Din dragoste pentru ei, ajutați-ne să-i cinstim!

Istoria țării noastre din secolul trecut, mai cu seamă cea de după al Doilea Război Mondial, este una răscolitoare pentru cine o studiază. Foarte mulți români au băut din paharul amărăciunii pe care ni l-a servit comunismul ateu. O parte dintre ei și-au dat viața în mâinile torționarilor. Marius Oprea, cercetător în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, fondator și fost director al instituției, este unul dintre istoricii care pun în lumină prin demersul lor jertfa acestor mărturisitori ai credinței și povestea ascunsă a vieții lor.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2017 să fie închinat apărătorilor Ortodoxiei din timpul prigoanei comuniste, având în vedere ataşamentul şi respectul credincioşilor faţă de cei care sunt astăzi pentru mulți repere de credință și morală. Cât de lungă ar fi lista martirilor anticomunismului, având în vedere activitatea intensă de cercetare pe care o depuneți pentru scoaterea la iveală a atrocităților comuniste?

După cercetările pe care le-am întreprins de-a lungul anilor, am găsit în evidențele arhivelor regimului comunist, cu precădere ale fostei Securități și ale Ministerului Justiției, 617.875 de persoane care au fost fie condamnate în numeroase „loturi” alcătuite arbitrar de fosta poliție politică comunistă, fie trimise în lagăre și colonii de muncă în baza unor lungi liste de nume, aprobate doar de conducerea Ministerului de Interne, fără vreo sentință judecătorească (pentru perioade de 6 luni până la 3 ani), fie au fost scoase din propriile case, fixându-li-se domiciliul obligatoriu în alte localități. Toate acestea s-au făcut în numele „urii de clasă”, politica fundamentală a regimului comunist. Pot spune că un sfert dintre toți aceștia și-au găsit sfârșitul pe parcursul represiunii la care au fost supuși. Acestora li se adaugă mii de oameni care au fost executați sumar de Securitate la începutul anilor ’50, când „tăișul sabiei” în lupta de clasă, așa cum se autointitula această instituție, acționa pentru instituirea progresivă a fricii. Frica era materia primă de lucru prin care s-a asigurat perpetuarea regimului de ocupație sovieto-comunist. Să ne gândim și la familiile celor închiși, soții sau soți, părinți, care au fost, la rândul lor, dați afară din serviciu și locuințe, iar copiii nu au avut acces la învățământ, trăind ca paria ai societății. Putem vorbi, deci, de două milioane de oameni care au avut de suferit direct de pe urma represiunii comuniste, la o populație a României pe atunci de 15-16 milioane. Este o cifră imensă. Tragic este și modul în care mulți dintre cei închiși și-au găsit sfârșitul – de foame și de frig, fără speranță, singura alinare rămânându-le credința. Închisorile și lagărele s-au transformat astfel într-o imensă catedrală a credinței în Dumnezeu. Credința rămânea acelor oameni drept singura alinare și cale de izbăvire în fața cruzimii arătate de semeni. Eu cred că toți, dar absolut toți cei care au sfârșit în temnițele comuniste au murit cu credință și pentru credință în Dumnezeu – ca urmare, aș vedea drept un gest profund creștin pentru acei mărturisitori a căror viață a constituit un model, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, care este Biserica majorității românilor, să instituie o zi a Sfinților Martiri ai rezistenței anticomuniste în calendarul ortodox. Eu m-aș gândi ca aceasta să coincidă cu ziua Sfinților 40 de Mucenici din Sevasta Armeniei, care este sărbătorită deja de către foștii deținuți politici ca zi a camarazilor lor morți în închisori. Le-am vorbit deseori oamenilor care ne-au ajutat să găsim rămășițele pă­mân­tești ale celor uciși de Securitate în sfânta Biserică și le-am spus: „Comunismul s-a bazat pe ură, pe ura de clasă, iar creștinismul se bazează pe iubire; din iubire pentru cei care au fost uciși, ajutați-ne să-i găsim”; și de cele mai multe ori i-am găsit, cu ajutorul cre­din­cioșilor din satele României; acum, rugămintea mea s-ar transmite astfel, dar către Sfântul Sinod: „Din iubire pentru cei morți, victime ale comunismului, aju­tați-ne să-i cinstim”.

