Închisoarea Târgșor – temnița copiilor

”Aici s-a dat o luptă între doua concepții de viață, opuse una alteia, una care încerca să ne spele creierul și să ne impună așa-zisele valori concepute de Marx și Lenin, și alta care apăra cu îndârjire valorile morale tradiționale”

Destinată pentru: elevi

Apogeul reeducării: august 1948 – noiembrie 1950

Descrierea închisorii Târgşor

Fostă mănăstire, ctitorie domnească a lui Vlad Ţepeş, aşezată într-un peisaj fermecător, împădurit, pe malul stâng al râului Prahova (acum cu împrejurimile defrişate şi satul extins până sub zidurile ei), cu biserica aşezată central în curtea chiliilor, parte dărâmată de cutremure de-a lungul anilor, parte transformată an de an prin reamenajări şi construcţii adiacente, închisoarea păstra aerul lăcaşurilor de cult ale meleagurilor româneşti.

Devenită închisoare pentru delicvenţi de drept comun după primul război mondial, supapă de siguranţă în cazul aglomerării cu deţinuţi a penitenciarului din Ploieşti.

Aici hotărâseră evreii, Nicolski et comp., să reeduce tinerii minori (elevi), arestaţi în timpul şi după manifestaţiile din toată ţara sub guvernul Rădescu – ultimul pion sacrificat în jocul dintre Rooswelt şi Stalin.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Începutul „reeducării” la Târgşor

Directorul şi subdirectorul au organizat şedinţe formale în care câte unul din elevii din grupul buzoienilor trebuia să ţină o prelegere. Prelucrau vreun capitol din Capitalul lui Marx sau din Maniestul lui Engels, din care copiau câteva pagini sau pasaje; lor li se dădea hârtie şi cemeală sau creion. Directorul, pentru a-şi arăta convingerile faţă de subdirector, nu pentru a convinge pe deţinuţi, punea întrebări la care tot el răspundea cu aerul superiorului. Încercam să mă sustrag invitaţiei de a expune vreun subiect.

Simţeam însă că cercul se  strânge. Din când în când directorul mã provoca cu privirea să răspund la câte o întrebare, dar mă făceam că nu sesizez intenţia lui. Subdirectorul, mai dibaci, fäcându-se că nu-mi dă atenţie, se ridica de la masa cu pânză roşie, se oprea ca din întâmplare în faţa mea, uitându-se pe deasupra undeva în fundul sălii. Îi simţam respiraţia, pe care şi-o stăpânea să nu se declanseze ‘intr-o vâltoare de foc.

Duhul rău care lucra prin ei nu avea încă îngăduinţa să mă ispitească; mă rugam lui Dumnezeu să mă întărească în mărturisirea cea dreaptă.

Prelegerile se programau cu o săptămână înainte. Numele vorbitorului era prin afiş, ilpit pe uşa camerei şi pentru siguranţă prin anunţul verbal, al şefului. Am fost anunţat că într-o sâmbătă sau duminică urma să vorbesc. Era la sfärşitul lui iulie 1948. Şedinţele se ţineau de obicei duminica dimineaţa. În timp ce Mântuitorul cobora în Altarele Sfintelor Biserici, pentru a intra în comuniune cu noi, pentru a ne  salva din ghearele lui satan, noi trebuia să ne lepădãm de El, iar în loc să-L primim pe Împăratul Slavei, să-L blasferniem ridicând osanale lui Veliar şi slujitorilor lui.

M-am rugat, am postit şi m-am gândit mult cum să procedez nu numai pentru a mãrturisi deplin Adevărul Sfânt ci, cu darul lui Dumnezeu, să-i fac pe conducătorii închisorii şi pe cei şapte copii să înţeleagă că ceea ce rnărturisesc esteu nu numai o poziţie personală, ci însăşi condiţia vieţii veşnice. Ştiam că această mărturisire mă va urmări toată viaţa. Am notat pe scurt ideile pe care urma să le dezvolt. Cånd clopotele Sfintei Biserici îi chemau pe târgşoreni la Sfânta Liturghie, reprezentanţii puterii întunericului intrau în cameră. De data aceasta asistau moş Dumitrache, ginerele sãu, Viţel şi un miliţian mai tânăr.

Eram cel mai vârstnic dintre deţinuţii elevi; ĭmplinisem 26 de ani. Nu atrãsesem atenţia asupra mea şi nu eram dumirit de ce erau prezenţi acum şi reprezentanţii „executivului”. Zâmbetul lui moş Dumitrache m-a liniştit. Mi-a umplut sufletul de încredere că mărturisirea mea va găsi un pământ bun, in care să crească sãmânţa Adevărului. Miliţienii au rămas în picioare, iar directorul, cu aroganţă, s-a aşezat; uitându-se spre mine.

– Suntem gata să ascultăm!

În acea clipă m-a fulgerat amintirea întâmplărilor din penietnciarul Aiud, de mărturisire a credinţei în Hristos şi neam. Bucuria şi pacea mi-au cuprins sufleutul şi trupul. Simţeam căldura în tot organismul şi o aripă proteguitoare asupra mea; dar mă temeam să nu greşesc lăsându-mã înşelat de aparenţa lucrurilor favorabile mie. „Nu ne este nouă a sta împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva duhurilor rãutãţii” şi „Deosebiţi duhurile”, cuvintele Sfântului Apostol Pavel îmi răsunau strident în urechile minţii.

M-am ridicat de pe banca pe care stăteam singur (ceilalţi, ferindu-se, făceau corp-aparte), am înaintat şi am citit din Sfânta Scriptură, salvată la percheziţie, versetele 1-8 din capitolul 13 al Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, unde vorbeşte despre supunerea faţă de stăpâniri. Am comentat verset cu verset datoria civică de a ne supune autorităţilor ca unele ce împlinesc legile rânduite de Dumnezeu, spre binele supuşilor. Am analizat ideea că „autoritatea (statului) nu este de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea”.

