În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el cîţiva fraţi spre a auzi cuvînt de mîntuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar noi voim să auzim de la tine, părinte!”, i-au zis aceia. Atunci, dintre toate poruncile Evangheliei, bătrînul le-a amintit-o pe aceasta:
„Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Aceia i-au spus însă: “Aceasta n-o putem face!”. “De n-aveţi voi puterea să-l întoarceţi şi pe celălalt”, a urmat bătrînul, “atunci măcar să înduraţi lovitura fără crîcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răspuns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi face, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrînul, întorcîndu-se către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sînt neputincioşi…” (v. „Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrîni”, ed. 1994, p. 11).
Cu atît mai mult astăzi, în tîrziul precar al lumii noastre, multora li se pare cu neputinţă a împlini cuvîntul lui Dumnezeu. Hristos cere prea mult de la noi, care nu sîntem decît nişte bieţi oameni! – zic ei*. Creştinismul e sublim, dar e nerealist: nu putem fi cu toţii sfinţi! Vorba poetului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi”…
Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gînduri maximalismul moral al Predicii de pe Munte (Matei 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38-48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osîndă cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mînie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele; dar să-i iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!
Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: “Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” (Matei 5, 48). Cum să cutezăm noi, mărunţii şi nevrednicii, a ne măsura cu desăvîrşirea divină?!
O atare panică este semnul dezduhovnicirii şi al proastei înţelegeri ce rezultă de aici. Sigur că omul nu poate atinge întru totul desăvîrşirea lui Dumnezeu, că viaţa în trup are limitele ei, că măsura putinţei diferă de la ins la ins. Dar e la fel de sigur că în faţa noastră stau posibilităţi nebănuite de desăvîrşire, pe care le putem valorifica prin credinţă şi prin faptele credinţei.
Hristos se adresează generic latenţelor umanului şi ne îndeamnă, în realitate, să nu ne mulţumim cu puţin. După spusa Părinţilor, “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu. Nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har”. Creştinul, a cărui “cetate stătătoare” este în ceruri, nu are a se în-lumi, ci este chemat la în-dumnezeire (theosis), adică la o cît mai mare “asemănare” cu Cel ce a biruit lumea răvăşită de păcat.
Problema este să ne înfrîngem, înainte de toate, lenea, să ne păstrăm trezvia: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osîrduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). Îndemnul la (pri)veghere este leit-motivul propovădurii evanghelice, dumnezeiasca chemare a “Mirelui Care vine la miezul nopţii… şi ne-vrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se”.
Hristos, Dumnezeul Care S-a făcut om, ştie că avem putinţe şi neputinţe. Dar El ştie ce bogăţie a pus în creaţia Sa şi ne îndeamnă să ne redescoperim, în mod liber, propria măreţie. Ne cere mult, pentru că ne-a dat mult şi mult ne preţuieşte. Ne cere să ne dez-mărginim, pentru că ne iubeşte la nebunie şi ne vrea una cu El, întru slava Împărăţiei. Aceasta este marea noastră nobleţe: că Dumnezeu crede în noi, fără limite! Dar oare noi – noi credem fără limite în El?…
Părintele Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) vorbeşte în „Jurnalul fericirii” despre ceea ce îi plăcea să numească “boieria” lui Hristos:
“La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, pe cînd Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129).
El posedă toate trăsăturile “boierului”, “gentleman-ului”, “cavalerului”: “încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către năpăstuiţii de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare…” (ed. cit., p. 104). El unul ne tratează “boiereşte”, şi atunci cînd cere, şi atunci cînd dă. Numai diavolul ne tratează ca pe nişte nimicuri…
Maximalismul, el însuşi semn al “boieriei”, se rezolvă în “boierie”; dacă nu sîntem în stare, “pentru păcatele noastre”, să ne ridicăm la înălţimea chemărilor Lui, a credinţei Lui în noi, a “iubirii nebune” (manikós eros) cu care ne copleşeşte**, El rabdă şi iartă, judecîndu-ne după milă mai mult decît după dreptate.
Dar noi – noi cum Îi răspundem? Nu cumva abuzăm riscant de mila şi de răbdarea Lui? Oare îndărătul lui “nu pot” nu se ascunde, de atîtea ori, un “nu vreau” încăpăţînat, obraznic şi aproape infantil? Şi oare n-avea dreptate Avva Antonie să le spună fraţilor vorbăreţi, care-şi refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria măreţie: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?! De rugăciuni este trebuinţă”?
_____________________________
* Omul modern este marcat de acest paradox: pe de o parte exaltă orgolios condiţia umană, pe de altă parte se scuză prin limitele ei!
** Sintagma „manikós eros” îi aparţine lui Nicolae Cabasilas. A se vedea şi cartea lui Paul Evdokimov, „L’amour fou de Dieu” („Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, trad. rom. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993). “Nebunia pentru/întru Hristos” este răspunsul simetric la această “maniacală” iubire divină, care diferenţiază esenţial creştinismul de toate celelalte religii ale lumii.
La citatul din Pateric se potriveste (precum o talcuiala in toata regula) o teologhisire oferita intr-una din conferintele parintelui Constantin Necula, in referire la Matei 5, 39. Citez din memorie :
Intoarcerea celuilalt obraz este un exercitiu PERSONAL de smerenie. Mantuitorul nostru Isus Hristos ne cere intoarcerea obrazului NOSTRU. Nicidecum pe al ALTORA. Daca tu primesti o palma (fizica sau morala) firesc este sa intorci obrazul tau, insa daca sotia ta, copilul tau sau fratele intru Hristos primeste o palma, tu NU ai dreptul sa intorci obrazul LOR, ci trebuie sa dovedesti curaj, sa iti aperi familia si camaradul.
Gandul imi spune ca este o talcuire incantatoare.