Pomenirea Părintelui Justin 2017

La pomenirea “celui mai iubit dintre sfinţii români”, vedem împlinit cuvîntul care tălmăceşte cauza iubirii noastre dumnezeieşti către Părintele Justin: “pentru că el ne-a iubit întîi” (cf. I In. 4:19). Şi a iubit mai blînd şi mai aprig decît toţi voievozii noştri.

Unitatea, pe care a propovăduit-o cu fapta, şi milostenia pentru care a suferit atît, se oglindesc în inimile tuturor celor care cunosc pe Dumnezeu prin cuvintele şi pentru faptele, lacrimile şi rugăciunile apostolului, mucenicului, mărturisitorului Justin cel Mare de la Petru Vodă. A iubit România pentru raţiunea pentru care a creat-o Dumnezeu, aşa cum a creat toate neamurile, pe fiecare cu sublimul şi rostul său, care se va vedea limpede în Ziua cea mare şi aşteptată a Cuvîntului Dumnezeiesc ce va să vie.

A iubit Biserica, în care se cuprind ca într-un singur sîn părintesc toate neamurile, de la Adam la ultimul om ce se va naşte şi va primi chipul şi asemănarea Făcătorului lumii. A iubit pe cuvîntătorii de Dumnezeu, de la Moisi la Ioan Botezătorul şi de la Andrei Apostolul la Ioan al Apocalipsei, de la Iustin Filosoful la marii mucenici ai prigoanei secolului din urmă. Iubirea, prin care via întru el Hristos dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt Cel ce Se purta deasupra apelor înainte de facerea lumii, este pecetea frumuseţii veşnice a chipului Părintelui Justin, cel care înaintea Sfintei Treimi veghează asupra mîntuirii tuturor celor ce primesc cu inimă dreaptă, cu cuget curat, cu vitejie de şoim român, cu smerenie de răstignit, cu strălucire de înviat, cu biruinţă de înălţat, cu plinătate de Duh, credinţa cea revelată a Ziditorului. Iubeşte acum şi pururea, Părinte, fără hotar, “fără spiţă de neam” (Evr. 7:3), fără gratii, fără lacăt, fără paznici, “fără pată şi zbârcitură” (Efes. 5:27), fără întristare şi suspin, fără timp, fără sfîrşit, în bunătatea cea preasfîntă a Domnului Iisus pe Care ni L-ai arătat în ochii tăi cei plînşi şi dragi, în mîinile tale izbăvitoare de păcat şi străpunse de dureri, în zîmbetul tău în care regăseam fericirea Raiului, în vorba ta adîncă şi tare, în care Dacii renăşteau în văzduhul cel liber de odinioară şi de mîine. Amin.

sursa: Mănăstirea Petru-Vodă