Prin manipularea numită EURO, Germania a reușit să-și impună modelul la care visează încă de pe vremea lui Hitler: supunerea țărilor europene și transformarea lor în vasali. Puțini știu că Hitler, în fapt, nu visa la un Imperiu, ci la o hegemonie germană în care țările supuse să fie transformate în vasali. Ceea ce n-a reușit el cu o mașinărie de război impecabilă, a reușit Uniunea Europeană prin intermediul monedei unice.
Perversitatea sistemului e extrem de greu de intuit și acesta este motivul pentru care țările europene au picat într-o capcană atât de facilă. Teoretic, o monedă unică e o binefacere pentru economie. Nu mai ai nevoie de rate de schimb, de risc valutar sau de alte asemenea probleme. Prețul unui produs, setat fiind într-o monedă care circulă pe întreg continentul, e foarte ușor de perceput atât de către partenerii de afaceri cât și de către piață. Însă avantajele se opresc aici. Reversul monedei unice, necunoscut sau subestimat, este reprezentat de o sărăcire a populației, o pierdere de competitivitate a afacerilor locale și o impunere brutală a politicilor venite de la centru. Ironia sorții face ca primele victime să fie companiile locale, cele care, în fiecare țară, au reprezentat vârful de lance al presiunii pentru trecerea la moneda unică. Însă, așa cum se întâmplă cu toate poveștile falsificate ale prezentului, momentul în care victimele realizează eroarea și capcana în care-au picat e mult prea târziu, totul petrecându-se atunci când nu se mai poate face nimic. Orice protest e desuet deoarece intri în logica nouă în care ți se spune, logic și-n față, că motivul pentru care mori e acela că nu ești suficient de competitiv pentru o piață atât de dezvoltată. Așa se face că întreprinderi care înainte de EUR făceau legea pe piața locală ajung să moară sufocate în momentul „deschiderii”, picând în capcana fatală a propriilor iluzii.
Totul pornește de la stat și de la datoriile acestuia. Întrucât jocul economic nu se desfășoară pe o piață cu adevărat unică, ci pe una în care există la grămadă atât unicitate cât și „independență”, statele trebuie să-și rezolve individual necesitățile bugetare. Astfel, în mod paradoxal, cu toate că în întreaga zonă guvernează o singură Bancă Centrală, care face o singură politică monetară, statele trebuie să se împrumute asemeni persoanelor fizice. Și, așa cum persoanele fizice sunt diferențiate de gradele de risc diferite, același lucru se întâmplă și cu statele componente ale zonei Euro. Cele considerate mai riscante se împrumută la dobânzi mai mari, în timp ce statele mai puțin riscante au parte de costuri mai mici ale datoriei publice. Totul pare foarte logic, dar, în esență, nu-i atât de logic. Într-adevăr, și înainte de trecere, economiile respectivelor țări se împrumutau la rate diferite, însă exista întotdeauna o frână și o accelerație pe care guvernele o aveau la îndemână: cursul valutar. Prin intermediul jocului valutar statele își pot regla cu ușurință deficitele de cont curent, prin ieftinirea sau scumpirea produselor pe care le importă sau le exportă. Devalorizând soft moneda, un stat ajută exportatorii care iau „mai mulți bani” pe valuta adusă în țară. Invers, produsele de import pot deveni mai ieftine, impulsionându-se astfel consumul și reparând un excedent comercial care poate deveni toxic pentru economie.
Fără a controla cotația, fără jocul devalorizare/apreciere, guvernelor le este confiscat un instrument extrem de eficient de impulsionare a economiei locale. Așa se face că în toată tevatura economică primele victime sunt companiile locale care nu mai pot fi ajutate de către Guvern. Există și-aici câteva portițe: subvenția, ajutorul de stat, etc.. Teoretic ele ar putea ajuta companiile locale, însă, practic, reprezintă cheltuieli pentru Guvern, cheltuieli care se regăsesc în datoria publică. Iată că am introdus variabila cea mai devastatoare din tot acest complex. Înainte de a continua trebuie să știm că, în principal, atât nivelul subvențiilor, domeniile căruia i se pot aplica și mecanismul ajutoarelor de stat au fost strict reglementate la aderare. Pe de o parte există frâne serioase, iar pe de altă parte, economiile mari și-au asigurat capacitatea de a da propriilor companii atât ajutoare cât și subvenții mai mari. Dincolo de framework-ul reglementărilor europene, există și-o altă constrângere pentru state: deficitul bugetar. Nu te poți întinde prea mult cu cheltuielile și cu impulsionările deoarece nu trebuie să depășești 3% deficit. O altă valoare care în cazul economiilor mici e literă de lege, în timp ce pentru cele mari e „element de negociere”. Dimensiunea bugetului – net mai mic în cazul economiilor mici, alături de constrângerea de 3% deficit acționează ca o piedică semnificativă. E ca și cum într-un concurs ai obliga participanții la un raliu să meargă cu frâna de mână trasă. Într-adevăr, frâna ar exercita aceeași forță de frânare asupra roților, dar dacă ignori că motorul unuia are 50 cai putere, iar al altuia 500 cai putere, cred că e limpede pentru oricine care va fi câștigătorul cursei.
