Fiecare moment are cheia lui și omul lui, iar nu de puține ori, cheia este la omul care pare cel mai neînsemnat, cel la care nici nu te uiți, cel de la care poți să juri că nu ai ce învăța. Așa a fost Bița, omul neluat în seamă de zeci și sute de semeni grăbiți și prea egoiști ca să plece ochii și urechea la o bătrână a nimănui, venită parcă de nicăieri. O, de-aș fi știut…
Cu mersul încet și puțin legănat de povara anilor pe care-i purta în spate, cu mâinile groase și noduroase în care purta mereu o sacoșă, două, cu vocea răgușită și totuși domoală, urca dealul către biserică aproape la fel de des ca Părintele. O bătrânică aparent ca oricare alta, modestă și așezată, ocupând mereu același loc în strană, la fiecare liturghie, acatist, parastas…
Nu rata niciodată prilejul de a fi în biserică, o vedeai chiar și pe la hramuri, la rând la moaște, la vecernii, la privegheri. Ai fi zis că nici nu are altă casă în afară de biserică, care-i era mereu dragă și la care ajungea indiferent de vreme sau stare de sănătate. Stătea în strană ore în șir, ascultând slujbele și tocând mereu din buze cine știe câte rugăciuni. Nu vorbea prea mult. Deși era mai mereu cufundată în rugăciune, reușea să rămână atentă la cei din jur. Dădea tuturor binețe, în special tinerilor, pe care cred că-i percepea ca pe propriii copii. Înclina ușor capul și zâmbind șoptea către tine: „Bine ai venit, puiuțu’!”.
Avea mereu o pâine printre prinoasele pe care preotul le binecuvânta. Îndată ce se termina rugăciunea de binecuvântare, mama Bița lua pâinea și ți-o întindea, zicând cu convingere: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Nu scăpai până nu rupeai o bucățică, și o vedeai cum se întoarce către altă persoană: „Ia, puiuțu’, să te sfințești!”. Lua fiecare, căci nu dorea nimeni să supere o bătrânică atât de hotărâtă și binevoitoare. Unii mai zâmbeau pe ascuns, însă ea era atât de convinsă, încât parcă-ți transmitea și ție încredințarea că te-ai sfințit. Credea întocmai, căci avea inima curată și mintea deprinsă cu rugăciunea, credea cu sinceritatea cu care crede un copil. Noi toți cei din jurul ei, risipiți în prea multe griji lumești, cu mintea împrăștiată aiurea la tot felul de fleacuri, nu auzeam cuvântul Părintelui și nici nu acordam importanța cuvenită rugăciunii. Când slujba se termina, Bița își aduna sacoșele și lua încet și legănat drumul spre casa ei din Centrul Vechi al Bucureștiului.
Deși a trăit în mijlocul civilizației, într-un oraș european, era lipsită de orice minim confort. Chiar dacă s-ar crede că civilizația sălășluiește în marile orașe, centrul istoric al capitalei demonstrează contrariul. În zona „kilometrului zero”, decăderea umană atinge pragul celor mai crunte exploatări între semeni. Sărăcie, mizerie, boli și vicii fel de fel fac viața celor ce locuiesc aici insuportabilă. Acest rai al șobolanilor și al gândacilor a fost și este iadul în care zeci de suflete trăiesc și astăzi.
Într-un imobil dărăpănat, mucegăit și infect, și-a trăit ultimii ani ai vieții și Bița. O mână nevăzută apără și ocrotește, înalță și luminează chiar și în acest calvar cotidian. Cu siguranță, ajutorul nu este decât de la Hristos, companionul celor singuri, al celor prigoniți, al celor uitați de semeni. Tot El, Hristos Domnul, urmează nevăzut pe aleșii săi în drumurile lor, la biserică, la spital și în toate celelalte locuri care nu sunt decât trepte pe acea scară care înalță la Cer.