Luând primul slogan comunist, care propagă ura între oameni, pânã la uciderea în masă a celor ce se împotrivesc acestei stăpâniri satanice care abdică pe faţă de la recunoaşterea lui Dumnezeu şi renunţă la iubirea de aproapele, am făcut rechizitoriu al concepţiei ateo-materialiste. L-am pus faţă în faţă cu Versetele 9 şi 10 din acelaşi capitol: „Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”. Am încheiat spunând că nu voi consimţi acţiunea de reeducare, nu voi aplauda sau aproba nimic din ceea ce este împotriva conştiinţei mele creştine şi româneşti. Fiind prizonier cu trupul, voi munci şi mă voi supune dispoziţiilor interioare de executare a pedepsei. Dar dacă munca este condiţionată de concesii morale şi spirituale din partea mea, nu o voi efectua, suportând consecinţele, întrucât condiţia de condamnat nu-mi permite să am libertatea de opinie şi nici nu mã face părtaş la vreunul din drepturile omului liber. În afară de mărturisirea de credinţă în Hristos şi iubirea de neam
nu-mi îngădui altă discuţie cu autoritatea de stat.

Când am sfârşit, elevii păreau halucinaţi. Simteam deruta şi încrâncenarea directorului şi concentrarea subdirectorului, dar mă mângâiau privirile lui moş Dumitrache şi ale celorlalţi doi miliţieni, care păreau îngrijoraţi de soarta mea. Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate; Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor 1948. Dacă dosarul meu se publică – şi aş dori acest lucru – se pot găsi.

Directorul, pentru a-şi arăta vigilenta şi credinţa faţă de partid, a sărit ca ars. Pe ton ridicat a început o tiradă de invective şi ameninţări la adresa mea şi a îndrăzneţilor care ar avea curajul să se lupte cu „concepţia ştiinţifică, materialist-dialectică” etc. L-a întrerupt subdirectorul cu un gest: „Lasă cã-l aranjăm noii”. Stãpânindu-se (se vedea că face acest efort), cu ton calm, prefăcut, a spus că-i pare bine că mi-am mărturisit poziţia în felul acesta, ştiind dinainte cu cine are de-a fiace. Mi-a cerut Sfânta Scriptură, „Ia dã-mi cartea aia”, şi, urmărind paragraful citit, se strâmba mirându-se.

Întorcând pagina, a găsit o scrisoare uitată acolo pe care voiam s-o trimit părinţilor prin moş Dumitrache. Le făceam cunoscut părinţilor şi fraţilor, locul şi starea în care mă aflam şi îi încredinţam că Dunmezeu îmi va purta de grijă să vin acasă, chiar dacă va trebui să trec şi prin iad.

Sincer sau nu, subdirecüorul şi-a exprimat admiraţia pentru curajul şi tăria mea sufletească. L-am rugat să pună Mărturisirea şi scrisoarea la dosarul meu. Le-a luat o dată cu Sfânta Scriptură. Nu ştia, Sărmanul, că cei mai mulţi dintre noi în anii de regim celular învăţasem scripturile pe de rost, ca în timpurile primare ale creştinismului.

Au ieşit fără să dea nicio sentinţã. Trebuia consultat un for superior. Din acea zi, însã, au încetat aceste cursuri de reeducare. Adversarul nu avea arme pentru acest fel de luptă. Numai după ce, supus presiunilor fizice, cedezi moral, te dopează cu învăţăturile lui. Fãrã prăbuşirea interioară, din fricã, ignoranţă sau interes oportunist, nu te poate stapâni nimeni.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Arestarea masivă a legionarilor

La începutul lunii august au sosit două sute de arestaţi, mulţi necondamnaţi, deşi fuseseră arestaţi încă din mai 1948. Toţi erau legionari din judeţul Prahova. Au fost cazaţi într-un edificiu în aceeaşi curte. Ne intalneam în timpul plimbării care nu era strict supravegheată. Între ei, inginerul Constantin Slătineanu, inginerul Gheorghe Dragon, Nicu Cojocaru, Tache Rodas şi mulţi alţii.

Se pregătea un asalt asupra ,,stânii” şi trebuiau legaţi mai întâi toţi „câinii de pază” care mai erau liberi sau scăpaseră de curând din inchisori prin expirarea pedepselor.

În 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, preotul satului împreună cu dascălul Nicolescu, tatăl unui fost coleg de clasă, au obţinut permisiunea să oficieze Sfânta Liturghie. Era o minune a purtării de grijă a lui Dumnezeu, prin care ni se asigura „merinde” pe drumul lung al suferinţelor. Slujba a fost cutremurătoare! Preotul n-a vorbit. A vorbit doar gestul curajos al lui şi al dascălului care l-a însoţit. Ne-am împărtăşit toţi în urma unei spovedanii comune. Aveam la mine şi Sfânta Împărtăşanie distribuită de preoţii noştri înainte de plecarea dinAiud tuturor celor ce au vrut să o primească şi să o folosească în momentul limită al vieţii.

Aproape toţi arestaţii aduşi de la Ploieşti au plecat în grupuri până la sfârşitul lui septembrie pentru a fi cercetaţi şi condamnaţi. Mulţi nu s-au întors niciodată la căminele lor: „S-au ascuns în Lumina Celui Nepătruns!”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Sosirea masivă a elevilor la Târgşor

Din toamnă, aproape zilnic până în primăvară, soseau grupuri de elevi între 12 şi 18 ani, din toate părţile ţării. Slăbiţi, timoraţi, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca nişte îngeri blânzi în faţa cărora îţi venea să cazi în genunchi şi să le săruţi aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră.