Și-acum să revenim la variabila despre care v-am vorbit: datoria publică. În timp ce economiile mari(Germania) au costuri de finanțare insignifiante, economiile periferice ajung să plătească dobânzi astronomice. Astfel, guvernele economiilor mici din UE au un stres suplimentar reprezentat de jugul dobânzilor pe care trebuie să le plătească. Dar aceasta nu e singura problemă! Percepția de risc este valabilă pentru întreaga țară, astfel că dobânzile babane nu sunt suportate doar de către stat, ci de toate companiile din respectiva țară întrucât marja la care se împrumută statul e un barometru pentru toate dobânzile percepute în acea țară. Trăgând linie ce avem? Țări precum Germania cărora le merge bine și țări-vasal constrânse atât prin „regulamente” cât și prin jugul datoriei. Dinspre „talpa economiei” treburile se văd și mai radical. În timp ce o companie locală ar trebui să se bucure atunci când obține o finanțare la o marjă de 5-6 puncte procentuale, o companie venită din țara care trebuie ajunge să aibă parte de finanțări la costuri insignifiante. Un exemplu pe care l-am tot dat a fost cel al creditelor obținute de Lidl și Kaufland(membre ale aceluiași grup) pentru extinederea în Europa de sud-est. În timp ce companiile locale abia dacă prindeau împrumuturi de 15%-20%(în cazul României) sau 5%-7%(în cazul Greciei), cele două lanțuri comerciale s-au împrumutat la rate care nici măcar nu acopereau inflația. Curat murdar, coane!
Însă exemplul pe care l-am dat nu e tot! În timp ce companiile locale urlă după ajutor, statele din ce în ce mai constrânse fac tot posibilul să găsească soluții pentru economia în suferință. Astfel, apelează la investitori. Dar care investitori, vă veți întreba? Cei locali sunt la pământ și urlă după bani sau scutiri de taxe pentru a face față tăvălugului extern. Investitorii străini apar atunci ca o binecuvântare. „Noi creăm locuri de muncă – spun ei – dezvoltăm și modernizăm economia, dar avem nevoie de ceva ajutoare întrucât altfel mergem în zone mai ofertante!”. Și astfel se ajunge la paradoxul ca guvernele, sub presiune și în disperare de cauză, să accepte fructul otrăvit. De pe margine, companiile locale gâfâie și urlă ca din gaură de șarpe, dar, în același timp, știu că ele nu pot face ceea ce fac „investitorii străini”. Companiile locale abia își pot ține oamenii, în timp ce „investitorii” promit locuri noi de muncă. E limpede ce finanțează un guvern care, mai mereu, se află sub presiunea scăderii continue a nivelului de trai și a creșterii generalizate a prețurilor.
Așa se ajunge în situații paradoxale: statele aflate sub presiune preferă să acorde ajutoare de stat și facilități fix mega-firmelor care provin din economiile avansate, ele însele fiind sursa unei concurențe neloiale. Astfel, firmele locale ajung să se scufunde, să dea oamenii afară și să capituleze în fața „marilor investitori”. Culmea, această mișcare ajunge să fie acceptată și susținută de populația locală, care vede în „investitorul străin” binefăcătorul care-aduce progresul. Numai că, așa cum firmele locale ajung victimele pieței și a monedei pe care au susținut-o cu entuziasm, la fel se întâmplă și cu populația. Investitorii străini pe care i-au văzut ca eliberatori acționează în direcția celei mai crâncene optimizări pe care-o pot face. Impun modele aproape sclavagiste de muncă, în care angajații au numai obligații, iar angajatorii doar drepturi. Un exemplu ar fi Spania. La inițiativa „investitorilor” s-a ajuns ca un număr covârșitor al contractelor de muncă să fie pe termen de câteva zile(de obicei o săptămână). E o presiune psihologică infernală pentru un angajat care știe că poate fi dat afară oricând. În plus, contractele de muncă specificau întotdeauna un număr mai mic de ore de muncă decât se efectuau în realitate. Aparent este o tiranie la adresa angajatului care era obligat să muncească mai mult pentru aceiași bani. În fapt, un asemenea comportament este și un jaf al bugetului de stat deoarece oamenii plătiți mai puțin plătesc impozite mai mici.
