Unii vor bani şi averi, sau faimă, sau putere, şi nu se simt sătui niciodată. Pentru că e ca şi cum ar încerca să mănânce la masă nu din mâncăruri, ci din tacâmuri, încercând să înghită linguri, să muşte din farfurii sau să se hrănească din zgomotul produs de ciocnirea dintre ele. Cei ce caută tot soiul de plăceri trupeşti, ca scop în sine, se aseamănă cu cei ce se târâie pe sub mese, căutând să se ghiftuiască din fărâmituri şi pete de mâncare. Doar cel ce stă cu demnitate – dar cu smerenia celui ce-şi ştie locul – la Cina de Taină, acela se bucură cu adevărat din Mielul Jertfit pe altarul Iubirii.
Învierea Domnului ne ajută să privim, retrospectiv, într-o lumină nouă cele ce s-au petrecut în perioada prepascală. Jertfa de pe Cruce a fost actul culminant al dăruirii fără rest, al unei iubiri dumnezeieşte împărtăşită tuturor. Din ospăţul de pe Golgota toţi s-au înfruptat, nu a rămas nimeni flămând. Dar fiecare a primit ceea ce a dorit şi a avut disponibilitate să primească. O aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu s-a revărsat peste toţi, dar fiecare a primit după inima sa.
Iuda şi-a dorit mereu bani. Lua din punga în care se adunau donaţiile (Ioan 12, 6), dar tot nu-i ajungea. A mai vrut 30 de arginţi. Şi i-a primit, i s-a îndeplinit dorinţa. Dar banii nu i-au folosit la nimic, ei nu pot înmuia o inimă împietrită, nu pot smeri un cuget trufaş. De aceea a ales să se sinucidă, în loc să primească prietenia constantă arătată de Hristos până în ultima clipă (Matei 26, 50). Caiafa s-a vrut arhiereu şi a fost cinstit cu faptul de a fi rostit ultima profeţie a Legii Vechi: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). Pilat s-a temut pentru funcţia sa căci, ca orice roman autentic, dorea să rămână în istorie. Iar Domnul l-a cinstit cu pomenirea numelui său în Crezul niceo-constantinopolitan, unde se spune: „în vremea lui Ponţiu Pilat”, iar nu „în vremea Cezarului Tiberiu” ori „în vremea regelui Irod”. Până şi lui Irod i-a făcut Domnul un dar, ajutându-l să se împace cu autoritatea romană prin faptul că Pilat L-a trimis pe „Galileean” şi la el, să-l judece. „Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, că mai înainte erau în duşmănie între ei” (Luca 23, 12).
Cei ce-L huleau şi-L urau au primit satisfacţia de a-L vedea chinuit şi spânzurat pe Cruce. Soldaţii romani şi-au împărţit hainele Domnului, iar pentru cămaşa lui cea necusută au aruncat sorţi (Luca 23, 34). Mai marele lor, sutaşul Longinus, s-a învrednicit, prin disponibilitatea inimii sale, să înţeleagă din semnele ce au urmat morţii Crucificatului, că „Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54). Şi a crezut în Hristos, devenind creştin. După ce iniţial L-a hulit împreună cu cel răstignit de-a stânga, tâlharul de-a dreapta s-a pocăit şi a cerut lui Hristos: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Şi a furat, astfel, şi Raiul.
Femeile ce L-au urmat până pe Golgota, preschimbate în mironosiţe, au primit darul de a-L vedea primele pe Cel Înviat. Maica Domnului a fost dată în grija feciorelnicului Ioan, „ucenicul iubit”, iar Ioan însuşi, pentru faptul că a mers cu Domnul pe Golgota, este singurul dintre apostoli care nu a avut parte de moarte mucenicească. Petru a fost răsplătit pentru râvna lui cea mare şi, chiar dacă s-a lepădat de trei ori, a fost reabilitat şi repus la loc de cinste între ucenici. Lui Toma – ca şi celorlalţi, de altfel –, i s-a împlinit cererea şi i S-au arătat semnele piroanelor şi urma suliţei pe Trupul înviat din morţi.
De toţi a avut Domnul grijă, dar fiecare a primit ceea ce căuta în inima lui. Dumnezeu e risipitor şi dăruieşte tuturor din ale Sale. Fiecare ia după cum crede de cuviinţă şi fie înmulţeşte talanţii, fie îi îngroapă, fie îi risipeşte precum fiul din parabolă. Despre Împărăţia Cerurilor ni se spune în Evanghelii că este asemenea unei Cine mari. Dar Împărăţia a şi venit, iar noi suntem deja chemaţi, în această viaţă fiind, la Ospăţul Iubirii. Depinde de noi, însă, cu ce ne hrănim. Unii vor bani şi averi, sau faimă, sau putere, şi nu se simt sătui niciodată. Pentru că e ca şi cum ar încerca să mănânce la masă nu din mâncăruri, ci din tacâmuri, încercând să înghită linguri, să muşte din farfurii sau să se hrănească din zgomotul produs de ciocnirea dintre ele. Cei ce caută tot soiul de plăceri trupeşti, ca scop în sine, se aseamănă cu cei ce se târâie pe sub mese, căutând să se ghiftuiască din fărâmituri şi pete de mâncare. Doar cel ce stă cu demnitate – dar cu smerenia celui ce-şi ştie locul – la Cina de Taină, acela se bucură cu adevărat din Mielul Jertfit pe altarul Iubirii. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, dar de noi depinde unde ne plasăm şi ce alegem să primim la această Sfântă Masă, ce nu se mai termină de două mii de ani încoace.
de Pr. Constantin Sturzu Doxologia