Există un principiu în hipnotism care sună astfel: cineva nu poate fi hipnotizat împotriva propriei voințe. Trebuie să fie dispus la asta. Trebuie să coopereze cu totul.
La fel este și cu propaganda. Pentru ca propaganda să fie eficientă, este nevoie de subiecți obedienți. După cum scrie profesorul Nicholas O’Shaughnessy, „propaganda este o co-producție în care noi suntem subiecți voluntari”.
Propaganda este definită în general drept diseminare a unei informații părtinitoare cu scopul de a sprijini o cauza politică sau ideologică. În cartea sa din anul 1965 „Propaganda”, filosoful Jacques Ellul a furnizat câteva dintre caracteristicile de bază ale propagandei: face zadarnic dialogul, țintește masele, folosește diferite media, este continuă, nu are rolul de a-i face pe oameni să gândească.
Dacă acestea sunt caracteristicile propagandei, nu este nicio exagerare să spunem că astăzi suntem înconjurați de ea. Majoritatea organizațiilor de presă au devenit oficine propagandistice. Le furnizează privitorilor un flux constant de clipuri video și audio, imagini și articole – majoritatea fără niciun fel de nuanțe și de o calitate intelectuală îndoielnică – care au drept obiectiv să promoveze o ideologie, în același timp în care alimentează disprețul pentru „opoziție”. Și au foarte mare succes cu această practică.
Motivul pentru care au succes, mă tem, este acela că oamenii de azi doresc chiar ei să devină clienții propagandei – deși nu ar admite-o niciodată. Majoritatea oamenilor doresc să primească punctajul ideologic și subiectele de dezbatere din partea unei autorități. Majoritatea oamenilor nu au niciun interes și nu văd de ce ar face efortul de a se implica într-o dezbatere argumentată cu cei care susțin o poziție diferită, cu excepția cazului în care aceștia trebuie ridiculizați. Majoritatea oamenilor doresc pur și simplu să-și aleagă un post de știri care se pupă cel mai bine cu tabăra lor ideologică și să se scufunde în fluxul acela de știri.
Este un fapt nefericit, dar deloc surprinzător. În ultimele sute de ani am asistat la o democratizare de proporții a discursului public și a educației înalte în Occident. O proporție tot mai mare din populație a mers la școală pentru perioade lungi de timp, și a căpătat impresia că, mulțumită acelei educații, este iluminată de „gânditori critici” ale căror opinii au aceeași valoare precum cele ale vecinului.
Ar trebui totuși să dăm un răspuns la întrebarea ridicată de Dorothy Sayers în eseul său faimos „The lost tools of learning” din 1947: „Nu vi s-a părut niciodată ciudat sau straniu că astăzi, când avem o proporție mai mare decât am avut vreodată de oameni educați, indivizii au devenit foarte receptivi la influența publicității și a propagandei, într-o măsură până acum nemaiauzită și de neimaginat?”
Problema este că, deși toată lumea trece astăzi prin sistemul de educație, majoritatea nu primește noțiunile elementare ale gândirii. Majoritatea nu învață logica. Majoritatea nu învață cum să poarte o dezbatere rațională.
Și chiar dacă aceste deprinderi ar fi predate în școli, mă îndoiesc profund că situația noastră ar fi cu mult mai bună. Dacă istoria și experiența reprezintă un indicator, problema cu adevărat dificilă este că majoritatea oamenilor fie nu dețin reflexele intelectuale pentru a lupta cu ideile complexe și controversate, fie aleg să nu-și însușească disciplina necesară pentru a dobândi acest reflex.
În trecut, când erau confruntați cu idei noi sau diferite, cei care nu atingeau culmile educației formale se puteau baza pe valorile și tradițiile încastrate în comunitățile lor. Acestea le furnizau o bază – „bun simț” – prin care să evalueze meritele acelor opinii care se diferențiau de ale lor.
Dar astăzi, hiperindividualismul, urbanizarea crescândă, prăbușirea familiei și diviziunile ideologice, au condus la un declin în influența formativă a comunității, și au redus accesul nostru la „bunul simț” pe care ea îl poate furniza.
Nesiguri intelectual și dezrădăcinați social, mulți oameni sunt acum disperați să găsească o autoritate de care să se agațe, cineva care să dea o expresie simplă pentru urmele de gânduri și instincte pe care nu le pot nici exprima, nici trăi.
Ar mai trebui să ne mirăm că atât de mulți oameni caută astăzi propagandă iar furnizorii ei sunt bucuroși să o livreze?
Sursa: Contramundum