Chiar dacă am întins-o destul de mult, cred că am explicat suficient de clar modelul „mașinii de tocat” utilizate de Germania în relația cu statele europene. Mulți mă vor trage de mânecă spunându-mi că și Franța se află printre tartori. Părerea mea e că Franța este țara cea mai păcălită de Germania și-n scurt timp va avea destinul pe care l-a avut în cel de-al Doilea Război Mondial. Indiferent de excentricitățile din trecut ale lui Sarkozy sau de sfidările din prezent ale lui Macron, economia Franței este într-un picaj evident, iar fenomenele descrise de mine se văd și-acolo, chiar dacă la o scară mult mai mică. În fapt, Franța este asemeni animalului în jurul căruia s-a încolăcit pitonul: încă are impresia că are libertatea de mișcare, dar în scurt timp va simți pe propria-i piele strângerea tiranică și nu va avea altă opțiune decât aceea de a-și da duhul și a-și găsi noua viață în burta unei Germanii din ce în ce mai ghiftuite.
Și pentru că am ajuns la națiunea care-a reușit în zilele acestea să demonstreze că a reușit să câștige Războiul cu toate că în 45 era marele înfrânt, a sosit momentul să ne îndreptăm privirea către ei. Aparent, marele câștigător are toate motivele să-și bea cu satisfacție halba de bere, să cânte și să se distreze. Doar a reușit pe timp de pace ceea ce nu reușise cu mașinăria sa – pe vremea aceea infailibilă – de război. Întreaga economie europeană îi e subordonată, iar pe zi ce trece, dezastrul unora – reprezentat de grade mari de îndatorare, picaje economice etc. – se transformă pentru ei în bunăstare, excedent s.a.m.d. La ora actuală Germania indiferent cum ar juca, joacă pe plus pentru propria economie. Ajutoarele pe care le dă pentru „reducerea diferențelor” dintre statele membre ale UE i se întorc înzecit. Chiar dacă banii îi aruncă aiurea, e ca și cum ar face o investiție în propria economie deoarece, pe lângă banii alocați unui stat, acel stat trebuie să adauge o contribuție proprie pentru realizarea proiectelor finanțate. Realizarea acestora se face însă ori cu firme germane, ori cu echipamente cumpărate de-acolo. Iar valoarea acestor produse sau servicii cumpărate este mai mare decât suma cu care a contribuit „sponsorul”, astfel încât, din investiția în fonduri se întorc în economia donatorului mai mulți bani decât a dat. A nu se înțelege că această suveică este practicată strict de către Germania. Nu, ea este caracteristică tuturor statelor donatoare ale Uniunii care ajung astfel, printr-o aparentă binefacere, să sugrume restul economiilor. Germania este cel mai mare donator și, desigur, cel mai mare beneficiar. Însă, la împărțirea prăzii, beneficiile nu sunt împărțite direct proporțional cu investițiile. N-au cum deoarece Germania beneficiază de cele mai bune rate ale dobânzii și e capabilă să-și impulsioneze mai mult propriile firme care ies la devorat victimele europene. Astfel, nemții reușesc să ia din pradă o cotă mult superioară față de procentul inițial investit, în timp ce donatorii mai modești ajung chiar să piardă din bani. Este fenomenul pe care l-au înțeles englezii: încet și sigur, aplicând modelul care-i avantajează în mod evident, nemții ajung să-și subordoneze marile economii ale continentului.
Brexit-ul a fost prima reacție de împotrivire. Englezii au înțeles înainte de adopta Euro că modelul UE îi dezavantajează și că mergând înainte cu integrarea se transformă în hrană pentru monstrul german. Chiar și-așa, ruperea de UE este anevoioasă întrucât economia este deja otrăvită de germenii implantați ai organismului parazit. Rețineți că asta se întâmplă într-o țară cu o economie puternică, cu propria monedă și care a fost exceptată de la multe din reglementările europene. Chiar și-așa, ruperea va fi dureroasă, dacă nu cumva imposibilă.
Însă modelul de parazitare impus de Germania nu-i unul perpetuu. Am văzut modalitatea radicală în care a fost lovită Grecia. Acolo deficitele s-au acumulat până la momentul exploziei. Statele care împrumutaseră țara au fost nevoite să scutească Grecia de o parte din datorii pentru a-i asigura o gură de oxigen. Însă, la fel ca în cazul fondurilor europene, și-aici scutirea a venit la pachet cu comisii de privatizare având imunitate în fața justiției care-au prăduit la modul scandalos economia statului. Readucerea pe linia de plutire a Greciei e o himeră. La următoarea bubuială statul nu va mai avea ce să vândă și, probabil, va începe să cedeze monopoluri către creditori și, cel mai probabil, în final se va lăsa cu cedări de teritoriu.
