„Altarul rezistenţei” de la Breaza, născut din legământul unui „bandit” cu Dumnezeu

În anii ’50, în plină teroare comunistă, un preot cu mult har, devenit ulterior martir la Aiud, ridică în comuna Suciu de Sus o mică mănăstire de lemn şi două chilii. E împlinirea unei promisiuni pe care părintele Florea Mureşanu i-o face lui Dumnezeu în temniţele comuniste şi, totodată, primul altar ridicat în memoria celor care au pătimit în temniţele comuniste. Ucenicul şi urmaşul său, actualul duhovnic al mănăstirii, Arhimandritul Gavriil Burzo, a desăvârşit promisiunea părintelui său duhovnicesc şi a urmat, asemeni lui, Golgota pătimirilor din crâncenele închisori comuniste. Astăzi, Mănăstirea Breaza este un simbol al rezistenţei prin credinţă, un loc binecuvântat, în care fiecare piatră spune povestea iubirii de Dumnezeu şi a mărturisirii acesteia.  

„Dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor striga”… La mănăstirea Breaza, „coco­ţată” la poalele dealului cu acelaşi nume, cel mai înalt după Ţibleş, pietrele chiar par să strige, spunând, fiecare, o poveste tânguită, ca un bocet. Se spune că nu există suferinţă care să nu lase urme. Iar în temniţele comuniste, suferinţa a atins apogeul, creând un iad pământesc mai teribil decât cel din adâncuri. „La­crima” acestei suferinţe imense s-a întrupat aici, la Breaza, în comuna Suciu de Sus, sub forma unui altar, ridicat, ca un miracol, în plină epocă comunistă, de un fost deţinut politic. Din păcate, ca şi atunci, oamenii tac. Doar pietrele mai strigă povestea părintelui Florea Mureşanu şi a martirajului său, a vrednicului său urmaş, Arhimandritul Gavriil Burzo şi a unei promisiuni făcute lui Dumnezeu, care nu mai avea nevoie de aprobarea oamenilor…

„Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi, mai presus de toate, preot adevărat, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Orto­doxă” – aşa îl descria pe părintele Florea Mureşanu, ÎPS Justinian.
Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni. În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj, în acelaşi timp, Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În timpul Dictatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Caza­niei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numă­rân­du-se Lu­cian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Barto­lomeu) Anania şi mulţi alţii.
Din 1952 începe calvarul familiei Mu­reşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. Aici îi făgăduieşte lui Dumnezeu că, dacă va ieşi teafăr din lagăr, va ridica o mănăstire.
„Pe oameni îi poţi minţi, poţi să le spui verzi şi uscate, dar pe Dumnezeu, nu!”, spune Arhimandritul Gavriil Burzo, duhovnicul Mănăstirii Breaza. Din acest motiv, duhovnicul său, părintele Florea Mureşanu, şi-a împlinit promisiunea făcută lui Dumnezeu: a ridicat în 1954, la Breaza, o mănăstire de lemn şi două chilii, chiar dacă acest lu­cru i-a adus o nouă arestare. Pe atunci, arhimandritul Gavriil Burzo era în prima clasă de liceu la Târgu Lăpuș, iar cu ajutorul părintelui, în 1954, a ajuns la Seminarul Teologic din Cluj, în urma recomandării dânsului, a fost
îns­cris direct în anul doi. A fost numai pri­mul pas, dintr-un drum, pe care cei doi oameni ai lui Dumnezeu aveau să-l parcurgă împreună.

Arhimandritul Gavriil Burzo poves­teşte: „Puțină lume știe că Mănăstirea Breaza este ridicată în cinstea celor care au suferit în temnițele comuniste, pentru că părintele Florea Mureșanu a promis lui Dumnezeu că va ridica un altar, când era la Canal și vedea câți oameni mor în jurul lui. În 1953 a fost numit preot în Suciu de Sus, iar în 1954 a ridicat o mănăstire din lemn și două chilii alăturate. Bineînțeles că această Mănăstire a făcut-o fără aprobările comuniștilor, iar pentru acest lucru a fost arestat în noaptea de 10 spre 11 iunie 1958. Hramul „Sfânta Treime”, a doua zi de Rusalii, fusese în 2 iunie și imediat ce s-a aflat a fost ares­tat. L-au dus noaptea, peste Dealul Brezei, cu un sac de cărți în spate, a fost arestat la Târgu Lăpuș, iar de acolo a fost dus la Baia Mare”.

