26/27 aprilie 1949. Asaltul Securităţii asupra Mănăstirii Arnota. Lichidarea grupului de rezistenţă din Munţii Căpăţânii.

În urmă cu 66 de ani, în noaptea de Paști a anului 1949, Mănăstirea Arnota de pe Muntele Căpăţânii (județul Vâlcea) a fost locul unui episod cutremurător al istoriei noastre. Un grup de rezistență anticomunistă a fost anihilat de către Securitate, după trei zile de lupte crunte. Cum istoria nu trebuie niciodată uitată, ne propunem ca în cele ce urmează să rememorăm întâmplările sângeroase de acum mai bine jumătate de veac.

După ce regele Mihai a semnat actul de abdicare la data de 30 decembrie 1947, regimul sovietic instaurat la București a decis să elimine orice formă de opoziție, astfel că între anii 1948-1949 Securitatea a pornit o amplă acțiune de anihilare a grupurilor de rezistență formate din membrii de apartenență legionară, manistă sau țărănistă. Pentru a scăpa de prigoana roșie, partizanii au decis să se ascundă în munți și să lupte împotriva regimului stalinist.

În primăvara lui ’48, câțiva legionari conduși de Gheorghe Piele și Ion Oprițescu – foşti participanţi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 și evadați din închisori, au pus bazele unui grup de rezistență anticomunistă.

Prin poziția greu accesibilă, prin multitudinea de peșteri și locuri de ascunziș, Muntele Arnota din județul Vâlcea a fost ales ca refugiu pentru grupul de rezistență ce avea să poarte numele locului. De altfel, Muntele Arnota era cunoscut ca un loc preferat de haiducii din vechime pentru a se ascunde. Mai mult, există și o legendă care vorbește despre domnitorul Matei Basarab, care s-a ascuns de turci în aceste locuri și a ctitorit ulterior Mănăstirea Arnota, situată la aproape 1.000 de metri altitudine.

Acțiunea de ridicare a taberei din Munții Arnota a început în luna februarie a anului 1949 și, din nefericire, s-a sfârșit cu morți și răniți două luni mai târziu.

Grupul de rezistență Arnota nu avea ca scop lupta împotriva regimului comunist ci, așa cum au declarat unii dintre membrii săi în timpul anchetelor, adoptase o poziție defensivă. Membrii grupului Arnota urmăreau să evite arestarea, până când, sperau aceștia, americanii aveau să elibereze țara de sub jugul sovietic. Totuși, comuniștii se temeau că aceștia, alături de alte grupuri de partizani, plănuiau acte de terorism și sabotaj împotriva regimului și a Armatei Sovietice. Astfel, Securitatea și-a trimis agenți care să investigheze situația de pe munte.

Membrii grupului Arnota au reușit să captureze doi agenți ai Securității, însă un al treilea – plutonierul major Săndulescu Dumitru din Râmnicu-Vâlcea – a reușit să scape și a dat alarma. În scurt timp, muntele a fost înconjurat de către soldați, iar în noaptea de Paști (la 26 aprilie 1949), în jurul orele 4.00-5.00, a fost deschis focul asupra grupului de rezistență.

Au fost folosite arme automate, aruncătoare de flăcări și mine, într-o luptă ce a durat trei zile. La finalul confruntărilor, 7 oameni au fost uciși: Ionescu Gheorghe (student), Banu Petre, Ghiţă Băncescu Starovici (student anul II la Arhitectură şi pedagog), Nicolae Ştefan (electrician) şi Adrian Mohora (student anul IV), toți cinci din București, și Gheorghe Huţanu (muncitor la Atelierele C.F.R. din Paşcani) şi Nicolae Anghel (zidar originar din Râmnicu-Vâlcea). Alte cinci persoane au fost capturate: Ionescu Gheorghe, Văduva Constantin, Şitoianu Gheorghe, Pavel Ion şi Nicolae Constantin.

Trupurile celor uciși au fost transportate de securişti la Bistrița, unde au fost legate de prăjini, atârnate de mâini și de picioare precum vânatul, totul sub privirile îngrozite ale copiilor de la şcoala normală din localitate. Ulterior, cadavrele au fost înhumate într-o groapă comună în locul numit „La Peri”, pe un dâmb, faţă în faţă cu cimitirul de la schitul Păpuşa.

Cei arestați în timpul acțiunilor de Paște, dar și cei reținuți ulterior pentru că i-au ajutat pe membrii grupului Arnota, au fost împărțiți în trei loturi și judecați pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale“, în funcţie de gravitatea faptelor. S-au dat sentințe grele de închisoare, pedepsele fiind de la 1 la 18 ani de închisoare.

Unii au fost uciși după proces, în 1950, în timpul ,,transporturilor morții“: Ion Cetăţeanu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin, Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu.

De furia comuniștilor nu au scăpat nici stareţa şi unele din maicile de la Mânăstirea Bistriţa (aflată la circa 3 km de Arnota), care au fost judecate şi condamnate pentru ajutorul dat „duşmanilor poporului“. Acestea au fost duse la Craiova, unde ar fi fost torturate. După o cercetare sumară, maicile au fost eliberate.

Surse bibliografice:

,,Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)“ viawww.istorielocala.ro

Emisiunea Recurs la Istorie: ,,Un Paşte însângerat la Arnota“, viawww.youtube.com.

SURSA: RamniculValceaWeek