Simţeam că pentru ei mã adusese Dumnezeu aici.

 

De la Cluj şi Beiuş era grupul cel mai numeros, de peste 40-50 elevi: Daniel Roman, Alexandru Panica, Ion Măduţă, Gheorgie Banciu, Ion Crişan,  Septimiu Râmboiu, Oprea, Budar, Păzitoru, Ion Puşcaş, Gheorghe Brânda…

De la Sibiu: Dumitru Daina, Ilie Popa, Ion Fulea (care se va preoţi după eliberare), Octavian Balaban, Mircea Mârza…
De la Arad: Fredolin Nãdåban, Gheorghe Ruja…
De la Deva: Ion Raţiu, Ciprian Stoica…
De la Blaj: Alexandru Munteanu, Şandru, Dipşe_..
De la Iaşi: Titi Stoica…
De la Suceava: Traian şi Vasile Coriciuc, Marcel Cazacu…
De la Tulcea: Constantin Iorgulescu, Vanghele, Stamu, Gândea…
De la Braşov: Neagu, Luca, Roşca…
De la Focşani: Bandrabur…
De la Sighet: Nistor Man, Radu Costian, Ştefan Deac, Dunca, Cod.rea,-
De la Bucurqtí: Aurel Obreja, Mihai Nour, Gheorghe Gorunescu, Negoiţă…
De la Călăraşi şi Slobozia: Nicu Bardac, Vasila Iubim…
De la Târgu Mureş: fraţii Pop, Florian şi Lucian…
De la Făgăraş: Ţeţiu, Pârvu, Niţu, Comşulea…
De la Bacău: Dan Staicu, Dragomir…
De la Craiova, Slatina, Constanţa, Ploieşti şi Trnişoam şi din toată ţara.
Să mă ierte colegii de suferinţă dacă am dat numai câteva nume. Memoria e de vină. În sufletul meu însă fiecare are lumina lui, fiecare face parte din mine.

7-800 de tineri elevi au sosit până în mai-iunie 1949 la Târgşor, majoritatea proveneau din Frăţiile de Cruce. În primele 2-3 luni li s-a permis câte un pachet şi vorbitor lunar, apoi acest drept a fost oferit doar celor ce acceptau reeducarea. Copiii erau deschişi sufleteşti, îşi împărţeau între ei alimentele, mesele lor deveneau agape creştine, mai ales că unii nu aveau de la cine primi şi erau integraţi în bucuria celorlalţi.

O încercare a administraţiei

Cei ce munceau trebuiau puşi în conflict cu cei ce nu munceau, ca pretext pentru începerea reeducării, chiar prin mijloace dure. Locurile de muncă erau limitate. Erau vreo 20 de războaie semimecanizate, confiscate micilor proprietari de ateliere prin naţionalizare şi cam tot atâtea manuale. 300 lucrau la acestea în cele două schimburi.

Pentru urzat, depănat, scrobit bumbacul încă 100, pentru bucătărie, pregătirea mesei şi curăţatul zarzavatului, încă 100, deci 500 muncitori. Restul 300, erau şomeri. Am cerut administrţiei fie să creeze trei schmburi, fie să lucreze câte o lună câte o jumătate din efectiv.

 

Că să dejucăm planul administraţiei, mai ales că munca nu era grea, voiam să lucreze toţi. Puţin timp după începerea lucrului în atelierele de ţesut, a lansat prin ciripitori şi ziarul de perete că numai aceia care vor munci vor primi pachet, vorbitor şi hrană îmbunătăţită, dar n-a acceptat propunerea. I-am convins pe cei de la întreţinere, pe moş Dumitrache şi pe Viţel să susţină cererea noastră. Dar nici directorul, nici subdirectorul n-au cedat. Chiar au început o campanie de învinuiri şi ameninţări la adresa celor ce nu munceau, reducând raţia de mâncare, pregătită separat şi mai prost calitativ.

I-am făcut pe copii să înţeleagă intenţia administraţiei. Aşa că pregătirea diferenţiată a hranei n-a durat decât o zi, două. Bucătarii, deşi primeau raţii separate făceau o singură mâncare pentru toţi; aparent serveau din cazane deosebite. Turnătorii şi-au dat seama şi au introdus omul lor la bucătărie. Atunci s-a întâmplat un act de solidaritate la care administraţia nu se aştepta: cei ce munceau au declarat grevă. „Ori beneficiem toţi de acelaşi regim îmbunătăţit, ori niciunul!”, a fost atitudinea copiilor şa şedinţa convocată de administraţie. În pregătirea lor psihologică, Titi Stoica a avut un rol deosebit. El a fost motorul acţiunii. Pentru că producţia trebuia realizată, se ţesea pânza în contul armistiţiului, şi directorul şi subdirectorul au cedat, fără să renunţe.

Acţiunea copiilor şi „trimisul” de la centru

Administraţia a permis ciripitorilor să actioneze pe cont propriu, pentru a crea stări conflictuale, care să ducă la izolarea şi pedepsirea sistematică a elevilor consideraţi exponenţi ai grupurilor, creând o stare de timorare şi de interes material, egoist, pentru zeloşi. De la centru s-a cerut un reprezentant, comunist şi ilegalist, care să expună copiilor fiurnuseţea concepţiei materialist-dialectice.

– Veţi vedea pe viu ce înseamnă măreţia luptei duse de partid, pentru fericirea noastră şi cea duse de clasa noastră muncitoare şi URSS pentru înflorirea Republicii Populare Române.

