Ziua de 6 iulie a fiecărui an, dar îndeosebi a anului Centenar, se cade a fi marcată în mod deosebit. Societatea românească, vădit dezbinată și năpăstuită de multe urgisiri regizate din interior, dar și din exterior, parcă a uitat că anul comemorării unui veac de la împlinirea dezideratului suprem al poporului nostru, pentru care au luptat sute de generații într-o existență bimilenară a nației române, ar trebui să constituie un an al reînvierii și al regăsirii noastre ca neam, uniți în jurul valorilor spirituale, culturale și naționale, care, de-a lungul atâtor înnegurate veleaturi, ne-au ținut uniți, chiar și atunci când granițe și orgolii militare ori politice ne voiau separați.
Biserica noastră strămoșească, încă de când începeau a se perinda pe răbojul istoriei primele zile ale lui 2018, ne-a îndemnat să ne amintim de marii români luptători pentru unitate și demnitate națională, dar comemorările și pomenirile să nu se rezume doar la prozaice acte culturale și emoționale, ci existența și lucrarea lor să se constituie în icoane luminoase, prinzând contur în bronzul incandescent al inimilor celor care încă mai simt și trăiesc românește, învățând de la ei ce înseamnă să-ți iubești înaintașii și să le preţuieți jertfa pe altarul românismului.
Revenind la însemnătatea istorică a zilei de 6 iulie, să ne reamintim că la această dată, în neuitatul anul 1600, providențialul domnitor Mihai Viteazul se intitula într-un hrisov „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. Opisul amintit este, de fapt, confirmarea istorică a primei uniri politice a celor trei Țări Române. L-am numit pe Mihai Vodă Viteazul om salvator, deoarece a trăit într-o perioadă istorică foarte zbuciumată, marcată de numeroase vărsări de sânge, crâncene războaie și dese trădări, în care nimeni nu și-a putut imagina că fostul ban al Olteniei va împlini, deşi pentru scurt timp, unirea politică a celor trei provincii românești. Ideea unității de credință și de neam nu reprezenta o noutate la un domnitor român. Nu cu multă vreme în urmă, Binecredinciosul Voievod Ștefan al Moldovei numea Țara Românească „cealaltă Valahie”, neuitând nici pe românii din țara soră de peste munți, Transilvania, unde a construit biserici ortodoxe, venind astfel în sprijinul duhovnicesc și național al fraților urgisiți de veneticii unguri.
Ascensiunea politică a lui Mihai, născut în Țara Românească în jurul anului 1558, cu rădăcini bizantine (mama sa, Teodora, descindea din vechea familie imperială a Cantacuzinilor), fiul de boiernaș valah și-a început urcușul în viața publică în calitate de dregător pe lângă Iane Epirotul, banul Olteniei. În aceste împrejurări Mihai a fost numit întâi ban mic de Mehedinți, apoi stolnic, postelnic, ban al Olteniei și, în septembrie 1593, sprijinit de Ieremia al II-lea Tranos, Patriarhul Constantinopolului, dar şi de Poarta Otomană, a devenit voievod al Munteniei. Să amintim că întâistătătorul Patriarhiei de Constantinopol s-a implicat activ în viața eclesiastică și politică a vremii, de numele său legându-se și recunoașterea Patriarhiei Moscovei și, implicit, a primul patriarh rus, Iov. Deși a urcat pe tron sprijinit de sultanul Murad al III-lea și apoi de Mehmed al III-lea, domnitorul muntean nu a pregetat să se alăture campaniei creștine din Europa, numită „Liga Sfântă” împotriva stăpânirii otomane.
