„Mihai Eminescu a început prin a fi sufleurul Teatrului Național și a terminat prin a fi sufleurul conștiinței naționale. Cioran zicea că „dacă nu era Eminescu, rămâneam în sfera aproximativului”. Eminescu este paznicul Ființei Naționale”.
„Un rol mare îl au băieții ăia cu o revistă născută așa, în șpagat: „Dilema”. Nu poți să supui un geniu martir. Eu nu pot să fac mese rotunde în jurul lui Brâncoveanu. Și nici în jurul lui Avram Iancu. Decât dacă sunt viclean sau cretin. Ei nu au, după părerea mea, decât opțiunea de vicleni. Eminescu trebuia atacat. El, săracu, care i-a zis lui George Panu: „dragă Panule, ce istorie avem! Un șir neîntrerupt de martiri, martiri, martiri…”
„Eram odată la Botoșani, pe stradă, și dintr-o dată, un glas mi-a zis: „Omul ăsta a fost omorât”. A venit așa, o rază în mine „Omul ăsta a fost omorât”. Era prea puternic, prea lucid și prea cinstit sufletește ca să trăiască. Și atunci, e normal să se înceapă cu Eminescu, pentru că trebuie să omori paznicii.
Când cancerul intră, anihilează avertizorii. Te pomenești cu tumoarea.
Noi acum trăim un cancer social. Numai că, în poporul român, credința este imunitate imbatabilă. Eminescu a scris „celula moral impenetrabilă a poporului român”. Cum să nu-l pedepsești pentru așa ceva?”.