„S-a scremut muntele şi s-a născut un şoarece!” A sosit intr-o joi un bătrânel micuţ de statură, îmbrăcat în nişte hăinuţe cam mari pentru talia lui, cu o privire pierdută. Se vedea starea de senilitate din gesturile lui şi din întreaga lui fiinţã. S-a întrerupt orice activitate şi lumea a fost scoasă in curte, să facă primirea şi să cunoască pe „trimisul partidului din din ilegalitate”.

Bătrânul se numea Antonescu, iar copiii l-au numit moş Antonescu. Cei mai mulţi au fost cuprinşi de milă, alţii zâmbeau îngãduitori. Bietul moşneag, după aparente avea 60 ani, dar părea consumat, a privit la copii cu un zâmbet străin de el însuşi, şi ridicând punmul stâng a strigat, cât îl mai ajutau puterile, cu glas subţiat şi nehotărât, împleticindu-şi limba:

– Trăiască paltidu’ comulist lomân! Trăgându-şi rãsuflarea şi căutând parcă un lucru pierdut, a strigat iarăşi: Tlăiască lepublica populală lomână! Copiii s-au uitat lung, au zâmbit ĭngăduitor, dar nici unul n-a scos un cuvânt, mai degrabă întristaţi de ceea ce vedeau. Directorul şi subdirectorul, au fãcut semn spre grupul ciripitorilor, imputându-le: „Ce aşteptaţi?” Voiau sã facă ceva dar nu ştiau ce. Tot directorul şi subdirectorul i-au scos din încurcătură strigând: „Trăiască! Trăiască! Trăiască!” A bâiguit şi grupul un „Trăiască” neconvingător, care mai mult îi acuza.

Moşul povesti întâmplări din viaţa lui cu destulă incoerenţă – dar care nu aveau nici o legătură cu partidul, – din care se putea înţelege că cineva îl adunase dintr-o mahala şi-l făcuse victimă a burgheziei, iar acum fusese adus aici, „Că aşa trebuie să facă cei bătrâni, să înveţe pe cei tineri”. Fiindcă obosise, a cerut un scaun şi stând jos, n-a mai scos nici un cuvânt. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu bietul om. Directorul i-a mulţumit fariseic pentru participare, dându-şi probabil seama de efectul întrevederii, în sufletul copiilor. Moşul s-a sculat, a plecat şi nu l-am mai văzut.

Burada – alt trimis de la centru

La o săptămână a apărut altă figură de la Centru. Un tânăr de 25-30 ani, recrutat probabil dintre bătăuşii cu care comuniştii convingeau ţăranii să se înscrie în colectivă; Se numea Burada. De două-trei ori pe săptămână, strângea în curte mulţimea elevilor şi dându-şi aere de reprezentant al clasei muncitoare, vorbea despre comunism, URSS; Marx, Engels, Lenin, Stalin în termeni şi într-o expunere aşa de hilară încât credeai că vei plesni dacă nu termină.

Chinul dura două-trei ore. Incheia cu aceeaşi frază: „Anglo-Nord-Americanii, vor un nou război! Tovarăşi, acum sunt douã şlagăre: socialist şi imperialist (aţi citit bine, „şlagăre”). Dar şlagărul socialist va învinge şlagărul imperialist. Apoi dădea tonul, făcând semn copiilor să-l urmeze: „Şi ca mâine cântul nostru, răsuna-va peste ocean!” Dar copiii tăceau.

– De ce nu cântaţi? Poate nu-l ştiţi! Poate îl ştiţi pe ăsta. Şi dădea iarăşi tonul, mai ridicat: ,,Pân’ la unul o să piară duşmanii ce ne-au robitl”

– De ce nu cântaţi, se adresa unuia dintre elevi?

– N-avem voce…  A rămas la securitate!

– Suntem răguşiţi… am răcit, intervenea altul.

– Nu ştim cântecul… bate vântul…   răspundeau elevii ironizându-l.

– La următoarea şedinţă vi-l aduc scris. Până vin să faceţi un paravan.

A mai venit de câteva ori, apoi a dispărut o vreme. Am auzit cã ar fi revenit după ce am fost izolat.

O nouă încercare de reeducare a copiilor

Atunci a fost aruncat în luptă Ibănescu, un copil dintr-o familie de ţărani de pe lângă lpoteştii lui Eminescu. Bietul Eminescu! Ce greu i s-o fi părut pământul de pe pieptul lui, de n-a putut să strige la Ştefan şi la Ţepeş. lbănescu fusese arestat cu un grup de elevi de la Suceava sau laşi. Avusese nenorocul să-l cunoască pe Ţurcanu în primele zile ale activităţii, când abia câştigat de Securitate pentru planul reeducării voia să îşi demonstreze sinceritatea şi ataşamentul faţă de cauza proletară. La Suceava, Ţurcanu timorase sufletele celor slabi şi fricoşi; avea să-şi desfăşoare forţele la Piteşti şi la Gherla.

Ibănescu avea atunci 17 ani. Alerga de colo până colo, ba în atelier, ba în dormitoare, ba la bucătărie, totdeauna cu pantalonii în vine şi cu bluza descheiată. Trebuia să-şi asigure un cerc de devotaţi şi să adune infomiaţii despre fiecare elev. Avea mână liberă să folosească asupra deţinuţilor mijloacele pedagogice de convingere ale lui Macarenco!

Din Poemul pedagogic al lui Macarenco citez un pasaj edificator: „Nu-mi aduc aminte să fi lovit vreo dată pe cineva… A, mi-aduc aminte, am dar odată o palmă unui copil şi-mi pare rău acum.” Apoi povesteşte că int-un lagăr de internare a tinerilor infractori, unde aceştia nu mai puteau fi stăpâniţi, a adus din alt lagăr 12 (?) tineri reeducaţi, care in scurt timp au făcut ordine. „Defapt nu ştia (s.n.) ce se petrecea în dormitorul bãieţilor dar a doua zi, cel mai recalcirrant dintre ei, devenea blând ca un mieluşel”.