În 2006, odată cu înființarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), ați început primele campanii de deshumare a victimelor securității la Sighetul Marmației. În ce locuri ați mai derulat astfel de acțiuni și care sunt concluziile cercetării dumneavoastră?

Am colindat, în ultimii zece ani, multe din satele și orașele României „în căutarea poporului pierdut”, așa cum numesc eu victimele comunismului, pe cei uciși fără judecată sau care au fost asasinați prin foame și frig în temnițe. Am mai găsit victime în cimitirul de la Târgu Ocna, unde și-a aflat sfârșitul și Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, la Aiud, unde a murit părintele Sandu Tudor, și la Periprava, unde 102 deținuți politici au fost uciși în bătaie sau au murit de foame, între 1959 și 1961, din ordinul torționarului Ion Ficior, condamnat acum la închisoare pentru faptele sale, în urma plângerii depuse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Osemintele lor poartă toate urmele martiriului – cele ale deținuților sunt sfărâmicioase, decalcifiate, semn al lungii perioade de foamete la care au fost supuși. Cei uciși și îngropați prin pădurile și munții țării poartă pecetea sfințeniei, prin moartea crâncenă de care au avut parte, mulți dintre ei fiind torturați cu bestialitate înainte de a fi împușcați. Atingerea osemintelor nu mi-a trezit niciodată vreun sentiment de teamă sau repulsie, ci dimpotrivă; am trăit, dacă vreți, un paradox – fericirea de a găsi un mort, știind că-l readuc în cinste și rânduială. Întotdeauna și în toate locurile în care am făcut săpături pentru a descoperi osemintele celor uciși s-au făcut slujbe la găsirea acestora și nu s-a întâmplat ca vreun preot să pregete să vină la chemarea noastră – și a celor uciși, care-și cereau lumânarea după o jumătate de veac, îngropați în locuri ascunse, în morminte fără cruce. Aceste slujbe întâmplate prin pădurile sau pe câmpurile transformate în Sfinte Altare, în prezența urmașilor înlăcrimați ai celor uciși, îmi rămân cele mai frumoase amintiri și ele îndulcesc tragedia momentului în care găsim osemintele, a căror identitate o cunoaștem în majoritatea cazurilor; noi nu dezgropăm numai morții, ci și povestea ascunsă în ei, suferința ultimelor ceasuri de viață ale unor oameni care știau că vor fi sortiți pieirii.

Sunteți unul dintre contestatarii Legii 217, emisă în 2015. Ce demersuri ați făcut pentru ca acest act normativ să fie modificat?

