În ziua de 3 august 2010, cu o lună şi câteva zile înainte de a împlini venerabila vârstă de 87 de ani, s-a săvârşit din viaţa aceasta, după o grea suferinţă, prietenul şi camaradul nostru de doruri şi de ideal, „doctorul fără de arginţi” Teofil Mija.
Teofil Mija s-a născut la 11 septembrie 1923, în comuna Bratei, judeţul Sibiu. Studiile liceale şi le-a început la Dumbrăveni (unde a intrat în Frăţiile de Cruce) şi le-a terminat la Sighişoara. În 1942 se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o frecventează doi ani, iar după eliberarea Ardealului de Nord îşi continuă studiile la Cluj. Aici l-a avut coleg pe Ion Golea, fratele mai mic al cunoscutului şi neobositului luptător anticomunist din exil, Traian Golea (cf. Teofil Mija, Am fost coleg şi prieten cu Ion Golea, Col. „Omul Nou”, Miami Beach, 1993; reed. Braşov, 2003). Între cei doi s-a legat o strânsă şi de nezdruncinat prietenie şi, împreună cu alţi membri ai Centrului Studenţesc Legionar din oraşul de pe malurile Someşului, au încercat să pună bazele luptei de rezistenţă împotriva comunismului care stătea să se înstăpânească peste ţară. Au strâns arme care se găseau pretutindeni prin Ardeal, pe unde trecuse războiul, şi au construit, în pădurea Fetea din judeţul Sibiu, un buncăr şi adăposturi în care să se refugieze în caz de primejdie. Dar, încă din primele luni ale anului 1946, grupul s-a risipit, deoarece Siguranţa statului, care trecuse în serviciul noilor stăpâni, era pe urmele lor. Unii dintre ei au reuşit să fugă în străinătate, îngroşând rândurile exilului, iar alţii au încercat să-şi continue studiile în ţară. Teofil Mija, împins de dorinţa desăvârşirii interioare, în ultimii ani de studii medicale se înscrie şi la Facultatea de Teologie. Nu a apucat să facă decât doi ani, deoarece în 1948 a împărtăşit şi el soarta camarazilor de generaţie, fiind arestat şi condamnat la ani grei de închisoare pentru convingerile sale legionare şi pentru participarea la lupta împotriva comunizării ţării. Din acel moment, viitorul doctor Mija începe o lungă călătorie interioară care a durat 16 ani, timp în care se structurează sufleteşte şi se desăvârşeşte din punct de vedere spiritual. El s-a numărat printre acei deţinuţi politici pe care suferinţa nu i-a degradat, ci i-a făcut mai buni şi mai umani. Amintirile sale din lupta anticomunistă şi din închisorile succesive – concentrate în volumul Noi nu am avut tinereţe, Ed. Lux Libris, Braşov, 2005 (cartea a fost scrisă în 1992 şi avusese o primă ediţie în 1993) – rămân referenţiale în vasta memorialistică a unei generaţii mucenicite.
Pus în libertate (31 iulie 1964), el s-a dedicat cu trup şi suflet, până la moarte, alinării suferinţelor semenilor săi. În 1968 reuşeşte să-şi termine studiile medicale, absolvind Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj şi Facultatea de Biologie, dar de-abia în 1982 i se permite să-şi susţină teza de doctorat în Ştiinţe Medicale. În acelaşi an obţine şi titlul de medic primar – în specialitatea „Boli infecţioase şi epidemiologie”.
Dar adevărata vocaţie de „doctor fără arginţi” şi-a putut-o manifesta de-abia după 1989, când posibilităţile de a activa pe tărâm social au crescut considerabil. În 1993, din iniţiativa şi prin strădaniile sale, a luat fiinţă filiala Braşov a Asociaţiei Filantropice Medicale Christiana (AFMC-Braşov). Sub egida acestei Asociaţii, al cărui preşedinte local a fost până în ultima clipă a vieţii, a luat fiinţă, în centrul Braşovului, o policlinică fără plată pentru nevoiaşii urbei, cu următoarele secţii: laborator de analize medicale; cabinet stomatologic; cabinet de boli interne şi cardiologie (dotat cu ecograf şi electrocardiograf); cabinet de fizioterapie; sală de gimnastică medicală; farmacie; birou administrativ etc. În această policlinică lucrează zece medici (pensionari sau încă în activitate), care dau consultaţii şi prescriu tratamente gratuit, iar beneficiari sunt membri a circa 400 de familii sărace recomandate de parohiile din oraş, dar şi foşti deţinuţi politici sau veterani de război.
În 1999, Asociaţia Christiana-Braşov, prin strădania lui, a reuşit să încheie un contract de închiriere cu Grupul Şcolar de Construcţii-Săcele, pentru un imobil cu patru etaje (ce urma să fie dezafectat sau vândut), pe care l-a consolidat şi amenajat exemplar, transformându-l într-un cămin ultramodern, în care au fost internaţi aproape 100 de bătrâni rămaşi singuri pe lume, cărora li se asigură cazare, masă, activităţi recreative, asistenţă medicală şi asistenţă spirituală.
Începând din 2001, aceeaşi Asociaţie Filantropică, tot prin strădania şi perseverenţa doctorului Mija, a realizat, în parteneriat cu Primăria Braşov şi cu Asociaţia greco-catolică din Blaj, o cantină socială curentă, unde se pregăteşte masă caldă pentru circa 100 de persoane nevoiaşe din oraş.
Bineînţeles, doctorul Mija nu a realizat toate acestea de unul singur. El a fost ajutat în întreprinderea sa, în primul rând, de foşti colegi de detenţie, de rude , de prieteni, precum şi de alţi oameni de omenie. Meritul lui este de a fi ştiut să aleagă oameni potriviţi pentru asemenea misiune, să le insufle încredere şi putere de dăruire, făcând o echipă care să acţioneze unitar şi eficient. Se spune (şi, din păcate, este foarte adevărat) că România de astăzi duce lipsă de modéle, de oameni care să constituie pentru ceilalţi, mai ales pentru tineri, exemple de urmat. Un asemenea model a fost însă – şi rămâne, fără îndoială, în conştiinţa tuturor celor ce l-au cunoscut – doctorul Teofil Mija.
Activitatea sa profesională s-a împletit cu activitatea civică şi mărturisitoare: a fost membru-fondator al Partidului Pentru Patrie (cu bunul său prieten de o viaţă Ion Gavrilă Ogoranu), vice-preşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste, vice-preşedinte al A.F.D.P.R.-Braşov şi Cetăţean de Onoare al Municipiului Braşov.
Doctorul Teofil Mija, rugătorul
Eu am stat în celulă, ani de zile, cu doctorul Teofil Mija, deși ne pitroceau am căzut împreună. Noi făceam și-un fel de Miezonoptică, nu aveam ora exactă. După ce făceam o parte din somn ne trezeam unul pe altul, am încercat să facem împreună. Eram în izolare la Gherla și un milițian ne-a văzut că ne sculam noaptea, îngenuncheam și ne rugam, eram mai mulți în celulă. El ne-a oprit, n-aveam voie să facem în grup, la asta s-a referit.
Cum v-am spus, cu Teofil Mija ne trezeam noaptea, el pe mine sau el pe el și intram în rugăciune. Ședeam culcați. Căutam cu aproximație ca în jur de 12 să ne rugăm.
(Interviu dat de Virgil Totoescu – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioan Ursu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 78)