Tocmai momentul cheie al reeducării, al transformării psihice îi scapă. Pedagogul nu ştie cum are loc prefacerea psihică, forţa care determină ca recalcitrantul să devină peste noapte bun, blând ca un mieluşel. O farsă dernnã de un Poem pedagogic.

I-o spunem tavarăşului Macarenco. I s-a spus, şi ştie toată lumea, doar el nu ştie.Taina a dus-o în mormânt. Probabil a aflat pe tărâmul intunericului. Cei ce-l schingiuesc, operează fără nici o şansă de a-l transfomia din rău în bun. Poem pedagogic!

lbănescu şi-a început activitatea intr-o seară. Victima, un biet copil arestat de unul singur, fără relaţii sufleteşti strânse cu ceilalţi, fire mai puţin comunicativă, în care foamea încă tipa cu glas mare. Dintr-un sentiment de solidaritate cu suferinţa lui, nu-i dau numele. Încercasem câteva „atentate” asupra lui, dar porţile sufletului lui nu mi se deschiseră. Împins de gândul foamei, şterpelise o bucată de pâine şi o brâná sau slănină din traista altui elev. Surprins în flagrant delict, unul din ciripitori l-a anunţat pe Ibănescu; acesta făcuse cu confraţii lui o pregătire psihologică, creând printre copii o atmosferă de acceptare a sancţiunilor ce trebuia aplicate celor ce se dedau la acte irnorale. Administraţia sconta pe acest început; o dată creat precedentul, autoritatea lui lbănescu şi dreptul de a o exercita, deveneau legitime. Seara, când toţi erau în dormitoare, vinovatul trebuia judecat şi pedepsit public.

Era sâmbăta după-amiaza, câteva săptămâni înainte de Crăciun.  Miliţienii au închis dormitoarele. Ferestrele erau foarte mari, cu un parapet scund; se putea vedea şi din domnitoare în curtea luminată şi de afară în orice colţ al lor. Erau trei dormitoare mari şi unul mai mic, care comunicari prin uşi. În   cel mic aveam şi eu locul pe priciul de sus. Celelalte aveau paturi cazone suprapuse, pe douã şi trei etaje. Copiii îşi pregăteau culcuşurile. Ca in orice loc unde tinereţea biruie grija suferinţei, era o atmosferă de bună dispoziţie. Aveai impresia că te afli într-un stup de albine, înainte de roire. Peste zi avusesem de lucru prin atelier şi nu ştiam nimic de cele întâmplate. Copiii de obicei mã ţineau la curent cu cele ce se petreceau între ei. Acum ignoraseră sau nu voiseră, din ruşine, să-mi aducă la cunoştinţă. lntuiam din privirile unora dintre ei că ceva nu este în ordine. În dormitorul unde dormea lbãnescu, câţiva ciraci se adunaseră în jurul lui, garda personală. Se pregătea atmosfera pentru judecarea şi condamnarea vinovatului. Se descoperise „o crimă, un atentat la existenţa celorlalţi” încercând să incita spiritele. Un copil veni jenat şi cu sufletul la gură:

– Domn’ Maxim, Ibănescu vrea să-l bată pe…

– De ce?

– Zice că a furat mâncare de la un coleg.

Se făcuse linişte în toate dormitoarele; cei mai mulţi se îngrămădiseră pe paturi să vadă spectacolul. M-am apropiat de uşă. Ibănescu, în mijlocul dormitorului înconjurat de prieteni, îşi încheia discursul:

– Îl vom pedepsi de comun acord cu toţii, cu 25 lovituri de curea la fund (avea în mână o curea de transmisie de la un motor), ca să fie exemplu şi pentru alţii. Ne vom asuma răspunderea să formăm un juriu de cercetare şi pedepsire a oricăror fapte care contravin bunei desfãşurări a vieţii şi activităţii în penitenciar şi în ateliere. Şi imediat, cu ton poruncitor, a zis copilului: Şi acum, întinde-te.

Copilul, tremurând, s-a întins pe jos. Ceilalţi, tremurând, tăceau.

– Cine vrea să execute sentinţa? a întrebat Ibănescu. Dacă nu se oferã nimeni, o voi eaecuta eu.

Imi fãcusem loc până aproape de el, în lateral. I-am pus mâna în piept, l-am ridicat de la pământ – nu ştiam de unde am atâta putere – l-am ţinut niţel în aer şi l-am lăsat jos îngãlbenit.

– Ce calitate ai tu în afară de cea de deţinut şi cine ţi-a dat dreptul să judeci şi să condamni pe cineva în penitenciar?
Inspăimântat şi bâlbâindu-se, a răspuns cu mare greutate.

– Spune repede!

– Nu am… nici o calitate… dar… el a…

– Te-a investit administraţia cu aceastã putere?

– Nu, dar el… a…

– Dacă nu ai nici o calitate şi nici administraţia nu te-a investit cu vreo atribuţie, cum de ai avut cutezanţă să judeci şi să pedepseşti un alt deţinut, indiferent de fapta pe care a săvârşit-o? Numai administraţia are autoritate asupra deţinuţilor, indiferent de faptele pe care le săvârşesc în interiorul penitenciarului, în timpul ispăşirii pedepsei!

Toţi copiii înmãrmuriseră. Adresându-mă tuturor, am zis:

– Fiecare la patul lui, sub pătură, inclusiv Ibãnescu!

S-a fãcut o linişte absolută.