Am criticat în mod deschis arbitrariul acestei legi, care prin caracterul ei discreționar poate duce la distorsionări ale istoriei rezistenței anticomuniste. Este știut pentru specialiști că orice rezistență la regim era catalogată de către Securitate ca fiind de sorginte legionară, așa că legea duce, în mod direct, la compromiterea și anularea rezistenței anticomuniste. În esență, această lege re-instituie principiul comunist al vinovăției colective și deja a dus la derapaje grotești – scoaterea unor tablouri din expoziții, interzicerea fabricării de tricouri cu chipurile unor mărturisitori ai Ortodoxiei sau a unor manifestări culturale, a comemorării unor personalități marcante ale culturii noastre interbelice. E o sensibilitate exacerbată, o manifestare a „corectitudinii politice” greșit înțeleasă, de care profită cei care nu-i au la suflet pe români și credința lor. Nu pot să înțeleg cum, pe banii contribuabililor români, sunt stigmatizate figuri importante ale culturii și istoriei lor. Mă gândesc la cuvintele unuia dintre aceștia, Petre Țuțea, care, întrebat fiind la începutul anilor ’90 despre antisemitismul românilor, răspundea scurt că acesta „și-a pierdut obiectul”, întrucât numărul minoritarilor evrei în România este simbolic. Se încearcă o vânătoare de vrăjitoare, ale cărei ținte nu mai pot răspunde atacurilor și care de multe ori fac apel la motivația utilizată împotriva lor chiar de către Tribunalele Poporului, condamnându-i pentru a doua oară – și mult mai grav, la uitare. Am atras atenția asupra unei evidențe – dacă nici antisemitismul și nici extremismul de dreapta nu mai au un teren fertil în România, Legea 217 și mai ales zelul stalinist al celor care o aplică sunt de natură să le stimuleze. Am conceput un proiect de lege prin care defăimarea martirilor anticomuniști, ca și apologia fostului regim sau a Revoluției din 1989 să fie, la rândul lor, sancțio­nate. De asemenea, bineînțeles, este nevoie de o amendare serioasă și o clarificare a prevederilor Legii 217, pentru că ea conține multe prevederi care distorsionează trecutul și afectează prezentul.

Cum afectează, concret, Legea 217 un eventual proces de canonizare al mărturisitorilor din închisorile comuniste?

Cuprinzând o paletă largă de interdicții, cât și formulări ambigue, Legea 217 dă naștere unei adevărate poliții a opiniei, care poate să amendeze, după propriile criterii istoria noastră, cenzurând-o adeseori necruțător. Această veritabilă poliție a gândirii și istoriei emite judecăți care se întemeiază, în primul rând, pe vechi sentințe din procese penale instrumentate în anii stalinismului de către Securitate și care acum sunt repuse pe tapet. Are loc astfel o a doua condamnare, personalități ale culturii noastre sunt întinate, prin prisma unui colaboraționism cu extrema dreaptă. Dar ei au fost deja judecați odată și au plătit în multe cazuri vina, chiar cu viața; mă gândesc, de pildă, la Mircea Vulcănescu. Răspunzând însă direct la întrebarea dumneavoastră, o decizie a Sfântului Sinod este mult deasupra acestei legi imunde, care, dacă ar amenda o decizie a Bisericii Ortodoxe Române de cinstire a mărturisitorilor din închisori și a tuturor celor care, și în afara acestora, au căzut victimă comunismului, și-ar arăta adevăratul caracter antiromânesc și nostalgic comunist. Nu cred că Legea 217, care de fapt încalcă norme constituționale fundamentale, precum acela la dreptul la opinie, poate fi în vreun fel o piedică în calea unui asemenea pas, esențial în opinia mea și pentru Biserică, și pentru credincioșii săi. Cuvântul Bisericii lui Dumnezeu pe pământ este mult deasupra celui al vreunei legi omenești.

Acuzele unora se referă la faptul că în mișcarea de rezistență din munți erau legionari, acuze la care ați răspuns, la un moment dat, că IICCMER nu face nici o distincție, întrucât pe oasele victimelor nu există sigla vreunui partid sau a vreunei mișcări. Care ar trebui să fie atitudinea autori­tă­ților statului, având în vedere că oficial nu îi recu­noaș­te pe acești martiri ca fiind eroi ai țării, dovadă că nu îi regăsim în manualele de istorie?

