Există în lumea modernă – şi mai ales în spaţiul euro-american – o vădită criză a autorităţii, ducînd la un întreg complex de manifestări anarhice, atît în plan spiritual, cît şi în plan politic. AUTORITATEA principială, de tip monarhico-eclesial, care ordona firesc societăţile tradiţionale, a fost înlocuită treptat, în ultimele trei veacuri (dar mai ales după triumful dizolvant al Revoluţiei franceze), fie cu LIPSA DE AUTORITATE (întruchipată politiceşte în statul democratic, iar spiritualiceşte în libera cugetare), fie cu EXCESUL DE AUTORITATE (întruchipat politiceşte în statul totalitar, iar spiritualiceşte în dogmatismul ideologic). Lumea noastră se mişcă, arbitrar şi steril, între aceste două fundături simetrice, care reacţionează una împotriva celeilalte – şi amîndouă, într-un neaşteptat consens, împotriva vechilor rînduieli.
Raportîndu-ne strict la secolul XX, prima lui jumătate a stat sub predominanţa patologiei totalitare, iar a doua lui jumătate a stat sub predominanţa patologiei democratice.
Mai uşor de suportat, non-autoritarismul de tip democratic (în care se zbate şi societatea românească de azi), deşi duce în mod evident la sporirea haosului social şi moral, este considerat îndeobşte ca o stare dezirabilă, ba chiar ca un ideal politico-social. Cei mai critici dintre adepţii lui îl cataloghează, cel mult, ca pe „un rău necesar”. În ce priveşte hiperautoritarismul de tip totalitar (care a marcat tragic şi lumea românească din ultima jumătate a veacului trecut), mult mai greu de suportat (și la nivel colectiv, dar mai ales la nivel individual), el este considerat îndeobşte ca o stare indezirabilă, supusă unei vehemente critici „diabolizante”. Marii profitori se ascund, cu o totală lipsă de scrupule, în spatele acestor butaforii sau „inginerii sociale”. Haosul planetar, sub masca diferitelor forme interșanjabile de ordine iluzorie, este cea mai prosperă afacere a tuturor timpurilor.
Ceea ce nu se bagă de seamă, sau este cu grijă eludat, mi se pare faptul că, în spatele lustrului de „civilizaţie” şi „bunăstare” al democraţiei de tip occidental (parte real, parte strict propagandistic), se ascunde tot un soi de totalitarism, cu tentă mondialistă, coordonat, prin manipulare politică și mediatică, de marea finanţă internaţională, promotoare interesată – și, la nevoie, coercitivă – a unui globalism democratic clientelar…
Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întotdeauna la un pseudo-autoritatism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, social, economic, ideologic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de „gîndire oficială” (întruchipată mai nou de așa-numita „corectitudine politică”), cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în raport cu care funcţionează… „delictul de opinie”! Cine îşi permite să gîndească altfel – şi mai ales să-şi facă publice ideile – devine, după caz, „duşman al poporului/umanităţii”, „extremist”, „reacţionar”, „fundamentalist” etc., sau pur și simplu „incorect politic”. Stîngismul democratic mondialist („sans frontières”), cu exaltarea „noii ordini mondiale”, „comunitarismului” anti-naţional şi supra-statal, „dreptului minorităţilor”, „laicismului” (un fel de „ateism ştiinţific” cosmetizat), „multiculturalismului” ş.a.m.d., reprezintă astăzi baza curentă a gîndirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de „politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la „Ştefan Gheorghiu”).
Pînă la urmă, la o privire mai atentă, se poate constata cu stupoare că internaţionalismul proletar şi comunismul de ieri ajung să se întîlnească în puncte esenţiale cu internaţionalismul democratic şi comunitarismul de azi, deosebirile rămînînd doar de suprafaţă (altă „limbă de lemn”, altă strategie „civică”, altă hartă a „consumului” etc.); oricît de incomodă ar fi constatarea, avem de-a face, pînă la urmă, cu două forme echipolente de perversiune a vieţii istorice, avînd rădăcini comune în mentalitatea antitradiţionalistă şi fiind marcate de aceeaşi criză modernă a autorităţii, generatoare de monstruozităţi şi perversităţi conjuncturale, care au ruinat civilizaţia Europei creştine şi, prin extensie, statura sufletească a omului modern. E un cerc vicios de proporţii globalizante, pe care nu-l putem rupe decît conştientizîndu-l.
Îndărătul tuturor acestor fapte dizolvante se află, în ultimă analiză, o profundă criză religioasă. Omul şi-a pierdut reperele absolute, care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, „nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lumii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se întemeia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fără memorie şi fără transcendenţă. Totul se reduce, treptat, la un set de principii abstracte, în care perversiunea morală și ideologică se deghizează precum satana în „înger al luminii” (G. K. Chesterton: „Lumea modernă nu este rea. În anumite privinţe, este chiar mult prea bună. Ea e plină de virtuţi… care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul… Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”).
Cînd Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. „Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; cînd însă Lumina lipseşte, nu rămîn decît „faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 9-11).
de