– Să nu vă lăsaţi înşelaţi. Ibănescu avea să bată în seara aceasta pe unui dintre voi, pentru o faptă imorala. Mâine pe altul pentru că din neglijenţă a rupt o spată la războiul de ţesut. Va zice că pentru sabotaj. Poimâine, pe un altul, pentru că a zis nu ştiu ce cuvânt de protest împotriva normelor mari de muncã, dar el va zice că pentru instigaţie la revoltă. Apoi vă va bate pe oricare dintre voi pentru că „Sunteţi bandiţi, duşmani ai poporului şi trebuie curãţatã societatea de astfel de elemente”.

La ferestre veniseră şi cei doi miliţienii care făceau de pazã în curte. Profitând că mã aud, fiind un singur rând de geamuri, am continuat:

– Mâine am să întreb administraţia dacă a dat vreunuia dintre deţinuţi dreptul să-şi exercite autoritatea asupra celorlalţi, în numele ei. Dacă nu, Ibãnescu va da seamă pentru uzurpare şi substituire de autoritate.

Şi fãcându-mă că atunci îi văd pe miliţieni, m-am adresat prin geam;

– Domnilor rniliţieni, vă rog să rămâneţi de pază în faţa ferestrelor şi să supravegheaţi mişcările elevilor în dormitoare. Veţi răspunde dacă în timpul serviciilor dumneavoastrã se va întâmpla ceva grav. .

Mi-au făcut semn cã au înţeles. O parte din ei, împreună cu moş Dumitrache şi Vitel, erau puşi în gardă de noi cu privire la intenţia administraţiei. Toţi copiii s-au băgat sub pături. Dar n-a dormit în noaptea aceea nici unul; mi-au spus mai târziu.

A doua zi la deschidere, Ibănescu a fugit la administraţie şi a raportat cele întâmplate Le-am explicat situaţia lui moş Dumitrache şi Viţel, care au înţeles că s-a intrat într-o fazã dificilă. I-am rugat să ceară directorului şi subdirectorului să se instituie plantoane dintre elevi în dormitoare; în cazul unei acţiuni neprevăzute aceştia să dea alarma sub pretext că sobele fiind foarte vechi, sã nu se declanseze un incendiu, deşi focul era simbolic, un braţ de lemn. Jocul ne-a reuşit. S-au instituit plantoane. Dacă s-ar fi declanşat opera criminală, copiii s-ar fi împărţit în două tabere. Pentru că Târgşorul nu avea celule în care să poată fi izolaţi deţinuţii, puteau chiar să se ucidă.

Subdirectorul m-a chemat chiar în după amiaza aceleiaşi zile. Prevãzusem confruntarea. l-am vorbit pe ton calm, sigur, fãrã a fi complexat.

– Câtă vreme vă feriti să vã exercitaţi direct autoritatea, înseamnă că în conştiinţa dumneavoastrã nu vă socotiţi îndreptãţiţi să deţineţi aceastã funcţie. Dacă vã faceţi scrupule cu privire la ceea ce trebuie să faceţi şi ce nu, renuntati la funcţie şi lăsaţi-i pe cei fără de lege să-şi săvârşeascã fărădelegile. Nu cred că, fiind şi comunist din ilegalitate, aţi aşteptat legalitatea şi puterea pentru a vă transforma în ucigaş al propriului neam. Subdirectorul tăcea, dar nu se uita la mine. Se uita în jos.

– Dacă mă sanctionati pentru cele ce v-am spus, sunt bucuros. Am încercat să vă atrag atenţia că omul are şi suflet şi va da socotealã în faţa lui Dumnezeu, nu numai a lumii, pentru ce face aici pe pământ. Sunt la dispoziţia dumneavoastrã!

Am mai spus şi alte lucruri: totdeauna în astfel de momente parcă Dumnezeu îmi ridica frica. Subdirectorul n-a zis absolut nimic. Mi-a făcut semn să ies şi un miliţian m-a adus în curtea noastrã. Tăcerea subdirectorului, lipsa de ripostã, deşi îl provocasem, în toate situaţiile pe care le avusesem de a ne încrucişa spadele, mă deruta. Sau era un om care îşi urmărea scopul ascuns sau era un nehotãrât, poate chiar un fricos care fuge din faţa adversarului, nedându-i posibilitatea să spună că a repurtat o victorie. Trebuia să fiu prudent căci în spatele lui erau alte forţe, cu care de fapt mã luptam: văzute şi,
mai ales, nevãzute. În parte, atitudinile directorului şi ale subdirectorului făceau ca acţiunea de reeducare în Târgşor, pânã la acea dată, să nu ia forme tragice. Copiilor nu le-am spus nimic despre această întrevedere, ca să nu-i alarmez, dar aşteptam ceva deosebit.

Primăvara şi vara lui 1949 la închisoarea Târgşor

Spre surprinderea noastră, in iarna 1948/49 nu s-a întâmplat nimic din ceea ce aşteptam noi. Se punea la cale altceva. Primăvara abia am înţeles dedesubtul stagnării activităţii de reeducare. Mai întâi, se strângeau date despre activitatea celor socotiţi mentori spirituali printre copii, se întocmeau dosare care aveau să ne însoţească pe parcursul detenţiei. Apoi, conflictul dintre Tito şi Stalin probabil captase atenţia.

Administraţia se folosea iar de Ibãnescu; citea public intr-o sală de mese în care aveau loc şi şedinţele ciripitorilor, materiale prelucrate după articole din Scânteia, insultătoare la adresa lui Tito şi elogioase pentru Stalin. Ciracii aplaudau sau huiduiau, cum indica fraza vorbitorului, însă de multe ori se aplauda şi se huiduia pe dos, provocându-se ilaritate în sală.