Am spus de nenumărate ori că, personal, nu văd nici o diferență între crimele Holocaustului și cele ale comunismului, socotindu-le pe ambele drept fețe ale aceleiași monede – crima împotriva umanității. Ca urmare, am solicitat și tratarea lor juridică ca atare, ceea ce, odată cu modificarea Codului penal, prin posibilitatea de a socoti crimele politice ale comunismului drept crime împotriva umanității, s-a întâmplat, ducând la condamnarea lui Alexandru Vișinescu și a lui Ioan Ficior, torționarii de la Râmnicu Sărat și Periprava. Vor urma și alții. În continuarea acestei judecăți a mea mai consider că nici comunismul și nici victimele sale nu trebuie să poarte pecetea unei apartenențe etnice sau politice anterioare instaurării „demo­cra­ției populare”, căci odată cu instaurarea regimului de ocupație sovieto-comunist lumea s-a îm­părțit în două: victime și călăi. În comunism nu au mai existat partide istorice, mișcări și etnii: au existat clasa muncitoare și duș­manii săi, care trebuiau stârpiți, au existat doar torționarii și victimele lor – cei care au încercat să se opună regimului de ocupație sovieto-comunist. Dacă (și de fapt, nu e cazul) cei mai mulți dintre aceștia din urmă fuseseră în trecut legionari, cinste lor, înseamnă că au fost mai lucizi decât alții în a vedea pericolul pentru neamul românesc și caracterul criminal al noului regim și a i se împotrivi cu îndârjire, plătind în multe cazuri această împotrivire cu prețul vieții.

Ați făcut demersuri, anul trecut, la Asociația Cultul Eroilor pentru ca osemintele partizanilor să fie înmormântate cu onoruri, cum se cuvine în cazul unor eroi. Cum s-au concretizat acestea?

Lucrăm la IICCMER la o inițiativă legislativă în acest sens, trebuie modificată Legea cultului eroilor, dar amendată, în același timp, și Legea 217. Situația este mult mai complexă, iar demersurile noastre au fost întârziate de alegeri și instalarea unui nou guvern. De aceea, eu cred că aici poate interveni, cu întâietatea care de altfel i se cuvine, cât și decisiv, Biserica Ortodoxă Română, care înaintea tuturor poate da tonul prin cinstirea mărturisitorilor care au murit pentru credință și țară în temnițe și lagăre sau au fost executați pentru că s-au împotrivit regimului comunist, între care, nu întâmplător, cei mai numeroși în ponderea propriei categorii sociale au fost slujitorii Bisericii.

Care sunt implicaţiile legale ale cinstirii eroilor anticomunişti?

În momentul în care Biserica ar lua o asemenea bine-venită decizie precum aceea la care m-am referit mai înainte, în continuarea firească a socotirii acestui an drept an al apărătorilor Ortodoxiei din timpul prigoanei comuniste și lărgind-o asupra tuturor martirilor morți în închisori sau ca victime ale regimului comunist, pentru că toți, dar absolut toți erau credin­cioși, statul nu ar putea decât să ia act de acest gest și să se alinieze cumva lui. Astfel, inclusiv Legea 217 ar deveni lipsită de sens și obiect și ar cădea în desuetitudine, pentru că nu poți condamna pe pământ niște sfinți. Ar fi nu doar un gest reparatoriu, ci un act de curaj, prin care istoria noastră ar fi repusă în drepturi și respectul față de rolul și tradiția Bisericii ar crește, cum e și firesc, întreit. Gândiți-vă numai la câte familii din România au în rândurile lor oameni care au suferit de pe urma regimului și câți credincioși s-ar regăsi într-un asemenea gest, de care, din păcate, autoritățile laice sunt încă departe. Biserica se poate așeza, astfel, cum o face și în cazul apărării familiei, într-un mod firesc, înaintea tuturor, spre pomenirea martirilor, victime ale comunismului, al căror număr este mult mai mare decât acela al morților mărturisitori din închisori, pentru că fostul regim a semănat victime prin toate politicile sale, inumane și atee, bazate pe ură de clasă.

În manualele de istorie comuniste nu se pomenea nici un cuvânt despre cei con­dam­nați de Tribunalele popo­rului în perioada 1948-1964. Astăzi, lucrurile stau exact la fel, deși au trecut 27 de ani de când spunem că am scăpat de comunism. De ce le este teamă de acești oameni care au murit atunci?

