|
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. Această rugăciune a Sf. Efrem Sirul, una din cele mai frumoase şi mai profunde din tradiţia liturgică ortodoxă, se rosteşte îndeosebi în Postul Mare, conform rânduielii. Ea are ca scop cererea noastră către Dumnezeu pentru a ne curăţi de păcate şi a ne dărui virtuţile esenţiale pe calea mântuirii. Mesajul ei este însă mult mai larg, cuprinzând valori morale general-umane şi adresându-se oricărui om care trăieşte şi făptuieşte „în lume”. Fiecare cerere pe care o facem îşi găseşte o frumoasă corespondenţă în cuvinte scrise de filosoful Ernest Bernea în al său „Îndemn la simplitate”. Doamne şi stăpânul vieţii mele – Credinţă şi certitudine Adevărata certitudine a omului este legătura cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este certitudinea prin excelenţă, certitudinea desăvârşită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine. Credinţa este o experienţă interioară, adică o experienţă trăită direct ca o lumină, nu gândită şi nici închipuită. Credinţa în Dumnezeu este o mare experienţă a omului, cea mai mare. Ea cere toată fiinţa şi toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a fiinţei noastre interioare. Împotriva duhului trândăviei – Împlinirea prin faptă Adevărata viaţă interioară se naşte şi se întreţine prin faptă. Credinţa fără faptă e ca o floare fără rod: se arată într-o frumuseţe trecătoare. Omul viu mână paşii iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui Dumnezeu, devine părtaş la lucrarea dumnezeiască. Fapta poate fi înţeleasă în două feluri. Pe de o parte, într-un sens material, aşa cum apare în viaţa mecanică actuală, când omul lucrează ca o maşină: materie din materie, elemente, funcţiuni, scopuri materiale. Pe de altă parte, fapta poate fi privită în sensul ei spiritual, ca o funcţiune a ordinii superioare, a destinului nostru de oameni. În acest fel, a făptui înseamnă a fi activ interior, a rodi pe calea credinţei şi dragostei, înseamnă creaţie. Fapta, în înţeles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu, este legată de sensul adânc şi permanent al trecerii omului prin lumea aceasta. Omului nu-i este îndeajuns să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este de ajuns să aibă credinţă şi să dea ascultare înnoirii, ci trebuie să lucreze neobosit, să fie „un împlinitor cu fapta”. Despre grija de multe – Omul “civilizat” Omul „civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta de care suntem atât de mândri. A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii. Ce va fi mâine, nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine, „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi neroditor din noi. Împotriva iubirii de stăpânire – Bunul conducător Însuşi faptul conducerii omului de către om este în viaţa noastră un nenoroc. Îndreptarea acestei soarte triste poate veni pe o singură cale şi atunci numai în parte: prin ajungerea la conducere a celor mai bogaţi lăuntric, mai blânzi şi mai darnici, a celor mai cuprinzători şi mai spiritualizaţi dintre noi. Conducătorul, atât cât poate oferi viaţa noastră aici pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând, şi anume, prin tăria sa morală, prin forţa nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în fiinţa sa. În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la cei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sunt dăruiţi, izbândesc adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sunt demagogia şi tirania. Când ai puterea în mână să nu abuzezi de ea; să nu faci filantropie, pentru că nu eşti în situaţia de-a o face. Când ai puterea cu tine, fii bun şi îndrumător, fă dreptate! De obicei, oamenii fac pe filantropii când sunt datornici, după cum fac pe vitejii când nici o primejdie nu-i ameninţă. Şi aceasta se observă îndeosebi atunci când aceşti oameni sunt la conducere. Bunul conducător. Unde e bunul conducător – acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari. Împotriva grăirii în deşert – Discuţia, Rodnicia tăcerii Discuţia în contradictoriu e bună numai când o conduce Socrate. Altfel, este nerodnică în ceea ce priveşte subiectul şi nenorocită în ceea ce priveşte raporturile dintre oameni. Dialogul are regulile lui pe care nici cei mai buni dintre noi nu le pot respecta. În mod obişnuit, aceste discuţii pun în lumină o seamă de defecte ale convorbitorilor, ieşite desigur, de cele mai multe ori, din setea de dominaţie şi din teama de a nu fi înfrânţi, amândouă izvorâte din trufie. Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând, pentru că prin ea omul se poate concentra şi cerceta mai adânc. Cine vorbeşte mult gândeşte puţin. În al doilea rând, tăcerea te fereşte de greşeli care uneori devin adevărate fapte de conştiinţă. Cine vorbeşte mult greşeşte des, atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu. Tăcerea este un izvor bogat de cugetare şi bună credinţă. Consecinţele ei morale sunt dintre cele mai pline de rod. Duhul curăţiei – Îndemn la simplitate Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu. Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea. Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărate, dă putere de depăşire a contingenţelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial. Gândul smerit – Trufia, Sensul umilinţei Oamenii mai simpli, mai curaţi şi mai blânzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri. De cele mai multe ori, bunătatea, care este strâns legată de simţirea aleasă şi de curăţenie, este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de batjocură. În orice om este o ciudată înclinare de a se distra şi a exprima totodată trufia pe această cale. Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În fond însă, această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întuneric. Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite. Omul simplu, mai just situat în lume, este cu mult mai prudent; el, şi de nu ştie, simte că e mic, că e singur, că e slab; îşi dă seama de cuceririle sale şi de limitele impuse de natură. Umilinţa e sentimentul profund al orizontului său. Umilinţa faţă de cosmos şi de soartă este starea de recunoaştere a slăbiciunii noastre, adică începutul tăriei noastre. Umilinţa trebuie să fie întreagă, adică sinceră; izvoarele ei trebuie să fie lăuntrice. Umilinţa înseamnă eliberare şi ascultare, înseamnă limpezirea cugetului apropiat de cântările cereşti; ea este o floare a darurilor. Ieşiţi de sub domnia sentimentelor egoiste, decadente şi vrăjmaşe, calea umilinţei ne eliberează nu în înţeles formal, ci în înţeles spiritual, în înţeles interior. Bunătatea şi dragostea inundă întreaga noastră fiinţă. Sufletul este atunci ca o fereastră deschisă către luminile binefăcătoare ale soarelui. Răbdarea – La răspântie, Colina lacrimilor Sensul încercărilor vieţii este înnoirea; ele ciocănesc rugina de pe suflet. Încercările grele ce se abat asupră-ne ne descoperă pe noi înşine, cei uitaţi nouă. Aşa pătrunzi înăuntru, în inima ta şi a lumii acesteia, în realitatea ascunsă a Dumnezeului viu. Omul adevărat, omul făptură a luminii nu se teme de rău şi nu alungă suferinţa. El ştie că răul poate fi biruit de un suflet arzător şi că suferinţa este calea tuturor bucuriilor, calea luminii şi a puterii. Suferinţa este preţul valorilor nepieritoare: adevărul şi frumuseţea, cântecul şi îndemnul la desăvârşire. Prin ea, omul se apropie de firea lucrurilor, de sensul vieţii, de Dumnezeu. Pe calea ei câştigăm lumina minţii şi a inimii. Suferinţa adevărată este înaltă, calmă, bogată, cerească. Dragostea – Întâi dragostea Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti. Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul e om prin puterea dragostei sale. Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Aşa vine pacea, pacea adevărată, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine! Dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele – Trecutul şi căinţa Aici vine căinţa; vine ca o nouă cale de regenerare a fiinţei omului, continuu pândită de cădere. Fără căinţă am trăi în ireparabil. Omul fără căinţă devine un rob; prin căinţă, se eliberează. Fără această cale a arderii răului, el nu mai poate începe nimic nou; prin ea, totul poate fi un curat început. Căinţa eliberează sufletul de poveri şi-l valorifică după nevoi noi. Ea dezleagă omul de greşelile sale: ce i-a aparţinut poate fi desprins, poate fi înlăturat. Poverile fireşti unei vieţi sunt ridicate. Dar nu numai atât. Căinţa valorifică trecutul; îl schimbă şi îl rodeşte cu toate forţele sale interioare. Prin puterea căinţei, omul îşi răscumpără greşelile şi întemeiază o nouă viaţă spirituală. Trecând prin focul căinţei, omul se eliberează şi se purifică; păşeşte astfel mai departe înnoit, cu totul altul decât acela care a fost. Să nu osândesc pe fratele meu – Nu te face judecătorul altuia Cine îţi dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greşeală? În genere, omul este înclinat să fie foarte iertător faţă de sine şi foarte aspru faţă de alţii. În faţa oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă, Iisus a spus: „Cine din voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”. Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat şi au dat cu toţii înapoi. I-a mustrat întrebarea. Tainele sufletului omenesc, neputinţa noastră de a le pătrunde şi natura slabă nu ne îndreptăţesc să ne ridicăm ca judecători. Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu. Binecuvântat eşti în vecii vecilor … Împlinirea prin rugăciune Rugăciunea este dăruire totală, taincă legătură cu datele permanente al firii, liberă supunere a durerilor creatoare, înălţător contact cu Dumnezeu. Liniştea şi bucuria ce o întovărăşesc sunt semnele acestei rodnice legături şi ale propriei noastre depăşiri. sursa .FG Manu |