Singurele evenimente din primăvara lui ’49 erau sosirea câte unui lot de elevi condamnaţi şi agitaţiile sterile ale grupului lbănescu, 10-15 elevi fricoşi şi prostiţi de promisiuni. Pentru timorarea elevilor s-a confecţionat o izolare, unde era băgat cel indicat de ciripitori ca indezirabil. Directorul avea o atitudine din ce in ce mai rezervată faţă de reeducare. Se angajase mai mult în treburi administrative, lăsând numai subdirectorului răspunderea, nici acesta nu era bucuros să se ocupe cu aşa ceva.

Aurel Obreja şi grupul lui fuseseră elevi ai Liceului industrial Polizu, fosta Şcoală de Arte şi Meserii din Bucureşti. Sculptau în lemn de nuc şi in os foarte frumos, medalioane creştine şi cruciuliţe. Prin miliţieni ajungeau la director şi subdirector, carele admirau şi tăceau, în loc să interzică activitatea. Directorul i-a comandat lui Aurel un bust 1/1 , în civil. Am stabilit împreună să accepte propunerea cu condiţia să-i pozeze. Astfel directorul era sechestrat câte 2-3 ore pe zi, timp de câteva săptămâni. Cu cei doi-trei colegi care-l ajutau la pregătirea lutului, la turnat ipsosului în forme etc., subtil aducea vorba despre armat şi despre rãzboiul anticornunist. Directorul a mărturisit că tot ceea ce face este din oportunism, nu din devotament. Oportuniştii au fost primele unelte de care s-au folosit comuniştii ca să ne ingenuncheze. Acest lucru l-a formulat Lenin sub expresia prietenii de drum; toţi au plătit cârdăşia sub cnutul călãului căruia i-au lins mâna.

Grupul lbănescu lansa ştiri alarmante despre Piteşti; elevii mai fiicoşi îşi făceau probleme cu privire la atitudinea pe care să o ia în cazul unor presiuni fizice şi au trimis emisari să stea de vorbă cu mine. Mai ales în închisoare, niciodată n-am vrut să-mi impun voinţa, ci am lăsat ca fiecare să răspundă după stadiul lui de conştiinţă. Celor care deja înclinaseră balanţa spre stânga, de teamă să nu piardă pachetele sau vorbitorul, le-am amintit pilda semănătorului, punându-le în faţă seminţele căzute pe piatră. Un grup de elevi bucureşteni care nu erau FDC-işti, fii de boiemaşi, cărora moş Dumitrache le zicea în glumă nobilii, până atunci avuseserã o atitudine lăudabilã. Mentorul lor, un copil foarte energic, larka, a trimis doi copii să le spun ce ar fi bine să incă.

– Sunt deţinut. Singura mea lucrare este strădania de a nu fi piatră de poticnire pentru nici unul dintre dumneavoastră. Vă pot da un îndemn de mai mare folos, ca să mergeţi pe propriile picioare. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă lumineze şi să vă întărească pentru a nu cădea în înşelăciune, pierzându-vă sufletul pentru viaţa vremelnică a trupurilor voastre.

Copiii, inteligenţi, au înţeles ce trebuia. Puţin timp după aceea prin august, un grup mare de elevi, printre care şi ei, au fost trimişi la Canal. Din grupul sibienilor, Mircea Mârza un copil frumos ca un înger cuminte şi foarte inteligent, a murit acolo electrocutat. Dumnezeu l-a luat între îngerii Lui. Plecase din Sibiu la şcoala navală din Constanţa. Auzind că foştii lui colegi de liceu şi camarazi FDC-işti au fost arestaţi, s-a prezentat în proces spunând că şi el împãrtăşeşte aceleaşi gânduri, aceleaşi simţiri româneşti şi creştineşti şi s-ar simti dezonorat şi neliniştit dacă n-ar lua parte la aceeaşi suferinţă. Irozii şi pilaţii aserviţi comunismului l-au înglobat în lotul celor condamnaţi. Gestul lui martiric scăpa inteligenţei partidului. Pentru noi, însă, el demonstrează încă o dată capacitatea de jertFă pe care Mişcarea Legionară a imprimat-o membrilor săi.

Nu era nici primul şi nici ultimul gest de acest fel. La Timişoara, în 1941/42, în lotul FDC-iştilor de la Liceul Militar s-a prezentat şi Gheorghe Neamţu. Nu luase parte la aşa zisa rebeliune, dar aflând că îi simt arestaţi camarazii, s-a prezentat în proces. Avocatul, pus de familie să-l apere, voia să arate prin depoziţia celor acuzaţi că Neamţu nu e vinovat de actul participării la rebeliune sau şedinţe legionare.

– Da Neamţu a participat?

– Da, am fost! răspunse Neamţu înaintea celui întrebat.

– Dornnule preşedinte, onorată instanţă, Neamţu n-a fost, dar în tinereţea lui impetuoasă face pe viteazul, motivă avocatul.

– Nu, domnule preşedinte, am fost, dar domnul avocat vrea să-şi onoreze suma de bani, încasată de la părinţii mei.

– No, atunci ai fost, zise avocatul, disperat că nu poate clinti hotărârea lui de copil.

Este cunoscut şi cazul altui camarad, intrat în închisoare la Vaslui în 1942, substituindu-se altuia, care fusese arestat şi condamnat, înainte de a putea să plece în străinătate cu o misiune specială. Printr-un punct mai puţin controlat al închisorii unul a ieşit şi celălalt a intrat. Şi a executat peste 22 ani de pedeapsă. Acestea nu sunt nebunii lumeşti, ci acte sfinte. Căci: „Nu este mai mare dragoste ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii säi”

Vizita lui Nicolski

Toamna lui 1949 prevestea furtună, Nicolski et comp. voiau să cunoască pe viu rezultatul reeducării la Târgşor şi îişi anunţaseră vizita. S-au luat măsuri rapide şi severe. Cei socotiţi capi ai fiecărui grup, au fost izolaţi şi li s-a aplicat un regim sever: alimentaţie proastă, fără scoatere la aer, ferestre oblonite, percheziţii in cameră zilnice.

