Cultul monștrilor la români

După 50 de ani de la moarte, rămăşiţele pămînteşti ale lui Carol II – „regele «playboy»” ce a apucat să domnească 10 ani între două dezertări, pierzînd fără luptă o treime din teritoriul ţării, decimînd elita unei generaţii (peste 300 de asasinate politice numai între 1938 şi 1940!), desfiinţînd democraţia cu 7 ani înainte de bolşevizare (căreia i-a netezit în mod iresponsabil terenul) şi fugind definitiv din România cu 14 vagoane ticsite de bunuri mai mult sau mai puţin proprii – au fost aduse pe 13 februarie 2003 din dependinţa de la Estoril în necropola regală de la Curtea de Argeş, laolaltă cu rămăşiţele pămînteşti ale Elenei Lupescu („Duduia”, fiica a doi evrei creștinați: Nahum Grünberg, ortodox, și Eliza Falk, catolică), metresa lui de o viaţă, cu care făcuse totuşi o căsătorie tîrzie (1947-1953), chipurile „pe patul morţii”, dar care i-a supravieţuit timp de 24 de ani (1953-1977), judecîndu-se la sînge cu toţi urmaşii legitimi şi nelegitimi ai satirului răposat în puf, la 59 de ani, pe meleaguri lusitane.

Pus la cale în mare secret tocmai de guvernul neocomunist al lui Adrian Năstase (sînt foști oficiali care încă au tupeul să se laude cu acest lucru!), din păcate cu complicitatea nevertebrată a Bisericii Ortodoxe Române (care a reuşit să lase încă o dată impresia de simplă unealtă a puterii seculare) şi cu acordul constipat al Casei Regale (care i-a găsit cu acest prilej o întrebuinţare publică şi Dudei pripăşite în ogradă, Regele Mihai – marele fugărit al aceleiași puteri din anii ‘90 – refuzînd să ia parte), faptul s-a produs şi a fost mediatizat la vremea respectivă cu titlu de „reparaţie istorică” (?!), dar nimeni n-a reuşit să răspundă coherent pînă azi întrebării elementare: „Cui prodest?”. Cui a folosit această înhumare oficială după o jumătate de veac a unui criminal depravat şi trădător de ţară, care şi-a bătut joc sistematic de prerogativele regale, de propria familie şi de prea răbdătorul popor român, pus mai nou, de la vlădică pînă la opincă, să caşte gura, nedumerit, rebegit şi pauperizat, la un „show” funerar de aproape 3 miliarde de lei, care n-a făcut decît să readucă la suprafaţă nişte drojdii demult depuse în coşciugele a două personaje imunde şi fatidice, aproape la fel de odioase în retrospectiva istoriei ca şi cuplul dictatorial executat în zi de Crăciun?!

Dacă este anevoie de găsit o logică exterioară (cît de cît obiectivă sau general-valabilă) acestui demers straniu şi costisitor, el se integrează mult mai lesne în logica interioară (maladivă şi psihanalizabilă) a unui guvern parșiv și patibular, fascinat de oroare şi de concupiscenţă, dovedind un adevărat cult al monstruosului şi al perversităţii. Repatrierea (şi pînă la urmă reabilitarea) postumă a lui Carol II, profanatoare deopotrivă pentru spaţiul sacru al Curţii de Argeş ca şi pentru simţul moral al societăţii noastre civile, se înscrie pe aceeaşi linie guvernamentală pe care se dusese, în anii imediat anteriori, campania scelerată pentru Dracula Park, adică pentru asumarea şi comercializarea abjectă a unui fals mit naţional, cu conotaţii sîngeroase şi sataniste. Iar aducerea concomitentă în România a Elenei Lupescu (a cărei origine etnică rămîne indiferentă în context) se înscrie pe aceeaşi linie guvernamentală prin care s-a dezincriminat homosexualitatea şi s-a insistat pentru dezincriminarea prostituţiei sau pentru legiferarea concubinajului. „Aceşti bolnavi care ne conduc” n-or avea vocaţie politică, dar au sigur vocaţie scatologică. Un Dan Matei Agathon (vă mai amintiți specimenul?) sau un Ion Antonescu (secretarul de stat surprins de fotoreporteri cu tîrfele pe genunchi la lansarea versiunii românești a revistei „Hustler”) nu au fost deloc cazuri izolate: o întreagă clasă politică de avortoni ai comunismului (și care numai de promonarhism nu pot fi bănuiți), crescuţi în dispreţul a tot ce este sfînt, au găsit prilejul să-şi exhibeze cît mai la vedere, pe fondul unei democraţii de carnaval, turpitudinea moral-spirituală. Nu întîmplător, cel mai înfocat susţinător pe micile ecrane al respectivei „reînhumări” s-a dovedit a fi un Adrian Păunescu (Dumnezeu să-l ierte), întruchipare monumentală (şi de-acum clasicizată) a abjecţiei tupeiste şi a oportunismului naţional-demagogic, ani de-a rîndul bard oficial al ceauşismului – şi care probabil că ar fi fost la fel de favorabil unei eventuale reînhumări a lui Nicolae şi a Elenei la Mănăstirea Cozia, cu onoruri naţionale! Oamenii născuţi şi trăiţi sub zodia porcului au între ei un fel de afinitate transcedentală; mai ales cu gîndul la unii ca aceştia va fi scris Topîrceanu cîndva că „omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului”…

Una peste alta, pare să existe la noi, impusă mai ales de sus în jos, o tendinţă spre CULTUL NAȚIONAL AL MONȘTRILOR, indiferent de originea sau de condiţia lor socială: un Vlad Ţepeş vampirizat prin aliniere complice la o anume stupiditate vulgară a Occidentului, un Ceauşescu după a cărui epocă sinistră mulţi continuă să suspine şi azi ca jidovii după ceapa Egiptului, un Carol II care – se povesteşte – a spurcat cristelniţa încă de la botez (sub privirile consternate ale vlădicăi Ghenadie Petrescu), pentru ca apoi să spurce tot ce a atins, de la patul conjugal pînă la tronul ţării, iar acum, iată, pînă la necropola regală de la Argeş, unde a fost adus cu ţiitoare cu tot, ca să nu se mai îndoiască nimeni că România este… „Grădina Maicii Domnului”!

Acum un veac şi jumătate, un ardelean trecut dincoace de munţi le împărtăşea impresiile sale celor de acasă, scriindu-le: „În ţara aceasta [Ţara Românească] meritul n-are preţ, numai porc-de-cînele înaintează”. Astfel eram la ieşirea din fanariotism şi astfel am rămas sub semnul triumfător al balcanismului (radicalizat de mentalitatea bezbojnică a secolului XX): o ţară în care jigodia este onorată şi antum, şi postum, pe cînd omul cinstit este desconsiderat şi în viaţă, şi după moarte. În vreme ce unele dintre cele mai pure conştiinţe ale României interbelice sînt calomniate pînă astăzi şi nici nu se mai ştie pe unde le-au fost risipite osemintele, rămăşiţele călăului unei generații au fost aduse din străinătate ca nişte sfinte moaşte şi înhumate festiv în monastirea „neisprăvirii” româneşti!

Singura nădejde consolatoare, compensînd ruşinea de a fi contemporanii unei astfel de comédii cinice şi strigătoare la cer, este aceea că din aşa-zisa „reparaţie istorică” nu va rămîne pînă la urmă decît o palmă de ţărînă spurcată, aşa cum din „cartea albă” a guvernării Năstase nu au rămas în memoria naţiunii decât genţile negre ca noaptea tranziţiei.

de Răzvan Codrescu RostOnline