Într-o garsonieră fără utilități, cu toaleta la capătul unii coridor kafkian, pe care, străbătându-l, trebuia să înfrunte privirile, gândurile și vorbele neplăcute ale colocatarilor, Bița a trăit fără să cârtească și fără să pretindă mai mult. Vecinii ei erau oameni din pătura cea mai de jos a societății, care trăiau din tot felul de activități dubioase. Tot acești colocatari o vizitau în mod constant, neinvitați, de cele mai multe ori plecând mai încărcați decât veniseră. Găseau la ea care o bucată de pâine sau ceva primit de pomană la biserică. Se bucurau să-i ia de la gură și acea brumă de hrană. I-au furat și tabla de pe casă, așa că, atunci când ploua, apa se scurgea prin tavan, mâncând pereții care și-așa stăteau să cadă. Gătea și se încălzea la o plită electrică. Este greu de imaginat cum erau iernile în această văgăună. Toată averea ei erau un pat, o măsuță și un dulap amărât, în care ținea vreo două haine cu care mergea la biserică. Deși trăia într-un regim exterior extrem de aspru, mânca întotdeauna după tipic. Fără ulei și ajuna mai tot timpul, uneori chiar din lipsa hranei. Nu se abătea de la rânduiala cu care era prietenă și pe care nu o simțea nicidecum ca pe o povară. Pe măsuță avea câteva acatiste tocite de atâta citit, iconițe și o carte veche de rugăciuni.
Neștiută de lume, a trăit totul firesc, cu seninătate, ca pe un dat. Biserica a fost pentru ea casa în care și-a odihnit sufletul și masa unde și-a potolit foamea, a fost refugiul din greul cotidian, a fost evadarea din iad. Îmi amintesc și acum ultima duminică când am văzut-o la biserică. A stat minute în șir în fața altarului, așteptându-și rândul pentru a da „Sfânta Liturghie”. Înclina din cap și zâmbea. Parcă-parcă se simțea că e puțin istovită de boală, însă dârzenia cu care-și purta cei peste 80 de ani și felul în care își împlinea rânduiala nu lăsau să se vadă chinul care o măcina. După câteva zile am aflat că s-a mutat la Domnul. Mă tot uitam prin biserică să o zăresc. Acolo am cunoscut-o. Ne obișnuisem toți cu prezența ei. Strana a rămas goală ceva vreme, de parcă nimeni nu îndrăznea să se așeze. Aveam încredințarea că a fost un om deosebit și plăcut lui Dumnezeu, iar ceea ce am aflat ulterior mi-a întărit și mai mult această convingere. Domnul, Care poartă de grijă aleșilor Săi, a rânduit toate și pentru mama Bița. Plecarea ei din lumea aceasta s-a petrecut lin. A stat în spital câteva zile, timp în care a fost îngrijită de un doctor călugăr. Domnul a trimis pentru ea pe slujitorul Său, care a îmbărbătat-o în ultimele ei clipe din această viață pământească.
Înmormântarea ei a fost organizată de puținii oameni care au cunoscut-o și care o mai ajutau la diverse nevoi. Avea o nepoată în Călărași, care i-a oferit un loc pentru odihna veșnică. Ultimul drum al Biței a fost unul într-adevăr deosebit. Drumul care ducea spre intrarea în cimitir era în construcție. Deoarece mormântul se găsea în fundul cimitirului, iar gardul vechi era rupt și căzut, Părintele a propus să se ducă sicriul prin spate, chiar prin lanul de grâu. La jumătatea lunii mai a fost purtată prin lanul de grâu înverzit, pentru ca să ne încredințăm că odihnește „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”.
Am fost și eu la parastasul de un an și am văzut grâul cum aproape că mângâie crucea la fiecare adiere de vânt. În acest loc minunat și liniștit își doarme somnul de veci un om atât de simplu și modest, de la care am fi putut învăța multe, dacă am fi privit mai atent. De-aș fi știut… m-aș fi oprit s-o văd, s-o ascult, s-o ajut mai mult.
Avem tendința de a privi spre oameni geniali, spre cei cu funcții, cu studii, sperând că vom vedea mai multă lumină, însă de cele mai multe ori ne izbim doar de răceală. Lumina pe care o căutăm vine doar de la Hristos, prin cei aleși ai Săi, prin cei curați și drepți. Mi-a plăcut mult această idee a lui Petre Țuțea, pe care o găsesc cât se poate de adevărată: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al Premiului Nobel ateu: baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor”.
Sunt mulți astfel de oameni printre noi și e păcat că-i ignorăm. Prin evlavia lor, printr-o viețuire fără cârtire, prin multa lor răbdare, ei devin făclii în întuneric, luminând pentru noi. Să-i privim atent și să le pătrundem taina, pentru ca, atunci când Domnul ne va întreba, să nu ridicăm din umeri suspinând: de-aș fi știut…
Bianca Sârbu Familia Ortodoxă