Dr. Pavel Chirilă, constatări amare după ședința Comisiei de Sănătate a Senatului pentru Legea Vaccinării: Un dialog al surzilor între medici și medicii – politicieni

Prof.Univ. Dr. Pavel Chirilă a participat la ședința Comisiei de Sănătate a Senatului României, care a dezbătut proiectul legii vaccinării obligatorii, marți 26 septembrie.

Iată concluziile sale, după o ședință de 2 ore și jumătate în cadrul instituției care reprezintă, conform Constituției, organul suprem de reprezentare a poporului român:

Recent legea vaccinării a fost dezbătută în Comisia de sănătate a Senatului.

Facem o caracterizare generală și punctuală a dezbaterii:

În primul rând „oficialii” au avut o singură opinie: pro legea vaccinării, menționând că se gândesc la cetățenii țării, expuși riscurilor epidemice.

La o observație atentă nu puteam citi pe fața lor nici mila infinită pentru poporul român și nici insomnia din cauza grijii pentru sănătatea românilor. Președintele Comisiei

conducând o dezbatere mi-ar fi plăcut să aibă o atitudine neutră  pentru că este președinte și așa îi stă bine unui președinte. Dar misiunea Domniei Sale a fost alta, de a promova vaccinarea obligatorie.

Tabăra antivaccinare a susținut la unison într-o singură voce:  să nu fie vaccinarea obligatorie.

Răspunsul din tabăra adversă a venit prompt, după modelul țărilor mici în fața țărilor mari (sau după modelul prosternării balcanice în fața occidentului):

„Și Italia a dat legea vaccinării obligatorii”. Cu o singură precizare pe care au uitat senatorii și ministeriabilii să o facă: pe cel care a promovat legea vaccinării obligatorii în Italia l-au prins ziariștii că face parte din Fundația Glaxo (www.themisemetis.com)

Comisia pro-vaccinare (adică Comisia de sănătate a Senatului) reacționă prompt – în general – pe alături, dar vocal, cu câteva excepții când a tăcut și a schimbat discret vorba ori a încercat să pună pumnul în gură vorbitorului antivaccin:

• când un țăran din Vaslui a întrebat de ce prospectele vaccinurilor din România nu conțin aceleași informații referitoare la reacțiile adverse grave așa cum sunt precizate în prospectele acelorași vaccinuri din Israel – nu a obținut nici un răspuns (chiar a fost un moment scurt de tăcere semnificativă).
• când o mamă a descris moartea copilului ei la câteva zile după vaccinare, onorata comisie nu a rostit nici un minim cuvânt de consolare, sau poate atât de slab de nu l-a auzit nimeni.
• când o colegă medic primar ORL a relatat preț de 4-5 minute despre cele 24.000 de victime postvaccinare pentru hepatită B din Franța din care 8000 de cazuri au ajuns în cărucior cu scleroză multiplă, au încercat de mai multe ori să o oprească.
• la afirmația că România are cea mai mare incidență a tuberculozei deși este cea mai vaccinată țară contra turbeculozei, o provaccinalistă înțepată a răspuns textual: vaccinarea nu este împotriva tuberculozei ci împotriva complicațiilor tuberculozei.

O ajutăm și cu logica și cu informarea profesională:

• cu cât o țară (sau o comunitate) are mai multe cazuri de tuberculoză cu atât are o incidență mai mare a complicațiilor tuberculozei.
• dacă colega noastră cerceta statistica românească, cu râvna cu care susține vaccinarea obligatorie, ar fi aflat cât de nepregătită este pe acest domeniu: în România între 2008 – 2010 incidența la 100.000 cazuri a TBC miliară a crescut  de la 0,35 la 0,48. Între 2011 – 2016 incidența a scăzut ușor dar se menține la cote mari comparativ cu țările europene.
• Țările Nordice nu și-au vaccinat niciodată (din 1932) poporul (cu adevărat iubit) contra tuberculozei și de câteva decenii raportează tuberculoză zero.
• L. de Brouwer o citează pe Schor Manzali („Le Tabou des Vaccinations” ATRA, Janvier 1995) astfel: „tuberculoza este cel mai adesea provocată de BCG”.
• așa se explică faptul că țările cele mai vaccinate contra tuberculozei au incidența cea mai mare cu tuberculoză.
• așa se explică și faptul că între 1950-1962 incidența tuberculozei s-a dublat în Grecia, în ciuda vaccinării a 3 milioane de oameni.

Reamintim faptul că a existat o vaccinare obligatorie (experiență unică și dezastruoasă) în Europa – sec XX și ar fi fost bine ca Ministerul Sănătății să țină cont de ea.

Academia de medicină a Franței a cerut și s-a votat în 6 decembrie 1927 ca vaccinarea antidifterică să devină obligatorie în școli. Rezultatele au fost consemnate în documentele vremii:

• 1940 – 13.795 cazuri de difterie
• 1943 – 46.750 cazuri de difterie
• 1944 – 41.500 cazuri de difterie
• 1945 – 45.500 cazuri de difterie

Iar mortalitatea a fost de 2 – 4 ori mai mare.

Între 1940 – 1946 au fost deci 150.000 cazuri de difterie – o cifră superioară perioadei anterioare vaccinării – și 15.000 decese printre copiii vaccinați.

Concluzia întâlnirii: tristă și șchioapă democrație când „tot Ministerul Sănătății” se asociază la unison cu „ aproape toate comisiile Senatului” pentru a-și obliga poporul să se supună injectării unei substanțe farmacologic – active în trupul lui.

Și încă și mai de plâns și despotică, prevederea proiectului de lege care cere să fie pedepsit delictul de opinie al medicilor care vorbesc împotriva vaccinării. De aici până la nevrednicul de pomenire regim comunist totalitar, nu mai este decât un pas.

Să nu fie!

Din fericire prevederea privind delictul de opinie – ne promit oficialii – se va exclude din proiect (sperăm) așa ca un bonus pentru cel mai sărac și cuminte popor din Europa.

Când ne-au anunțat că se va renunța la delictul de opinie, am surprins la ei un zâmbet binevoitor, ca al puterii politice (stăpânitorii) care își anunță poporul că nu va fi „chiar așa de rău” cum s-ar zice „că mai avem de unde să lăsăm”.