La scurt timp, Arhimandritul Gavriil Burzo s-a reîntâlnit cu părintele Florea, dar în arest: „m-am întâlnit cu el în 17 aprilie 1959 când am fost și eu arestat. Eu am fost arestat pentru că am scris un memoriu adresat episcopului de Cluj. După arestarea lui din iunie, la scurtă vreme se zvonea prin sat că părintele Florea Mureșanu este liber și se află la Cluj. De fapt, a fost o strategie a comuniștilor să vadă cine este de partea părintelui. Era de fapt un zvon lansat de Securitate să vadă cine mișcă în urma lui. Așa că, am căzut în plasă. Făcusem 4 ani de Seminar la Cluj. Când am aflat că părintele ar fi liber, am scris un memoriu să fie trimis înapoi în satul nostru. A fost o scrisoare de susținere. Dar pentru că eu am scris-o m-au arestat, și l-au arestat și pe bunicul meu pentru că am scris memoriul în casa bunicului, și l-au ares­tat și pe fătul de la Biserică pentru că el mi-a dat hârtia. Ei au primit condamnare câte 4 ani, iar eu am primit o condamnare de 6 ani. Eu am redactat memoriul, dar a fost semnat de 480 de oameni din sat. Eu nu am știut, dar să aperi un condamnat politic în acea vreme era un act de mare curaj. Eu și cu fătul am umblat după semnături în sat, în favoarea preotului. Practic, era un memoriu, pentru că toți oamenii din sat ne doream ca el să se întoarcă la noi și să slujească în satul nostru. Un corator a mers cu memoriul la Cluj, dar de la Episcopie ni s-a spus că nu știau nimic de părintele Florea Mureșanu. De fapt, a fost un zvon fals. Noi am făcut memoriul în 17 august. Deci, se poate vedea că din iunie după arestarea lui, la puțin timp s-a lansat zvonul fals ca să vadă Securitatea ce susținători are. Așa că în 23 septembrie ne-au ridicat și pe noi în urma acestei diversiuni a comuniștilor. L-am văzut la proces în 17 aprilie 1959 și l-am auzit cum s-a apărat: «în numele celor 150 de biserici distruse de generalul Bucov în 1762, am construit și eu una. Ce să fie rău în asta?». A fost acuzat și că a fost de partea studenților când a fost greva studențească, pentru că dânsul le-a luat apărarea ca protopop de Cluj. A primit o condamnare de 25 de ani, eu 6 ani, și bunicul și fătul câte 4 ani pentru «uneltire contra ordinii so­ciale», în baza articolului 209 A”.
Din cei 6 ani, a executat 5 ani şi 9 luni, până la Decretul din 64: „După ce am fost ridicat din sat, am fost dus la cercetări în Baia Mare, apoi am stat o jumătate de an în Satu Mare, ne-au dus la Gherla și în primăvara anului 1960 am fost dus la muncă forțată în Balta Brăilei unde am stat până în ’64. Deci, 4 ani și jumătate am fost la muncă forțată. Pot să vă spun că am ajuns la distrofici dar pentru că am fost tânăr am rezistat și am scăpat. Am fost ares­tat la vârsta de 19 ani și 8 luni. Cei mai frumoși ani ai mei i-am petrecut în pușcărie. Acolo am stat cu Prințul Ghika, cu profesorul Musceleanu, cu poetul Sergiu Mandinescu și cu multe alte somități ale culturii române. La Gherla era o adevărată «Universitate», iar aici am avut parte de adevărate prelegeri de filosofie. Apoi, în Deltă am învățat Luceafărul pe de rost, Aca­tistul Maicii Domnului, Acatistul Dom­nului Iisus Hristos și multe altele”.
De aici însă, drumurile celor doi duhovnici se despart. Părintele Florea Mureşanu avea să moară ca un martir, în cumplita temniţă de la Aiud, iar arhimandritul Gavriil îşi continua Golgota: „Nu știm cu exactitate cum a murit părintele Florea Mureșanu. Știm că a fost aruncat într-o groapă comună pe Râpa Robilor din Aiud. Unii spun că ar fi fost otrăvit, alții că și-ar fi dat o parte din mâncare altora iar asta i-a grăbit sfârșitul. Trupul lui nu a fost identificat, dar știm că este acolo cu alți martiri ai Temnițelor comuniste. Nu știm foarte multe detalii nici despre suferinţele sale din închisori, pentru că aceste lucruri nu se puteau povesti în acea vreme. Am auzit doar o dată, când am fost la Rohia cu dânsul, pentru că se lucra la o defrișare pentru Mănăstire. Asta era prin 1955 și atunci l-am auzit vorbind cu starețul Justinian, viitorul Arhiepiscop, și îi spunea cum a cărat la Canal cu roaba pământ pentru dig, și spunea că avea o normă foarte grea, că îi măsurau gardienii groapa, dacă a dus 2,5 metri cubi de pământ. Era un om foarte credincios. Îmi aduc aminte că altă dată am mers într-un pelerinaj, și ajungând în zona Cășiel, deși era mai ușor să o luăm peste câmp, nu a fost de acord să o luăm pe scurtătură pentru că era o holdă de grâu și a zis că nu este voie să călcăm pe spicele de grâu, pentru că din grâu se face pâinea și aceasta devine, la Sfânta Liturghie, Trupul Mântuitorului. A zis să nu călcăm pe niciun bob de grâu, pentru că fiecare bob are pe el litera I, care vine de la Iisus. Așa că am ocolit holda să nu călcăm pe spice”.
După arestarea părintelui Mureşanu, mănăstirea Breaza a devenit staul de oi, apoi, „întâmplător”, mănăstirea a ars într-un incendiu: „După ce a fost arestat, comuniștii au făcut staul de oi în mănăstirea ridicată de Florea Mureșanu. A stat o bătrână aici, și nu se știe dacă din neglijența ei a izbucnit un incendiu, sau dacă acest incendiu a fost provocat. Totuși, tindem să credem că totul a fost ars intenționat să se șteargă orice urmă a părintelui Florea Mureșanu”.
Numai că, urmele pe care părintele Florea le lăsase în sufletul oamenilor nu puteau fi şterse. Aşa că, arhimandritul Gavriil Burzo, ucenicul părin­telui, i-a continuat munca şi menirea: „După Revoluție, cu ajutorul credin­­cioșilor, am făcut muncă de voluntariat și s-a ridicat o nouă mănăstire sub conducerea mea. În 1990, ÎPS Justinian a îngenunchiat pe iarba verde de la Breaza și a dat binecuvântare să înce­pem să ridicăm o mănăstire.
Părintele Florea Mureșanu a dorit să fie mănăstire de maici, pentru că aici erau două surori care și-au exprimat dorința să fie mănăstire de maici. Așa că, peste timp, eu l-am ascultat și după moartea lui și am lăsat să fie tot mănăstire de maici”, povesteşte arhimandritul Burzo.
Acum, privind în urmă, duhovnicul de la Breaza are liniştea sufletească a omului care şi-a dus crucea cu demnitate: „Văzând acum lucrurile, după toată suferința dar și după câte am în­vățat și ni s-au întâmplat, nu am niciun regret, ci dau Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Fiind și ucenic al părintelui Mureșanu, dar și suferind pentru această Mănăstire, pentru că 5 ani și 9 luni nu am știut dacă voi ieși din în­chisoare viu sau mort, am ajuns la vârsta de 79 de ani”.