Următoarea țară care se pregătește să fie devorată e Italia. Norocul țării constă în faptul că politicienii ajunși la putere sunt eurosceptici și par deciși să aplice o măsură radicală de salvare a țării. Este o strategie care le-a dat sudori reci nemților în perioada în care Yanis Varoufakis a fost ministru de finanțe în Grecia: izolarea țării față de euro. Varoufakis a propus o chestie cât se poate de isteață: transformarea fiecărei identități fiscale într-un cont la Trezoreria statului prin intermediul căruia să se schimbe titluri IOU. Astfel, problema datoriilor băncilor devenea una strict a BCE – care, fie vorba între noi, este șefa supremă a respectivelor instituții, în timp ce statul își regla conturile cu cetățenii și firmele locale prin intermediul respectivelor titluri. Dacă vreți, aceasta este calea către întoarcerea la propria monedă și izolarea cumva față de cancerul european. Desigur, prin presiuni și manipularea politicienilor greci, Yanis Varoufakis a fost nevoit să părăsească postul, iar Grecia a urmat traseul pe care-l cunoaștem.
Italia, în schimb, se află în faza de început a experimentării mini-BOT-ului. BOT e prescurtarea de la „Buoni Ordinari del Tesoro”, iar mini se referă la faptul că e vorba de o denominare a unui bon standard de trezorerie. Aceste titluri vor fi emise de stat, nu vor fi purtătoare de dobândă și vor circula permițându-se plățile prin intermediul lor și, de asemenea, achitarea obligațiilor către stat. Practic, avem de-a face cu o monedă paralelă care va permite Italiei să-și gestioneze mai bine propria datorie. Și, aș adăuga eu, un colac de salvare în vederea unui eventual Italeave – respins verbal vehement de către politicienii de la Roma, dar destul de evident pentru cei care urmăresc evoluția știrilor din zonă. Mini-BOT-ul italian e echivalentul titlurilor IOU propuse de Varoufakis. Acesta e doar un aspect. Celălalt aspect este semnalul de alarmă care se trage.
Italia e a treia economie a zonei Euro, dar și cea mai îndatorată dintre ele. Este, dacă vreți, exemplul clasic al devorării – de data aceasta a unei mari economii – de către monstrul german. Mini-BOT-ul e modalitatea de urgență prin care autoritățile italiene caute să scape din strânsoarea creditorilor. In extremis, ea poate deveni moneda-punte care va permite țării ieșirea din zona Euro, un scenariu care, de data aceasta, le dă oficialilor nemți fiori similari tremurăturilor din public alee lui Merkel. De ce, e mai puțin de înțeles de către cei care n-au o viziune de ansamblu asupra circuitelor financiare ale Uniunii. Pe scurt, e vorba de o cantitate imensă de credite acordate prin intermediul sistemului de plăți Target2. Mai precis, Bundesbank-ul a acordat credite prin intermediul Target2 de aproape 1000 miliarde EUR( 920 mld. EUR) în timp ce Italia are de plătit creditorilor – prin intermediul aceleiași platforme – aproape 500 de mld. EUR. Mai știți bancul acela conform căruia dacă ai de dat băncii o sută de mii de euro ai o problemă, dar dacă ai de dat două milioane de euro banca are o problemă? Cam așa s-ar traduce situația de fapt.
În cazul în care Italia părăsește zona Euro, datoriile sale în cardul sistemului Target2 intră în default, un element exclus până acum de către BCE și Bundesbank. Iar de-aici începe scandalul deoarece datoriile din cadrul Target2 nu sunt aprobate de niciun guvern. N-a dat absolut nimeni vreun aviz Bundesbank-ului să arunce aproape 1000 mld. în cadrul finanțărilor prin respectiva platformă. Italienii, sunt ferm convins că știu că nemții au o problemă spinoasă și-și văd liniștiți de treabă, negând desigur că ar vrea să iasă din Euro. Asta în timp ce-și construiesc alternative monetare și își diversifică parteneriatele economice. Ultimul dintre ele fiind cel cu China, în cadrul căruia Italiei îi este rezervat rolul de cap de pod în Europa.
Ne apropiem cu viteză de momentul în care aceste numeroase dezechilibre care pun probleme spinoase economiilor marginale ale zonei Euro vor începe să bubuie. Dacă Italia va avea curajul să părăsească paradisul Euro, s-ar putea să avem de-a face cu cea mai teribilă explozie a unei monede, practic la dispariția peste noapte a acesteia. Motivul e mult mai simplu decât ați putea crede: Euro nu stochează o valoare, ci niște imense datorii nesustenabile acționând ca pârghii care au permis Germaniei să trăiască parazitând un întreg continent…
de Dan Diaconu Facebook