Titi Stoica, Oniga, Râmboiu, Dipşe şi alţii au fost izolaţi în camera pregătită special, in care se intra din curtea copiilor. Alţi vreo douăzeci am fost izolaţi intr-alta, lângă poarta dinspre curţile interioare. Observasem prin grilajul porţii de fier că din camera de izolare ieşiseră câţiva deţinuţi de drept comun. După ei, patru securisti, doi civili care dădeau ordine directorului şi subdirectorului în prezenţa câtorva miliţieni noi:

– Imediat faceţi percheziţie in cameră, sub saltele şi in saltele…

Atât am prins. În acelaşi timp, un grup de prahoveni, între ei şi Drosu, legionar prahovean cunoscut, intelectuali şi muncitori, ‘ judecaţi de curând şi depuşi la Târgşor până vor fi trimişi în altă parte, a fost adus din curtea cealaltă. Aveau aceeaşi soartă cu noi. Dar cum zice proverbul: „Nu-i cum vrea omul. ci cum vrea Domnul”.

La primirea ordinului să intrăm, am refuzat. Miliţienii au îincercat să ne bage cu sila, dar am cerut să vină directorul şi subdirectorul. Ne-au bruscat şi ameninţat, dar erau 4-5 contra 30. Am aşteptat cam mult. Când au venit, tăcând pe supăraţii că refuzăm să ne supunem, am cerut ca doi dintre noi, în prezenţa directorului şi a subdirectorului, cu un miliţian, să percheziţionăm camera. Puteau să scoată saltelele şi la percheziţie nu s-ar fi găsit nimic şi rămâneam de ruşine. Dar, naivi, crezând că nu vom găsi corpul delict, au acceptat propunerea. După câteva minute de cercetare, au găsit prin saltele un pistol cu butoi, fără cartuşe in el, o punguţă de pânză cu 25 de cartuşe, două cuţite de junghiat porci, suficiente probe ca să fim acuzaţi de incercare de evadare şi să ajungem în faţa plutonului de execuţie. Reacţia noastră a fost spontanã şi unanimă.

– Refuzăm cazarmamentul in cameră. Vom sta pe duşumea, doar cu hainele de pe noi! În prezenţa lor am aruncat saltelele şi paturile afară. Directorul încerca să se dezvinovăţească, că nu-şi pot da seama cum au ajuns aceste obiecte aici, singura explicaţie ar fi că saltelele au fost aduse de la o unitate militară. Soldatii ţineau, pasă-mi-te, armele pitite în saltele. Ca să ne liniştească, au găsit o soluţie:

– intraţi în altă cameră, care vreţi, ne vorbea acum reverenţios.

Am cerut să elibereze o cameră alături, magazia cu efectele militare ale miliţienilor. Pentru că era ciment pe jos, ca favoare, ne-au lăsat rastelele de lemn să le transformăm în priciuri. (Cu un ciocan şi câteva cuie am îinjghebat nişte priciuri şi ne-am organizat reşedinţa pentru iernat. Aici va avea loc o altă etapă de viaţă duhovnicească intensă, care ne va pregăti pentru un alt stadiu de încercări prin care vom trece la Jilava.

La puţine zile a venit Nicolski. I-a vizitat întâi pe copiii rămaşi în curtea atelierelor. Ce se întârnplase, aveam să aflăm mai târziu. Pe noi ne-a privit din uşă, fără să întrebe pe nimeni, nimic. Ne-a aruncat la plecare o privire moartă, nepăsătoare. Peste câteva zile a fost izolat Dumitru Stamu, din grupul tulcenilor, macedonean de 14-15 anişori. Ne-a povestit cum a decurs vizita lui Nicolski.  Copiii fuseseră scoşi în careu şi Nicolski a trecut în revistă ma aceastä floare a sufleutului românesc. Avea o mină sadică. În faţa celor mai tineri, l-a intrebat mirat pe Ionel Ladea:

– Câţi ani ai tu?

– Am împlinit 12 ani şi de un an fac politică, a răspuns micutul Ionel, fără să clipească, ţintuindu-l pe Nicolski.

Cazul lui era următorul: un ofiţer de securitate ‘încerca să intre în gratiile doamnei Ladea, mama lui Ionel. Dar demnitatea morală a doamnei era mai presus de închipuirile prostului cu caschetă şi cisme ofiţereşti. Securistul şi-a închipuit că prin şantaj şi-ar putea atinge scopul; i-a arestat copilul, aşteptând ca doamna să-i cadă la picioare.
Ceea ce nu s-a întâmplat. Drept razbunare l-a implicat pe Ionel în grupul celor arestaţi din liceu pentru atitudine anticomunistă.  La anchetă Ionel s-a purtat mai presus de orice critică; a urmat condamnarea şi trimiterea la Târgşor.

Ce s-o fi petrecut în sufleutul lui Nioolski, numai Dumnezeu ştie.

– Şi tu faci politică, bă? l-a întrebat apoi pe Dumitru Stamu.

– Da, ac politica dragostei de neam, în ţara mea.

Pe Stamu, Sfăntul Mare Mucenic Dumitru îl întărea şi-i dădea curaj, ca tânărului Nestorie împotriva uriaşului Lie. Fiind păţit cu cei mici, nouă nu ne-a mai pus întrebări, căci ar fi primit răspunsuri umilitoare.

În tainã însă se pregătea răzbunarea. Copiii au inceput să fie trimişi la Canal şi la Gherla, în grupuri mari, iar noi, după Crăciun, aveam să fim expediaţi mai întâi la Jilava.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

via Fericiti cei Prigoniti