„Este mare păcat că nu se învață în școli ce s-a întâmplat în perioada comunistă, și nu se face educația corespunzătoare vizavi de acest subiect. Poate ar fi binevenită o materie sau măcar la istorie să se învețe cum s-a trăit în timpurile lui Gheorghiu Dej. Mi-aș dori ca tinerii să nu facă din libertate libertinaj, pentru că nu înseamnă că dacă ești liber poți să faci orice. Libertatea trebuie bine înțeleasă. Comunismul a distrus proprietatea, familia și religia. Dar cu toate eforturile nu au reușit să ne depărteze de Dumnezeu. Pentru că și cei care erau arestați, erau arestați cu trupul dar gândurile nu puteau fi arestate. De aceea, tinerii să urmeze calea Bisericii și calea cinstei și a omeniei. Să asculte de părinți, de bunici, de profesori ca să fie oameni de nădejde în țara aceasta. Și să se documenteze mai mult să vadă ce au făcut tinerii dinaintea lor, pentru că există modele suficiente și exemple incredibile de izbândă, oameni care au reușit să stea cu fruntea sus cu ajutorul lui Dumnezeu, deși totul le era potrivnic”.
Arhimandritul Gavriil Burzo

 

„Cum m-am apropiat de părintele Florea Mureșanu? Era preot la noi în sat. După eliberarea lui de la Canal era persoana non-grata pentru Cluj, așa că a ajuns la noi în sat. După ce a ajuns la noi, a căutat un loc pentru Mănăstire și l-a găsit la Dealul Brezei. Cu ajutorul oamenilor a făcut Mănăstirea din lemn, în stil maramureșean. El când vorbea avea o mare priză la popor. Era un bun orator, dar mai mult decât atât era de o conduită morală și duhovnicească impecabile. Tocmai de aceea, lumea asculta de el și de asta era considerat periculos de către securiști. De exemplu, în mijlocul satului era un pod din care lipseau vreo 3 podele. Autoritățile nu au reușit să repare podul de multă vreme, așa că părintele a zis într-o duminică: «Oameni buni, podul acesta este
periculos pentru că poate o vacă să-și rupă piciorul, sau să cădeți voi, sau copiii, așa că după-masă îi rog să vină toți meșterii lemnari cu câte o bucată de lemn la pod să reparăm». Iar podul a fost reparat în acea duminică după-masă, deși problema era nerezolvată de multă vreme de către autorități. Această ascultare din partea oamenilor nu a fost văzută bine de autoritățile vremii. Reușea să îi mobilizeze pe oameni și lua atitudine de fiecare dată când era ceva de făcut. Altă dată i-a mobilizat pe oameni să secere holda Colectivului, pentru că au apelat la el, iar la apelul lui s-au adunat peste 60 de femei și de bărbați”.
Arhimandritul Gavriil Burzo

Tâlcuiri creştineşti
(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,
O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.
Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –
Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.
Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori²
Cea mai înaltă ştiinţă
E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?
Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,
Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

de  Ioana Lucacel si Mircea Crisan Gazeta de Maramureş