suferinţele lor trupeşti fiind ştiute doar de Dumnezeu, care nu de puţine ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.
Peste zece mii de monahi şi monahii scoşi din mănăstiri
Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideologic, credinţa în Dumnezeu era definită ca „opium pentru popor“, incompatibilă cu înfăptuirea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos şi cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea duşmanului de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu „biserica“ materialismului ştiinţific şi dialectic, care avea propriile zile de sărbătoare, proprii ei „sfinţi“ ilegalişti, proprii predicatori ai dogmelor ateismului ştiinţific, apt să formeze omul nou. Experienţa bezbojnicilor sovietici le arătase însă că istoriei nu-i place graba. Ei dărâmaseră deja bisericile de zid, dar nu şi biserica din sufletele oamenilor, biserica de acasă. Ai noştri au separat mai întâi şcoala de Biserică, au izgonit-o din spaţiul public, izolând-o între pereţii locaşului de cult. Apoi i-au „naţionalizat“ proprietăţile – un nume nou pentru vechea „secularizare“ – şi i-au creat nenumărate îngrădiri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o.
După vechiul tipic liber-cugetător a urmat descălugărirea, legiferată la 19 noiembrie 1959, prin diabolicul Decret nr. 410 privind regimul general al cultelor religioase. Iată şi textul Decretului: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1. Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul cuprins: Art. 7/1. – Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi“. Este ediţia revăzută şi înrăită a vechiului Decret organic pentru reglementarea schimei monahiceşti, din 30 noiembrie 1864. Decretul 410/1959 a obligat călugării şi călugăriţele cu vârsta mai mică de 55 şi, respectiv, 50 de ani să părăsească mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri fie au fost condamnaţi la temniţă, fie au apucat calea munţilor, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinţii Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Aplicarea Decretului 410/1959 – între anii 1959-1964, prin forţă şi ameninţări – a făcut ca Biserica străbună să cunoască o perioadă de cruntă apăsare şi de tristă amintire pentru monahismul românesc. Securitatea se raporta la călugări – după cuvintele unui oficial comunist, adresate Patriarhului Justinian – ca la o „armată neagră“; peste zece mii de monahi şi monahii au fost supuşi amintitului decret şi peste 100 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise sau transformate în aşezăminte sociale.
Mult după căderea regimului comunist, prin anul 2002 – după nenumărate intervenţii din partea fericitului întru adormire Patriarhul Teoctist, adresate Ministerului Culturii şi Cultelor – a fost anulat Decretul 410/1959; de abia atunci putem considera că o parte din români – şi autorităţile în solidar cu ei – au conştientizat răul care i s-a făcut Bisericii şi vieţii monahale.
„Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“
Răsfoind paginile Dicţionarului Biserica întemniţată. România: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoţi ortodocşi. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicţionar apar 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei fiind declaraţi morţi în împrejurări suspecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal ecleziastic auxiliar, care a fost epurat.
Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele din acele locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost transformate în chilii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Domnului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.
Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni – însoţit de Spovedanie şi Pocăinţă, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei Împărtăşanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Valeriu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“ Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, înduhovnicirea unor slujitori şi gânditori creştini?!
Toate atrocităţile unui regim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit – cum spunea Ioan Ioanide – „închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recunoştea că ţara a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagărul comunist“.
Aşadar, perioada anilor 1945-1989 va rămâne – pentru totdeauna – un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic – simbolizat în mod excepţional de Memorialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovnicească, transformându-ne viaţa într-un urcuş spre Înviere.
sursa: Doxologia