Nu știu dacă e vorba de teamă. Gândiți-vă doar la faptul că, practic, accesul la arhivele partidului comunist și ale Securității este posibil numai de un deceniu și jumătate încoace. Perioada aceasta de ocultare a trecutului, asociată cu greutățile tranziției, a făcut chiar ca printre românii de rând să crească sentimentul de nostalgie după acei ani – este și un proces psihosocial firesc. Pe de altă parte, într-adevăr, nu există politici generale coerente în domeniu, cum se întâmplă de pildă în Polonia. Noi am rezolvat totul printr-o comisie; dar un muzeu al comunismului nu avem încă, nici suficiente manuale de istorie a comunismului în licee. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, după ce l-am creat, a avut ca prioritate tocmai educația tinerilor cu privire la caracterul criminal al fostului regim. Am reușit cel puțin să introducem un manual al istoriei comunismului drept opțional în licee. Se predă de un deceniu în numeroase licee din România, iar domnul Radu Preda, actualul președinte al IICCMER continuă, din fericire, acțiunile educative ale tinerilor, în cadrul școlilor de vară organizate de institut, cu participarea a numeroși elevi din România. Dar nu e suficient – sper să apuc să văd istoria comunismului predată în toate liceele din România. Dacă există o teamă față de adevărul crimelor comunismului, aceasta o putem găsi doar printre urmașii celor care le-au inițiat și le-au executat, care dețin încă pârghii ale puterii și doresc să-și păstreze scheletele închise în dulap și adevăratul chip al comunismului, anume cel al morții, să fie învăluit în uitare și acoperit de nostalgie. Eu nu pot, ca istoric, nici să uit, iar ca om, nici să iert, în numele victimelor, al celor uciși; și nimeni nu are dreptul și puterea să o facă, în afara lui Dumnezeu. Cum nimeni nu are acest drept de a rescrie istoria suferințelor poporului nostru vreme de jumătate de veac, în care s-a aflat scufundat în umilința și frica instaurate de comunism, iar acum în teama că va fi socotit antisemit; căci, din toate punctele de vedere, acest regim a fost străin de esența spiritului românesc și s-a manifestat ca un regim de ocupație, care a dus mai întâi la spolierea economică a țării în numele despăgubirilor de război, la egalizarea în sărăcie a populației, la supunerea ei prin arbitrajul și cruzimea legilor, la înfometare și o viață dusă zilnic sub pecetea fricii. Cum nu avem dreptul nici să uităm jertfa martirilor rezistenței anticomuniste, sau să-i ignorăm și să-i îngăduim pe cei care aruncă cu tină în aceștia. Dacă suntem departe de un Nürnberg al comunismului, aceasta se întâmplă pentru că țările Occidentului și, din ce în ce mai puțin chiar fostele țări comuniste, îl mai doresc; șirul compli­cităților, unele de-a dreptul criminale, fiind unul nesfârșit. Pe de altă parte, vinovățiile trebuie individualizate și nu generalizate, căci nu poți lupta împotriva totalitarismului cu mijloacele sale. E extrem de dificil să lupți împotriva totalitarismului cu mijloace democratice, dar nu imposibil. Ne rămâne nealterată memoria ca formă de justiție, cum minunat spunea Ana Blandiana. În acest sens, esențial ar fi ca Biserica, în primul rând cea Ortodoxă, majoritară, să pună în lumină corectă jertfa mărturisitorilor credinței, a dragostei de neam și libertate, prin adoptarea unei decizii a Sfântului Sinod care să aducă victimele comunismului printre sfinții mucenici, iar jertfa lor să fie socotită un martiriu. Să nu-mi fie puse următoarele cuvinte drept un păcat al trufiei, dar însuși faptul că mi-a fost și îmi este dat să le găsesc osemintele și să le aduc cinstirea prin reînmormântarea lor după sfânta rânduială este un semn că aceasta a fost și este voința lui Dumnezeu.

sursa: Ziarul Lumina