Mișcarea cutezantă a tânărului domn muntean, de doar 35 de ani, a fost în asentimentul românilor oropsiți de atâta amar de vreme. De aceea, la finele anului 1594, la București, a avut loc o zaveră soldată cu înlăturarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în orașul ce, după puţin timp, avea să devină capitala țării. Speculând momentul, Mihai Vodă a pornit o campanie generală împotriva otomanilor, atacând cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării, obținând victorii notabile, recunoscute de întreaga Creștinătate apuseană, care l-a numit „stea răsăriteană”. Dar în 1597, din pricina greutăților financiare pricinuite de susținuta campanie militară, Mihai s-a văzut nevoit să încheie cu turcii un tratat de pace. În schimbul acceptării suzeranității otomane și al plății tributului, sultanul Mehmed al III-a a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale. Concomitent, la data de 9 iunie 1598, domnitorul român a încheiat la Târgoviște un tratat și cu Rudolf al II-lea, al sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, tratat prin care au fost recunoscute oficial drepturile domnitorului muntean asupra Transilvaniei, dar și suzeranitatea împăratului. Înțelegerea mai prevedea dreptul Mitropolitului Ţării Româneşti de a hirotoni ierarhi şi preoţi pentru românii ortodocşi din Transilvania. Unii istorici susțin că prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Vodă Mihai a căutat să se descătușeze de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
Situația politică părea din ce în ce mai confuză, atât în Transilvania, cât și în Moldova. În Transilvania principele Sigismund a abdicat de la tron în favoarea vărului său, Andrei, un partizan fervent al polonilor, care erau împotriva alianței militare antiotomane. În Moldova își începuse domnia Ieremia Movilă, de asemenea, filo polon. În astfel de condiții, Mihai Vodă fu nevoit să constate că „Sfânta Alianță” se destrămase, iar lupta împotriva Înaltei Porți fusese anihilată. Peste toate, Ieremia începuse mașinațiunile spre a-l detrona pe Mihai în favoarea fratelui său, Simion Movilă. În aceste condiții, munteanul domn, cutezant, pune în practică așa-numitul „plan dacic”: aducerea sub aceeași conducere a celor trei provincii românești, adică unirea lor. Remarcabil strateg militar și politic, Mihai a reușit ceea ce nimeni din timpul său nu ar fi izbutit sau nici măcar nu ar fi visat.
În iulie 1599 a trimis o solie la împăratul Rudolf al II-lea pentru a primi încuviințare în vederea înfăptuirii strategiei sale. Răspunsul fiind priincios, la sfârșitul aceluiaşi an a trecut în Transilvania prin pasul Buzău şi, după victoria asupra lui Andrei Bathory de la Şelimbăr, din 18 octombrie 1599, și-a făcut intrarea biruitoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile cetății de la episcopul Napragy.
Continuându-şi planul temerar, în mai 1600, Mihai Viteazul îl mazili de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, astfel înfăptuind, prima unire a Țărilor Române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei„. Planurile sale se vădeau a fi mărețe căci nu s-a mărginit în a realiza doar politic unirea. Pentru a o consolida, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri grabnice: adoptarea aceleași steme pentru toate provinciile: stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc; a construit o catedrală ortodoxă la Alba Iulia, hărăzind mai multe subsidii preoţilor şi iobagilor români, numind ca mitropolit al Transilvaniei pe Sfântul Ioan de la Prislop.
Se înțelege lesne că un nou stat puternic și mare în Europa îi deranja pe toți, căci contextul internațional i-a fost nefavorabil lui Vodă Mihai și imensei sale înfăptuiri. Întinsele imperii riverane socoteau determinarea cu care a reușit aducerea statelor medievale românești sub o cârmuire unică o reală amenințare la politicile lor hegemoniste. De aceea, au făcut tot posibilul ca unirea să se destrame, cel mai lesnicios prin suprimarea vajnicului unificator. Așa s-a născut planul de asasinare a lui Mihai Viteazul.
Pe 9 august 1601, primul înfăptuitor al României Mari, înainte de Marea Unire, Mihai Viteazul a fost ucis de un detașament de mercenari trimiși de generalul Giorgio Basta.
Mihai Viteazul rămâne, cât va dăinui românismul, un erou naţional care, însuflețit de o neșovăitoare iubire de ţară şi animat de nestinsul ideal naţional, a prefigurat ceea ce românii din totdeauna și-au dorit: unire și unitate.
de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia