Colindul, Evanghelia înfăşată în scutece de Prunc

De ce ne ajunge atât de uşor la inimă colindul? Pentru că el nu este altceva decât Evanghelia înfăşată în scutece de Prunc. Textura scutecului o reprezintă versurile colindului („Mititel şi-nfăşeţel,/ în scutec de bumbăcel”). Acţiunea de înfăşare este linia melodică, întotdeauna duioasă, delicată, chiar şi când ritmul este ceva mai vioi. Mesajul său este cel al venirii lui Mesia pe pământ, al apropierii Împărăţiei cerurilor. Colindul face, aşadar, ca Vestea cea Bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu să fie mai uşor de receptat de orice inimă în care mai poţi găsi o brumă de sensibilitate. Cel ce este insensibil la colind – cel autentic, nu cel schimonosit din raţiuni comerciale – acela este insensibil şi la vederea unui prunc nou-născut. Dar câţi dintre noi nu sunt câtuşi de puţin mişcaţi la vederea unui puiuţ de om, atât de fragil şi de neajutorat? Ca să ne reamintim cum a venit Dumnezeu în lumea aceasta, să ne uităm, iar şi iar, la un prunc şi să ne întrebăm: Doamne, Dumnezeul Cel Viu, cum de Tu, „Cel ce şezi pe heruvimi” (IV Regi 19, 15), „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Psalmi 103, 2-3), ai primit să vii la noi în chip atât de smerit?

La slujba de la sfinţirea apei (a aghiasmei mici) spunem despre Mântuitorul că a venit „în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi”. Dacă Dumnezeu ar fi venit în lume în puterea slavei Sale, nimeni nu ar fi putut să-L primească. Căci a spus Dumnezeu lui Moise: „nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20). Cu adevărat, Dumnezeu ar fi înfricoşat pe tot omul care s-ar fi aflat în faţă cu Dânsul. Dar Dumnezeu nu vrea nici să ne impresioneze, nici să ne supună prin frică, nici să ne copleşească prin putere. Şi-a asumat condiţia noastră şi S-a dat în mâinile noastre ca şi cum ar fi fost cea mai neajutorată fiinţă de pe pământ. Mama Sa, Maria, şi tatăl adoptiv, Dreptul Iosif, au trebuit să fugă în Egipt pentru a-L proteja de cei care căutau să-L omoare. Nici atunci nu şi-a folosit puterea dumnezeiască, nici în alte situaţii, până când a venit momentul să Se arate pe Sine lumii, ca Fiu al lui Dumnezeu.

Iar după ce a făcut multe şi nemaivăzute minuni, în cei trei ani de propovăduire pe acest pământ, Hristos a murit precum şi venise pe lume: ca un neajutorat. Sfântul Apostol Pavel sintetizează această similitudine între smerita Naştere şi Răstignirea cea de bunăvoie astfel: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Ce Dumnezeu avem! Cu câtă delicateţe vine El spre om! Cât de mult se smereşte în faţa noastră, ca şi cum ar avea nevoie de noi! Câtă încredere are că dragostea va birui şi se dă, astfel, pe mâinile noastre! Chiar dacă noi Îl răstignim.

Propovăduirea Evangheliei nu a început cu: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Ea a început cu Bunavestire adusă de arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria. Apoi a continuat cu acel cuvânt pe care îngerul Domnului l-a adresat păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 10-12). Ca un prunc vine, aşadar, Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Ca un slujitor, ne spală picioarele obosite şi prăfuite. Ca un Miel ni se dă nouă să-L jertfim şi să ne hrănim cu Trupul şi cu Sângele Lui. Ca un colindător, Hristos nu conteneşte a cutreiera inima noastră, în lung şi în lat. An de an. Clipă de clipă. Leru-i, ler.