„Ideologia de gen există de când lumea” & „marii teoreticieni (cum ar fi Aristotel) au produs teorii ale genului”, ne spune o activistă gender într-o postare pe Fb.
Cred că e o afirmație asupra căreia merită să zăbovim câteva momente; nu doar pentru că această activistă este și cadru universitar la o facultate de Jurnalism și predă cursuri și la Științe Politice – așadar, teoretic, e o persoană care le ține unor tineri lecții de istorie, filozofie, jurnalism și teorie politică (nu neapărat în sens strict – ci în sensul în care toate aceste ramuri ale gândirii sunt afluenți ai gândirii despre politică). Ci și pentru că textul respectiv cuprinde niște idei, în fapt niște meme, care merită cinci minute de reflecție. Textul e o încurcătură de meme și a trebuit să-l parcurg de vreo trei ori ca să pricep ce vrea să spună autoarea; ca să simplific lucrurile, iau ideile principale pe rând.
1. „Ideologia de gen există de când lumea” & „marii teoreticieni (cum ar fi Aristotel) au produs teorii ale genului” – afirmațiile, în sine, nu sunt altceva decât un exemplu de protocronism „de gen”. Așa cum proletcultiștii mergeau la „Împărat și proletar” a lui Eminescu pentru a găsi exemple de „luptă de clasă”, așa cum protocroniștii mergeau la tăblițele de la Tărtăria și la diverse citate din autori antici, scoase din context, pentru a demonstra că dacii au inventat scrisul și limba latină, la fel și autoarea noastră merge la Aristotel pentru a demonstra că „teoria genului” este veche de când lumea (sau de când cultura scrisă).
Cum stau, în fapt, lucrurile: ideologia genului, ramură a studiilor culturale/de gen, a devenit populară în spațiul academic occidental în ultimele două-trei decenii. Este ceva nu doar foarte NOU și la modă, ci este și ceva RADICAL și EXTREM; o teorie care stârnește contradicții aprinse chiar între feministele clasice, care consideră că există doar două sexe bilologice, și feministele „de gen”. În orice caz, nu este „știință” și nu întrunește consensul comunității academice.
2. „O ideologie este un set de idei” – afirmația, în sine, nu este altceva decât un exemplu de definiție de tipul „vaca este animalul cu patru picioare”. Dacă aceasta ar fi definiția ideologiei, atunci orice sofism ar fi o ideologie. Orice sofism este un set de idei – așezate în ordinea greșită. Și, dacă ar fi așa, ideologiile și-ar pierde, poate, din puterea lor distructivă pe care am văzut-o exercitată în tot secolul XX și în secolul XXI.
Cum stau, în fapt, lucrurile: Comparația dintre un sofism și o ideologie nu este, totuși, exagerată – în sensul că majoritatea ideologiilor sunt sofistice; dacă nu toate. Cele mai mari ideologii care au deschis ofensiva corozivă a acestor curente sunt marxismul și nazismul. Unii le-au numit „religii seculare”, în sensul că sunt viziuni care propun o „soteriologie materială”, o „mântuire” a omului prin construirea unei utopii în lumea de aici. Utopie care degenerează, rapid și invariabil, în Gulaguri, masacre și totalitarism. Ideologia genului este doar cel mai nou curent în materie de neomarxism.
3. „Dacă susții că femeile sunt mai legate de familie, de natură, de emoțional, te așezi sub umbrela unei ideologii de gen conservatoare. Dacă susții că nu trebuie să măsori autonomia femeilor cu ocaua și pe cea a bărbaților cu tona (…) reflectezi asupra ideologiei de gen dintr-o perspectivă emancipatoare, neconstrângătoare pentru un gen și pentru un altul” – afirmația, în sine, nu este altceva decât un exemplu de necunoaștere a propriului domeniu de cercetare; în special în condițiile în care autoarea se definește drept „cercetătoare feministă”.
Cum stau, în fapt, lucrurile: Emanciparea femeilor e susținută de feminismul clasic. Motivul pentru care unele feministe faimoase, precum Germaine Greer, critică vehement ideologia genului este acesta: ideologia de gen susține ceva CU TOTUL DIFERIT față de feminismul clasic. Ideologia de gen susține următoarele: că definiția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct; fiecare om își poate alege liber „genul”, așa cum își poate alege liber „orientările sexuale”; și poate combina, în orice variantă, un „gen” cu o „orientare sexuală” – așa cum ai combina aromele de înghețată.
Ceea ce face autoarea este să folosească expresia „ideologie de gen” ca fiind ceva care acoperă toate ideologiile, în sensul că fiecare ideologie are o părere despre împărțirea oamenilor între bărbați și femei. Și apoi pune pe picior de egalitate ideologia gender – care este ceva specific, nou, radical și incoerent – cu orice altă ideologie, pe criteriul că și celelalte ideologii vizează problemele genului. Miza ei este să aducă în spațiul normalității ideologia gender și face acest lucru printr-o analiză (eronată) a formei, fără să prezinte în nici un fel conținutul acestei ideologii.
Dar, până la urmă, cum arată, aplicată concret, ideologia de gen? Căci din astfel de aplicații concrete ne putem da seama dacă pe vremea lui Aristotel exista așa ceva – sau, măcar, umbra gândului de a modela omul astfel.
n cuplu de lesbiene din Berkley, California, își supun băiețelul de 8 ani la un tratament hormonal, pentru a-l transforma din Tommy în Tammy. Cele două femei susțin că băiețelul își dorește să fie, la rândul său, femeie „la fel ca mamele lui” și că amânarea tratamentului cu hormoni și a operației de schimbare de sex l-ar putea conduce „la sinucidere”. În reportajele despre Tommy se vede cum băiețelul are probleme de dezvoltare mentală și este foarte confuz – un exemplu aici. Cele două femei au fost aspru criticate deoarece își supun copilul unui tratament hormonal pentru a-l remodela „după chipul și asemănarea lor”. Multe voci au spus că ceea ce fac ele reprezintă, în fapt, o formă gravă de cruzime și de abuz asupra copilului.
Celor care îmi vor reproșa că acesta este doar un exemplu izolat, le răspund că am adus și alte exemple în articolul de aici; în unele cazuri, persoana care suferea de disforie de gen s-a sinucis chiar în urma operației de schimbare de sex, care nu i-a ușurat, în nici un fel, suferința psihologică. În fapt, propaganda LGBTQ și gender este cea care compară, mereu, cele mai bune cazuri din „familiile LGBTQ” cu cele mai rele cazuri din așa-zisele „familii tradiționale”.
de Cătălin Sturza Facebook