Recent, am găsit citat următorul comentariu al unui cititor, într-un articol de pe un site conservator american:
„Iată problema. Departamentul de Poliție Roz, ca să zic așa, își va exercita cu precădere puterile prin Capitalismul Justițiar. Aici e cheia. Ăsta e conceptul cu care toată lumea va trebui să se familiarizeze.
Companii ce joacă un rol uriaș în sistemul nostru social, în special companiile din Silicon Valley precum Amazon, Google și Twitter, vor stabili limitele discursului acceptabil și vor exclude din rețea și închide gurile celor socotiți intolerabili. Companiile care operează sistemele de plată online și cardurile de credit vor pune pe lista neagră pe cei care contestă sistemul. Chiar și companiile care operează chestii precum înregistrarea unui nume de domeniu și adrese IP și altele de acest gen se vor ralia și vor stabili că anumite website-uri nu merită să existe.
Finalmente, Statul însuși nu va mai avea nevoie să trimită poliția secretă să-i salte pe dizidenți și nu va mai avea nevoie să cenzureze publicațiile clandestine în mod direct. Marile corporații (lucrând mână-n mână cu elitele politice, desigur) o vor face pentru el. Uitați-vă la puterea pe care Amazon o are deja asupra guvernului și politicienilor — subvenții masive de miliarde de dolari pentru cel mai bogat om din lume (Amazon operează pe sedii centrale — de ce nu două noi sedii centrale, nu, de vreme ce fiecare operațiune înseamnă un profit nebunesc luat direct din buzunarul plătitorilor de taxe!)
Această strategie va fi efectivă pe scară largă datorită, în nu mică măsură, faptului că elitele conservatoare sunt atât de stupide, dogmatice și cu vedere pe durată scurtă încât vor continua să spună chiar susținătorilor lor: „guvernul nu are dreptul să intervină în piața liberă, dacă Google te interzice și te șterge, păi, asta e, păcat, dar apucă-te și fă tu un motor de căutare!”, până când acești susținători vor fi dați afară cu toții la grămadă de pe internet. Asta va însemna statut de paria social și economic, iar elitele conservatoare vor spune propriei baze de susținători că așa se cuvine.”
Anul trecut, o comentatoare autohtonă remarca, legat de proaspăt (atunci) apărutul val de cenzură pe rețelele sociale:
„Ceea ce deranjează și îngrijorează la cenzura pe rețelele sociale nu este exercitarea de către proprietarul platformei a prerogativei de a stabili propriile reguli de utilizare a serviciilor pe care le oferă, ci faptul că aceste reguli și criterii sunt oglindirea viziunii diriguitorilor sistemului politic european cu privire la libertatea de exprimare și de informare și o mostră, o pregustare a politicilor viitoare, cu care acum suntem testați și – treptat – obișnuiți.”
Din ce în ce mai multă lume pare a remarca faptul că, în practică, are loc un soi de externalizare a activităților de implementare unor politici controversate, dinspre stat către niște entități teoretic private – marile corporații multi- și trans-naționale – care preiau bucuroase sarcina (și recunoașterea de facto a prerogativei de putere aferentă), în numele construirii neo-socialismului multicultural dezvoltat, și care se implică apoi activ în lupta cu adev … ăăă, cu discursul urii (vezi cenzura rețelelor sociale), în lupta de gen, de rasă (în sens compensator, desigur, prin cote afirmative) sau homosexuală (vezi recentul angajament al multinaționalelor de la Davos de a promova drepturile LGBT, prin lansarea și semnarea inclusiv a unui parteneriat formalizat în acest sens) ori în manipularea informației (cazul presei formale).
Micile companii, întreprinderile cu relevanță locală ajung de cele mai multe ori să se supună acestei situații și ele, de nevoie, semănând, cumva, cu zarzavagiul din istorioara lui Havel, care-și pusese pe geamul aprozarului un afiș cu „Muncitori din toate țările, uniți-vă!” deși nu credea o iotă în ce scria acolo și care voia, prin asta, să transmită ceva de genul: „Eu, zarzavagiul X, trăiesc aici și știu ce mi se cere să fac. Mă comport în felul în care se așteaptă de la mine să mă comport. Se va putea pune bază în mine și sunt în afara oricărui reproș. Sunt supus, dar în schimb am dreptul să fiu lăsat în pace”.
Dacă micile întreprinderi nu au încotro, nu același lucru se poate spune despre corporațiile multinaționale, care par a fi mai mult decât simpli agenți ai statelor (unor state) în promovarea unor astfel de politici – par mai degrabă complici, coautori sau, chiar, inițiatori.
Interesul privat, particularul, individul, nu mai intră în opoziție doar cu statul formal, ci și cu aceste entități hibride.
Ținând cont de dimensiunile capitalului, de structura organizațională, de forța financiară, de relevanța internațională, capacitatea de influență și puterea de negociere globală a marilor companii multinaționale, cred că, din clipa în care acestea își depășesc rolul pur economic și devin vectori de implementare de politici publice cu efecte majore în setarea direcției și culturii unei societăți, nu mai putem vorbi în cazul lor și al impactului acestui tip de acțiuni asupra individului și comunităților nici despre entități pur private, nici despre simpli agenți ai statelor, ci de veritabile cripto-state.
Astfel de companii au devenit actori cu relevanță globală și activitățile lor au ajuns să interfereze cu spații rezervate, teoretic, statelor. Așadar, cred că atunci când vorbim, folosind o terminologie clasic-liberală, despre riscurile creșterii puterii statului în dauna individului, trebuie să extindem noțiunea de „stat” și asupra acestor „state-paralele” care sunt multinaționalele. Marile corporații (în special – dar nu numai – cele care controlează platformele de comunicare online) acționează tot de pe poziții de putere, dar mai difuză și mai bine disimulată: nu formal, prin lege (legiferare), ci prin control și impunerea insidioasă a unui soi de cutume, comportamente și direcții.
Avem, practic, o suprapunere parțială între două forme de deținători de putere politică: una formală, la stat, iar cealaltă informală, la marile corporații transnaționale.
De regulă, privind la aceste companii ca fiind exponente ale capitalului privat, nu sesizăm natura hibridă a acestor actori nu doar economici, ci și politici, astfel că, cel mai adesea, întâlnim la adresa lor critici făcute de pe poziții de stânga – contestări anticapitaliste, anti-piață liberă; dreapta, deși nici ea nu se simte întotdeauna confortabil cu practicile extra-economice ale acestor entități, se ferește să atace frontal chestiunea, din teama că ar atinge, astfel, tabu-ul proprietății private și sacrosancta libertate economică.
Cred că această timiditate ar trebui depășită, pentru că reproșurile care trebuie aduse, odată stabilită natura hibridă a acestor corporații, ar viza tocmai latura lor intervenționistă socio-cultural și quasi-etatistă pe care o dezvoltă atunci când depășesc obiectul lor economic de activitate. Natura unor astfel de critici rămâne anti-intervenționistă și anti-etatistă, doar că rolul „statului intervenționist” e jucat, în acest caz, de multinaționalele cu pricina: a se vedea, de ex., mecanismele de supraveghere a unei majorități a populației, de neînchipuit până nu demult pentru un actor nestatal; de aici pleacă și eroarea de abordare a unor comentatori care nu văd nicio problemă în faptul că o companie privată ca Twitter impune – după ce a devenit dominantă – reguli de limbaj cu înclinații progresiste și anti-conservatoare pe platformele sale; în realitate, avem de a face în astfel de situații fie cu ceea ce eu denumesc a fi un soi de cripto-stat, fie cu un agent mascat al guvernului.
Repet: critica e făcută de pe poziție nu doar conservatoare, ci și, aș zice, chiar libertariană, iar nu dintr-un unghi anticapitalist ori socialist; ba chiar aș spune că tocmai marile companii transnaționale favorizează noul tip de socialism, cel al piețelor distorsionate prin negociere cu statele (crony capitalism), al scoaterii micilor antreprenori de pe piață în schimbul avantajos al complicității la implementarea revoluției culturale și sociale ce strivește persona umană. Nu piața liberă și capitalismul le pun sub lupă prin observațiile de mai sus (mi-ar plăcea o întoarcere la un capitalism mai simplu, cu companii care-și văd de business-ul lor și atât, fără să devină vectori în politici precum migrația, limitele libertății de exprimare sau revoluția sexuală; mai e posibil, oare?), ci actualul aranjament: un capitalism pervertit, care provoacă o piață distorsionată de marii actori economici, și devenit agentul noii revoluții sociale.
Cu alte cuvinte, trebuie să stăm acum cu ochii nu doar pe stat – ca să nu abuzeze de prerogativele încredințate – dar și pe coloșii non-guvernamentali, care au intrat în teritoriul exercitării unor puteri quasi-politice.
Nu impozitări suplimentare sau taxe „pe lăcomie” mă interesează; mă interesează readucerea și limitarea activităților unor companii cu obiect economic, la cele economice și atât; modalități prin care apetitul lor de a-și aroga rol de agenți politici sau veleități cripto-guvernamentale să fie limitat.
O mențiune finală și despre presa formală care pare că abia acum devine cu adevărat a patra putere în stat: dacă înainte alintul era simbolic – se presupunea că presa îndeplinește funcția de a ține statul sub supraveghere în beneficiul cetățeanului – în prezent, mai ales de când grație rețelelor sociale cetățenii își pot comunica direct opiniile, media formală se comportă de parcă-i revine sarcina de a proteja (supra)statul de cetățenii lui, manipulând discursul public și informația într-un mod convenabil elitelor establishmentului; recent, chiar, s-a vehiculat oficializarea ideii de presă ca parte a statului, după cum a reieșit din propunerea lui Emanuel Macron ca anumiți ziariști să fie remunerați de stat, pentru a asigura (cum altfel?) „neutralitatea informației”.
Mai există, oare, vreo cale prin care noi, cetățenii, să putem rupe această alianță dintre stat și cripto-stat? Să le putem pune în tensiune în așa fel încât să nu dăm o și mai mare putere uneia dintre părți? Am mai putea limita forța cripto statului prin intermediul statului, punând totodată limite și acestuia din urmă?
Mai putem face altceva decât să optăm între a fi striviți social ori a ne asuma noile catacombe?
sursa: reactionarii.home.blog